Interpretare psihologica a Bibliei

"....Evanghelia interioara, o carte de aproape 400 de pagini, trateaza subiectele cunoscute din Biblie, pornind de la premiza ca exista doua lumi, una exterioara si una interioara, doar ca cercetatorii si-au indreptat atentia pina in prezent in special spre lumea exterioara.

Tinerii romani se uita insa inspre lumea interioara a Evangheliei, fara a nega evenimentele descrise, pornind si de la afirmatia lui Hristos din Evanghelia dupa Luca „Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru” (Luca 17.21).

Ei identifica corespondenta intre faptele si personajele din Evanghelie si lumea noastra interioara, stabilind simbolistica acestora.

In acest scop, Radu Lucian a realizat 12 pictograme, in care comenteaza etapele dezvoltarii spirituale: Nasterea lui Isus, Magii, Fuga in Egipt, Botezul, Postul, Intrarea in Ierusalim, Rastignirea etc.

Pe apostoli ii vede ca o concretizare a ideii de bine si adevar, ca o forma de cunoastere specifica.

Petru - reprezinta cunoasterea legilor naturii, Andrei - iubirea, Iacov - ratiunea, Ioan - compasiunea, Filip - tainele naturii, Bartolomeu - fiul colinei din apa, Toma - cunoasterea stiintifica, Matei – distinctia dintre bine si rau, Iacov - creativitate, Levi - mistic, Simon - dorinta, Iuda - contradictiile interioare.

Dupa ce explica psihologic pacatele, tainele, pildele si minunile, autorul recomanda citeva actiuni utile de pus in practica, printre care largirea sferei de documentare, postul, autoanaliza, trairea virtuoasa.

Stefan Iloaie, consilierul cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Clujului si Feleacului, inscrie lucrarea intre scrierile cu caracter isihast care, in ultimele decenii, au tratat fenomenul religios ca un amestec de mai multe dogme.

Parintelui Iloaie i se pare inedita formularea mai multor tipuri de post (de graba, de judecata, de gindire), dar faptul ca autorul trimite la o bibliografie extrem de darnica pentru ezoterism, in comparatie cu dogmele religioase traditionale, il califica pe acesta mai apropiat curentelor orientale.

Mihai Bacalu

Articol preluat parţial de pe

http://www.greco-catolica.org/
a191-La-Cluj-s-a-realizat-o-interpretare-psihologica-a-Bibliei.aspx

LĂMURIRI DE ÎNCEPUT

Cu toţii ştim că atunci când ne raportăm la lumea în care trăim, vorbim de două lumi: una exterioară şi una interioară, una care ne înconjoară şi reflecţia ei în interiorul nostru.

Cu toţii intuim existenţa acestor două lumi cu caracteristici specifice şi cu legi care le caracterizează; doar că există o tendinţă în umanitatea actuală de a-şi îndrepta atenţia aproape exclusiv spre studiul şi înţelegerea lumii exterioare, ignorând aproape complet cercetarea lumii interioare (psihico-emoţionale) spre a-i descoperi legile de manifestare şi a le folosi în scopul unei mai bune integrări în lumea exterioară.

Această atenţie şi cercetare unilaterală nu poate să ne permită să atingem armonia, pacea, liniştea, fericirea, pentru că nu luăm în considerare o jumătate a lumii, lumea interioară; e ca şi cum o pasăre ar încerca să zboare cu o singură aripă; aşa ceva nu este posibil.

E nevoie deci de echilibru, e nevoie de cunoaşterea echilibrarea şi armonizarea ambelor lumi: a celei exterioare precum şi a celei interioare. O cădere la extreme, o considerare prea pronunţată doar a uneia din aceste lumi (fie cea interioară, fie cea exterioară) nu este folositoare, nu ne apropie de viziunea realităţii aşa cum este ea, nu ne ajută să atingem liniştea, pacea, mulţumirea.

E evident deci că există două lumi.

E normal deci ca şi evangheliile să facă referire deopotrivă la aceste două lumi.

Problema este că majoritatea oamenilor iau în considerare doar interpretarea exterioară a evangheliilor minimalizând, dând o importanţă mai mică interpretării interioare a acesteia.

Oamenii astfel, aşteaptă o mântuire exterioară, o iertare exterioară, un rai exterior, o apocalipsă exterioară fără însă a face nimic pentru ca în interiorul lor să dea naştere unei mântuiri interioare (o venire la conducerea personalităţii lor a Binelui, a virtuţilor, a Adevărului), unei iertări interioare (unei iubiri pentru toate fiinţele), unei apocalipse (revelaţii) interioare sau unui rai interior dat de cunoaşterea şi înţelegerea legilor lumii interioare şi respectarea lor pentru a menţine în interiorul nostru pacea şi liniştea.

Odată venită noua lume (lumea lui Dumnezeu) în interiorul nostru, ea se va manifesta de la sine şi în jurul nostru. Pentru a ne mântui nu trebuie să aşteptăm sfârşitul veacului exterior ci trebuie să acţionăm spre grăbirea sfârşitului veacului interior plin de iluzii, prejudecăţi, păcate, ignoranţă. Pentru a putea ajunge să trăim într-un rai exterior acesta trebuie să se nască mai întâi în interiorul nostru.

Avem deci două lumi şi două evanghelii: una cu referire la lumea exterioară şi una cu referire la lumea interioară. Acestea nu trebuie confundate şi nici ignorată una în detrimentul celeilalte. Ambele trebuie cunoscute deopotrivă.

Interpretarea interioară a evangheliei, deci, nu o exclude pe cea exterioară (pe care teologii au insistat mai mult de-a lungul timpului), ci doar o completează şi îi dă sens acesteia.

Se poate observa astfel că în Evanghelie Isus, Fiul lui Dumnezeu a manifestat în lumea fizică nişte acţiuni precise, dinainte stabilite (pentru ca astfel “să se împlinească scripturile”). El nu a acţionat la întâmplare sub impulsul momentului. Şi aceasta pentru că istoria vieţii sale exterioare, trebuia să reflecte deopotrivă şi istoria unei vieţi lăuntrice cu etapele ei succesive, cu acţiunile ei specifice menite a aduce celui care parcurge această viaţă mântuirea şi desăvârşirea.

Pornind deci de la afirmaţia lui Hristos din Evanghelia după Luca: “Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17.21), ca şi de la multe altele asemănătoare care apar în evanghelii, putem uşor identifica corespondenţa între faptele şi personajele din evanghelie şi elemente ale lumii noastre interioare.

În încercarea de a stabili simbolistica acestor fapte şi personaje, nu trebuie să căutăm în dicţionare de simboluri, pentru că simbolurile folosite în evanghelie sunt naturale şi evidente pentru cei care au o minimă cunoaştere a lumii lor interioare; nu trebuie de asemenea, să ne gândim prea mult pentru înţelegerea acestor simboluri, pentru că acestea au legătură cu natura, cu ceea ce există, cu ceea ce putem uşor percepe cu toţii, cu ceea ce este evident; trebuie doar să realizăm, să conştientizăm aceste legături evidente.

Pentru a identifica deci semnificaţia acestor simboluri, trebuie să ne lăsăm gândul liber să facă corelaţii naturale şi spontane între simbolul luat în calcul şi elemente ale lumii interioare sau ale lumii exterioare care s-ar putea reflecta în interiorul nostru într-un fel sau altul.

Dacă vrem, de exemplu, să vedem ce ar putea să simbolizeze cifra şapte lăsând gândul liber, imediat acesta ne arată că există şapte note, şapte culori fundamentale, şapte zile în săptămână, şapte organe de simţ, şapte păcate capitale… Vedem astfel că şapte are rolul de a organiza, de a pune ordine în manifestarea unui fenomen (sunet, lumină, percepţie, acţiune…) de unde putem deduce că acolo unde apare cifra şapte are loc un proces de organizare, de punere în ordine şi armonie a unei structuri, a elementelor unui fenomen oarecare.

Lăsând astfel gândurile să curgă pentru a face corelaţii spontane şi naturale putem uşor identifica şi înţelege semnificaţia tuturor simbolurilor care apar în evanghelii.

Interpretarea interioară a Evangheliei după Matei, pe care a realizat-o autorul în ul acestei cărţi, se vrea a fi cât de cât întemeiată, autorul încercând „să nu forţeze prea tare“ nici un simbol, ci lăsându-l pe fiecare să-şi transmită mesajul său evident şi universal; particularizat însă la lumea interioară.

Nu căutăm nici a pretinde că exact ce veţi citi în continuare a vrut să transmită evanghelistul Matei când a scris mesajul său, dar observând cât de uşor se pretează evangheliile unei interpretări interioare, considerăm că este destul de sigur că această interpretare interioară a fost avută în vedere de autorul evangheliei atunci când el a scris-o. Am considerat deci oportun să redăm această interpretare, reflecţie a luptei şi evoluţiei interioare a omului pe drumul spiritual.

De menţionat însă că interpretarea care va urma este viziunea autorului asupra mesajului evangheliilor şi nu trebuie luată ca o dogmă ci doar ca un punct de reper pentru cei ce caută mai presus de toate Binele şi Adevărul.
Nu putem vorbi de istoria manifestării lui Isus în interiorul nostru până nu stabilim cine este el, ce simbolizează el în interiorul nostru. Şi această simbolistică e clară: el e omul perfect, întruchiparea tuturor virtuţilor şi a Binelui şi, de asemenea, e Fiul lui Dumnezeu, întruchiparea în noi a Adevărului.

El este Hristos, adică Cel Uns să conducă Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru.

Este acea parte din noi care întruchipează ideea Binelui şi Adevărului şi care va ajunge în urma apocalipsei interioare să preia controlul absolut asupra structurilor psihico-emoţionale ale personalităţii noastre.

Începutul istoriei Transformării îl constituie personalitatea actuală a oamenilor plină de confuzii, iluzii, aşteptări false, păcate. Acesta este “poporul lui Israel” (cel ce se luptă cu Dumnezeu) în momentul începutului transformării sale.

La acest moment al începutului, această ţară interioară (psihologică) a noastră este condusă de “Irod”, rege crud şi nemilos, simbol evident al răului din noi, cu toate manifestările sale.

E bine să stabilim acum, că Bine este ceea ce ne este util şi ne foloseşte cu adevărat, aducându-ne avantaje reale, iar răul este contrariul: ceea ce nu ne este util şi avantajos, ceea ce nu ne foloseşte cu adevărat.

Binele are ca şi consecinţă firească în interiorul nostru: liniştea, pacea, fericirea, mulţumirea, armonia; pe când răul are ca şi consecinţă evidentă şi imediată: stresul, neliniştea, nemulţumirea, suferinţa.

“Irod” este ajutat în conducerea personalităţii rele (vechi) “de preoţii cei mari, de cărturari, farisei şi bătrâni”, simboluri ale dogmatismului, fanatismului, a falsei cunoaşteri, a iluziilor şi prejudecăţilor evidente.

Totuşi, chiar şi în această personalitate dominată de rău, stau pregătite să se manifeste în condiţii prielnice seminţele Binelui şi Adevărului.

Ele sunt reprezentate de Maria fecioara, simbol al purităţii, inocenţei, neprihănirii şi de Iosif, fiul lui Iacov. Iacov este numit şi Israel “cel ce luptă cu Dumnezeu” şi reprezintă în interiorul nostru revolta împotriva vechilor dogme, fanatisme, prejudecăţi, iluzii şi păcate, revoltă, luptă bazată pe curaj şi căutarea sinceră a Adevărului simbolizate de Iosif care era “un om neprihănit”.

Iosif este, deci, stadiul depăşirii revoltei, răzvrătirii necontrolate, este stadiul revoltei controlate, precis direcţionate spre distrugerea răului din noi (Iosif este fiul lui Iacov).

Aşadar, având ca şi tată reprezentând, latura psihică (curiozitate, răzvrătire controlată, căutare sinceră a adevărului), pe Iosif şi ca mamă, reprezentând latura emoţională, bună a personalităţii (inocenţă, puritate, deschidere la nou), pe Maria, se naşte în noi Isus, întruchiparea ideii de Bine şi Adevăr.

El este conceput de Maria cu Duhul Sfânt, simbol interior evident al transformării ce duce spre desăvârşire, sfinţire (duh - suflare - mişcare - transformare).

Astfel, ţintind ferm, cu mare hotărâre spre mântuire şi desăvârşire, în interiorul personalităţii rele şi haotice de început, se naşte Isus (Binele şi Adevărul).

El se naşte în Betleem, ţara lui Iuda, într-un staul de animale, înconjurat de ele.

Animalele sunt pe plan interior simboluri evidente pentru pasiunile şi pornirile animalice lipsite de raţiune (păcatele) din noi şi ele înconjoară pruncul nou născut care se naşte în ţara lui Iuda.

Iuda e un simbol interesant. În traducere, acest nume înseamnă “Lăudat fie Dumnezeu” iar conotaţia pe care i-o dau evangheliile este aceea de trădător, de vânzător, de ucenic şi colaborator al lui Isus pentru împlinirea planurilor acestuia.

El, într-adevăr, este trădătorul vechii personalităţi cu întregul ei sistem de gândire. Şi cum trădătorul oricărui sistem de gândire nu pot fi decât contradicţiile din el însuşi, iată ce poate simboliza Iuda: conştientizarea acestor contradicţii, contradicţii între vorbă şi faptă: cu vorba lăudăm (“Lăudat fie Dumnezeu”) cu fapta facem însă păcatul, răul.

Conştientizarea acestor contradicţii permite naşterea în noi a Binelui şi Adevărului cu adevărat.

Prezenţa acestor contradicţii în noi este semnalată de aşa numita “voce a conştiinţei” care după cum constatăm cu toţii ne răsplăteşte pe plan interior cu nemulţumire, nelinişte, suferinţă când gândim şi acţionăm greşit (spre distrugerea Armoniei) respectiv cu mulţumire, linişte, fericire când gândim şi acţionăm corect (când facem binele - acţiuni îndreptate spre menţinerea şi întărirea armoniei interioare şi exterioare).

Când vedem aceste semne în noi şi mai ales pe cele ce indică prezenţa răului, a păcatului, trebuie imediat să purcedem la o observare şi analiză interioară care să identifice şi să elimine din noi acest rău (acest mod greşit de gândire şi acţiune).

Pruncul nou născut în noi (Binele şi Adevărul) este întâmpinat de “magii veniţi de la răsărit” ceea ce înseamnă că pentru cei ce păşesc pe calea transformării interioare începe să se deschidă lumea minunilor.

Magii, simbol deci al transformărilor miraculoase, al minunilor, se închină pruncului, semn că aceste transformări sunt ghidate de Bine şi Adevăr, şi îi aduc daruri, arătându-i personalităţii în schimbare ceea ce va obţine dacă va finaliza transformarea sa interioară îndreptată spre desăvârşire:

- aur, simbol al bogăţiei spirituale ce cuprinde virtuţi, cunoaştere, iubire, fericire;

- smirnă şi tămâie, simbol al înălţării spirituale, al ajungerii la Viziunea Adevărului, a cunoaşterii cerului şi a lui Dumnezeu.

Întoarcerea magilor pe alt drum după închinare, ca şi fuga în Egipt ne arată că la începutul transformării spirituale când de abia s-au născut în noi Binele şi Adevărul, nu putem sta faţă în faţă (nu ne putem confrunta direct) cu conducătorii vechii personalităţi (păcatele) care sunt încă destul de puternici: trebuie să aşteptăm întărirea şi maturizarea în noi a acestui “nou născut”, întărire şi maturizare pe care bineînţeles tot noi o vom face.

Vedem că prima copilărie “Isus” şi-o petrece în Egipt, simbol evident al cunoaşterii iniţiatice, al cercetării asidue pentru cunoaşterea şi stăpânirea tainelor naturii pe care fiecare din noi trebuie să o realizăm atunci când păşim pe Drumul Interior.

“Întorşi în Israel” apar în noi primele manifestări mai puternice ale Binelui şi Adevărului, primele răzvrătiri făţişe împotriva dogmelor, prejudecăţilor, păcatelor, a vechilor valori.

Aceste răzvrătiri sunt întruchipate de Ioan Botezătorul. În interiorul nostru el e botezătorul, cel ce deschide calea, cel ce iniţiază lupta spirituală. “Mesajul lui Ioan” este “mesajul lui Isus” doar că este prezentat de o manieră mai “necioplită”, mai dură: în această fază a Transformării Binele din noi încă mai luptă cu uneltele răului.

Însă odată cu “botezul lui Isus”, Binele din noi se rafinează şi prinde o mai mare putere. În aceste momente începem chiar să întrezărim primele sclipiri de Adevăr: “Duhul lui Dumnezeu” se arată atunci pentru noi recunoscând Binele şi Adevărul ca fii ai lui.

Duhul lui Dumnezeu are aceeaşi simbolistică cu Duhul Sfânt, adică aceea de transformare evolutivă, transformare îndreptată spre desăvârşire, spre Absolut.

Imediat după botezul oficial al Binelui în noi apar şi primele ispite, primele confruntări directe cu “diavolul” (cu răul, cu păcatul) din noi.

Acum ajungem să privim modurile greşite de gândire (păcatele) în faţă şi le arătăm că greşesc în raţionamentele lor. Ruşinate, ele îşi recunosc greşeala şi se retrag.

Aşa învingem răul din noi, prin Înţelegere: trebuie să înţelegem că lumea (interioară şi exterioară) are legi menite să susţină manifestarea ei şi fără de care aceasta nu ar mai putea să existe. Aceste legi trebuie cunoscute şi asimilate spre a nu mai fi încălcate. Răsplata acestei acţiuni va fi fericirea, liniştea, pacea, integrarea armonioasă în Întreg.

Este util, de asemenea, pentru noi să ajungem să distingem aparenţele de esenţă, schimbătorul de imuabil, manifestarea de nemanifestare. Astfel putem să atingem viziunea a Ceea ce Este, a Realului, a Misterului, a Vidului, a Întregului, a lui Dumnezeu şi să fim capabili să integrăm şi să echilibrăm această viziune cu trăirea în lume, cu manifestarea plenară în sânul creaţiei. Răsplata acestei acţiuni va fi Cunoaşterea Adevărului.

Ne este util, în cele din urmă, să ne integrăm mişcării naturale a lumii, să devenim una cu ea, să ne integrăm armonios Întregului, lucru posibil doar prin cunoaşterea deopotrivă a legilor naturii manifestate şi a Adevărului. Răsplata acestei acţiuni ne va fi contopirea cu Eternitatea, atingerea Nepătimirii.

Revenind la istoria transformării interioare, putem vedea că după botez Binele şi Adevărul îşi încep propovăduirea mesajului lor despre Virtute şi Cunoaştere în întreaga structură a personalităţii noastre şi ghidează transformarea acesteia în întregime spre a asimila valorile mai sus menţionate.

Această propovăduire menţionată se face prin intermediul “ucenicilor”. Aceştia reprezintă concretizări, manifestări concrete ale ideii de Bine şi Adevăr reprezentând fiecare dintre ei câte o formă de cunoaştere:

Petru - cunoaşterea legilor de manifestare ale naturii interioare şi exterioare,

Andrei - cunoaşterea iubirii, ca forţă capabilă să impună şi să menţină respectarea legii în univers,

Iacov, fiul lui Zebedei - cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomenele manifestate prin intermediul Raţiunii,

Ioan - cunoaşterea compasiunii, a dăruirii, a iubirii menite a armoniza Existenţa,

Filip - cunoaşterea în profunzime a tainelor naturii, iniţierea;

Bartolomeu - cunoaşterea formelor de manifestare ale creaţiei,

Toma necredinciosul - cunoaşterea ştiinţifică,

Matei vameşul - cunoaşterea distincţiei dintre bine şi rău,

Iacov, fiul lui Alfeu - cunoaşterea raţiunii creatoare, a inventivităţii, a creativităţii;

Levi - cunoaşterea mistică, intuitivă a realităţii;

Simon Cananitul - cunoaşterea mecanismelor dorinţei,

Iuda Iscarioteanul - cunoaşterea contradicţiilor interioare.


“Mesajul lui Isus”,
mesajul care trebuie să se răspândească în întreaga personalitate constă în permanenta îndemnare a diverselor noastre moduri de gândire, simţire şi acţiune spre armonizare, spre adaptarea optimă a lor la Realitate.

Trebuie înlăturate din psihicul nostru toate modurile greşite de gândire, toate iluziile, toate aşteptările false, toate prejudecăţile şi dogmele pentru a obţine această adaptare şi integrare optimă în realitate, în ceea ce este şi astfel implicit să atingem liniştea, pacea, fericirea, tăcerea.

În evanghelii sunt tratate în amănunţime multe din aceste viziuni false ale realităţii însoţite de prezentarea viziunii corecte a ceea ce este.

“Mesajul lui Ioan”, cum am mai arătat, este acelaşi cu al lui “Isus”, dar este transmis de o manieră mai impulsivă, mai violentă, mai revoltată, specifică începuturilor schimbării spirituale.

De aceea, când Binele şi Adevărul din noi capătă maturitate şi se rafinează, el renunţă la aceste manifestări grosolane specifice începutului. În acest moment “Ioan” se retrage de pe scenă (“moare”) iar Binele şi Adevărul îşi continuă răspândirea mesajului său în interiorul nostru prin “pilde, mesaje directe, minuni şi vindecări” a diferitelor structuri psihice.

Vindecările simbolizează refacerea (însămânţarea) în psihicul nostru a atitudinilor corecte faţă de diferite aspecte ale manifestării. Cei vindecaţi simbolizează păcatele capitale, fiind arătate modurile cum se manifestă acestea precum şi modurile prin care pot fi eliminate din noi aceste boli: lenea (omul cu mâna uscată, slăbănogul), frica (robul unui sutaş), orgoliul şi mânia (mutul îndrăcit, îndrăcitul mut şi orb, alţi îndrăciţi) precum şi celelalte păcate (lăcomia, lenea, tristeţea, desfrâul) simbolizate prin diferiţi îndrăciţi; şi anume prin credinţă, prin puternica încredinţare, prin înţelegerea profundă a greşelilor de gândire ce le caracterizează şi a efectelor profund nefavorabile nouă, pe care le aduc acestea cu ele (suferinţă, nelinişte, tulburare).

Fiecare minune (înmulţirea pâinilor, mersul pe apă, vindecările, învierile etc.) reflectă interior această luptă dintre bine şi rău, dintre cunoaştere şi ignoranţă, dintre esenţă şi aparenţă, dintre modurile corecte de gândire şi acţiune şi cele greşite, luptă prezentată la o scară mai generală sau la una mai amănunţită (concretizată pe un păcat sau altul).

Astfel, în urma diferitelor vindecări şi minuni care se produc în interiorul personalităţii noastre, puterea ignoranţei din noi descreşte şi Binele şi Adevărul poate intra victorios în Ierusalimul interior al fiecăruia dintre noi, pregătindu-se pentru a prelua conducerea personalităţii noastre pentru a o transforma în întregime.

Sunt alungate în aceste momente alte păcate înrădăcinate în centrul personalităţii (vânzătorii din Templu) şi începe propovăduirea, transmiterea mesajului Binelui şi Adevărului în structuri din ce în ce mai profunde ale personalităţii noastre (în Templu).

Are loc acum o confruntare aprigă cu structurile răului din noi: cu “Caiafa, marii preoţi, cărturarii şi fariseii” (prejudecăţi, dogmatisme, fanatisme, iluzii) şi cu “mulţimea” (desemnând defectele de gândire preluate automat, fără analiză, prin instinct de turmă, din societate).

Confruntarea aceasta este permisă “de Pilat” (de raţiune - conducătorul psihicului) şi ajutată de conştientizarea din ce în ce mai profundă a contradicţiilor din interiorul nostru (de “Iuda”).

Ea ajunge într-un moment de tensiune maximă în momentul “răstignirii” când suntem prinşi la mijloc între “cer şi pământ”, între viziunea realităţii aşa cum e ea şi ultimele zvâcniri ale modurilor greşite de gândire din noi.

Odată depăşită această luptă cu îndoielile şi confuziile ei specifice coborâm în abisul subconştientului, în “mormânt”, în “Iadul psihologic” din noi pentru a identifica şi distruge de aici, însăşi rădăcinile (cauzele profunde) ce susţin răul şi păcatul în interiorul nostru şi astfel de a elibera spre manifestare plenară virtuţile (“sfinţii învie” în noi).

Însă chiar înlăturate rădăcinile “păcatului”, acesta continuă să existe în personalitate, dar acum este dezrădăcinat, nu mai are suport puternic în noi, nu mai are aceaşi forţă ca înainte şi acţionează haotic şi disperat, ca unul care ştie că-şi va da duhul în curând.

Întors, deci, din abisul subconştientului (de la cercetarea profundă a cauzelor păcatului şi virtuţii), în urma “învierii”, Binele şi Adevărul îşi transmit mesajul lor de înlăturare totală a defectelor de gândire din toate structurile personalităţii (la toate “neamurile”) prin intermediul virtuţilor, a concretizărilor lor de amănunt (a “ucenicilor”: iubirea, cunoaşterea, compasiunea, discernământul etc.).


După ce acest mesaj va ajunge la “toate neamurile” poate începe în interiorul nostru ultima bătălie serioasă dintre păcat şi virtute dată între “Fiul omului”, între omul nou, puternic înrădăcinat la conducerea personalităţii noastre (venind pe norii cerului) şi rămăşiţele, ultimele zvâcniri ale păcatului din noi.

Acum are loc Judecata de Apoi (despărţirea clară a binelui de rău, a păcatului de virtute) în interiorul nostru, ca moment important al Apocalipsei Interioare, al ultimei bătălii de anvergură cu păcatul, în urma căruia sunt distruse aproape în întregime toate păcatele din noi şi Împărăţia Cerurilor (Liniştea, Pacea, Armonia, Cunoaşterea Obiectivă) coboară “pe pământ”, coboară în conştiinţa noastră aducându-ne mântuirea de suferinţă şi ignoranţă.
După cum am văzut, etapele foarte pe scurt ale încarnării şi dezvoltării în noi a Binelui şi Adevărului sunt:

1. naşterea lor în urma unei minime conştientizări a contradicţiilor dintre păcate şi virtuţi şi a unei puternice chemări interioare spre cunoaştere

2. maturizarea lor prin cercetarea şi iniţierea în cunoaşterea mecanismelor de manifestare ale legilor de manifestare ale naturii (este etapa în care stăm în “Egipt”)

3. primele manifestări mai serioase ale lor dar care sunt mai grosolane, mai stângace, mai dure (este etapa lui “Ioan Botezătorul” - deschizătorul de cale)

4. începutul manifestării mai rafinate, mai subtile a lor, bazată pe o cunoaştere din ce în ce mai profundă a mecanismelor păcatelor (este momentul “botezului lui Isus”)

5. începutul confruntării directe, serioase, profunde cu diferitele moduri greşite de gândire din noi. Este etapa propovăduirii, a minunilor şi vindecărilor (corectării) diferitelor moduri greşite de gândire din noi

6. confruntarea directă, fără nici o ezitare, fără ocolişuri cu păcatul şi cu iluziile din noi, cu următoarele sub-etape:

- preluarea conducerii parţiale asupra centrului de greutate a personalităţii: valorile directoare în viaţă pentru noi se schimbă: acum ele sunt îndreptate mult mai mult spre Bine şi Adevăr (este etapa “intrării în Ierusalim, a propovăduirii şi alungării vânzătorilor (păcatelor) din Templu”;

- o perioadă de maximă tensiune, în care este o luptă foarte strânsă în noi între dimensiunea orizontală (păcat, ignoranţă, lumesc) şi dimensiunea spirituală (virtute, cunoaştere, spiritual) în care se manifestă în noi ultimele îndoieli şi confuzii semnificative în legătură cu valoarea Binelui şi Adevărului (aceasta este perioada “răstignirii”);

- cercetarea profundă, adâncă a cauzelor profunde ale păcatelor şi iluziilor din noi, identificarea rădăcinilor profunde, ascunse în adâncurile subconştientului nostru ale răului (este perioada “coborârii în mormânt, în Iad pentru a scoate de acolo sfinţii” - virtuţile);

- desfăşurarea unei lupte de suprafaţă, de rutină cu rămăşiţele păcatului a căror manifestări sunt reduse semnificativ în acest moment datorită retezării rădăcinilor lor, datorită înţelegerii în profunzime a cauzelor ce le susţin (este etapa “învierii” şi imediat după aceea);

- preluarea conducerii totale asupra conducerii personalităţii (asupra centrului de greutate al ei) de către Bine şi Adevăr. Direcţia noastră e acum ferm stabilită şi nu mai poate fi schimbată; ea e îndreptată ferm spre Virtute (Armonie) şi Cunoaştere (acesta este momentul “înălţării la cer”);

- observarea şi analiza serioasă a tuturor modurilor de gândire şi acţiune şi eliminarea prin înţelegere a tuturor acelora care nu sunt ghidate de Duhul Sfânt, nu sunt îndreptate spre transformarea Spirituală, spre întronarea Binelui şi Adevărului în toate structurile personalităţii (în toate neamurile). Aceasta este etapa “propovăduirii evangheliei la toate neamurile de către ucenici sub puterea Duhului Sfânt, coborât asupra lor”.

7. atingerea unei cunoaşteri foarte profunde care ne permite să înlăturăm din noi ultimele rămăşiţe ale păcatului, în urma unei foarte profunde discriminări dintre bine şi rău, în urma dobândirii unei cunoaşteri de esenţă, unitare asupra Realităţii. Este etapa venirii Fiului omului şi a Judecăţii sale

8. coborârea Împărăţiei lui Dumnezeu în interiorul nostru, atingerea unui profund echilibru între manifestare şi nemanifestare, între acţiune şi nonacţiune, între Bine şi Adevăr, între Virtute şi Cunoaştere Obiectivă.

Realizarea unei încarnări în noi a Binelui şi Adevărului în urma dezvoltării şi practicii necontenite a Virtuţii şi a atingerii Viziunii Nemijlocite, necomentate, neintermediate a Ceea ce Este.

Coborârea în noi a liniştii, a păcii, a detaşării, şi Nepătimirii.
Principalele moduri greşite de gândire din noi
CELE ŞAPTE PĂCATE CAPITALE


Sub această denumire generală de “cele şapte păcate capitale” se ascund acele moduri greşite de gândire fundamentale, de bază, care le generează apoi pe toate celelalte şi generează apoi călcarea celor zece porunci - reflecţie a legilor ce trebuie respectate pentru păstrarea liniştii, păcii şi armoniei interioare şi exterioare.

Prin moduri greşite de gândire se înţeleg raţionamentele false, greşite, incorecte care asimilează unei cauze oarecare, un efect care nu-i corespunde, un efect pe care acea cauză nu-l va genera niciodată.

Acest efect previzionat va constitui motivaţia pentru acţiune. Odată efectuată însă acţiunea (adică odată generată cauza presupusă a duce la obţinerea efectului previzionat) se va constata cu “surprindere” că ea nu duce la obţinerea efectului urmărit.

Ca să fiu mai explicit: e clar că pentru majoritatea oamenilor motivaţia principală a acţiunilor lor (efectul preconizat a se obţine din aceste acţiuni), este liniştea, pacea, fericirea, mulţumirea sufletească.

Prin intermediul modurilor greşite de gândire, a raţionamentelor false, a păcatelor, de care pomeneam mai devreme, se consideră că pentru obţinerea acestor efecte, trebuie să facem acţiuni răzbunătoare, impulsive, necontrolate, instinctuale generate de mânie, orgoliu (gândindu-ne ceva de genul: “lasă că-i arăt eu lui (ei) ... şi să vezi ce bine mă voi simţi după aceea”) sau acţiuni hrăpăreţe, necumpătate, care depăşesc un echilibru natural existent (acţiuni prin care fie facem prea puţin, fie prea mult într-o direcţie dată de acţiune, cum ar fi lenea, lăcomia, desfrâul, frica, tristeţea, fiecare cu specificul lor), însă vom vedea că făcând aceste acţiuni efectul va fi suferinţa, neliniştea, nemulţumirea.

Vă veţi întreba poate de ce “şapte păcate capitale” şi nu mai multe sau mai puţine. Desigur că unii ar putea să considere păcate capitale, fundamentale, de bază, mai mult sau mai puţin de şapte dar această cifră este specifică organizării fiecărui fenomen. Astfel există şapte culori fundamentale, şapte sunete principale... Desigur că există o infinitate de combinaţii de culori sau sunete dar, fundamentale pentru lumea noastră sunt şapte. Se pare că şi în domeniul “păcatelor” putem identifica distinct şapte păcate mai importante.

Acestea ar putea să fie: orgoliul (mândria), mânia, frica, lenea, lăcomia, desfrâul şi tristeţea.

Nu este prea important să ne batem capul cu numărul acestor păcate ci este mai important să le studiem pentru a le înţelege şi elimina din psihicul nostru.

Studiul îl putem face prin ceea ce am putea să numim autoobservare şi autoanaliză .

Astfel fiecare dintre noi ştie când se simte bine, liniştit, în pace, mulţumit, fericit şi ştie când se simte rău, stresat, neliniştit, nemulţumit.

Ei bine, trebuie să ne învăţăm psihicul să stea în autoobservare tot timpul zilei şi atunci când vede că în sinea lui apare nelinişte, suferinţă, agitaţie… să ştie că acestea sunt cauzate de nişte corelaţii false, de nişte moduri greşite de gândire pe care psihicul nostru le face chiar în acel moment.

O parte din psihicul nostru pe care am putea să o numim “vocea conştiinţei” ştie sau mai bine zis intuieşte că aceste raţionamente false sunt îndreptate spre distrugerea armoniei şi ordinii interioare şi implicit exterioare şi transmite ca semnal, spre conştiinţa noastră această stare de nelinişte şi nemulţumire.

Vă veţi întreba de unde am scos termenul acesta de “voce a conştiinţei”, dacă nu cumva e prea pretenţios. Din observaţiile şi studiile mele asupra psihicului am observat această corelaţie între existenţa în psihic a unui mod greşit de gândire şi apariţia acestui semnal de nelinişte şi nemulţumire.

De asemenea, am observat că prin identificarea şi corectarea acelui mod greşit de gândire (păcat), starea de nemulţumire dispare pentru a fi înlocuită cu o stare de linişte şi pace. E evident că aceste corelaţii şi aceste evaluări ale activităţii psihice le face tot o parte a psihicului care se ocupă cu transmiterea acestor semnale. Această parte eu am numit-o “vocea conştiinţei” deoarece această denumire cred că se potriveşte cel mai bine pentru descrierea acestei părţi din psihic de care vorbeam.

Această parte e ca un gardian psihic semnalând prin semnalele de fericire (mulţumire, linişte, pace) respectiv suferinţă (nelinişte, stres, angoasă) starea sistemului nostru psihic (dacă găzduieşte în el moduri de gândire îndreptate spre realizarea armoniei interioare şi exterioare sau spre distrugerea ei) pentru ca noi să luăm măsurile care se impun.

Acest gardian psihic este corespondentul “mental” al gardianului “fizic” adică a acelei părţi din psihic care transmite semnalele de durere respectiv plăcere fizică ca semnale menite spre a ne ajuta pe noi să ne integrăm mai bine sistemului exterior fizic şi să păstrăm armonia şi echilibrul corpului fizic.

Fie că sunt semnale psihice (suferinţă şi fericire) fie că sunt semnale fizice (durere, plăcere) ele nu trebuie ignorate ci luate în considerare spre a efectua acţiuni corespunzătoare care să ducă la refacerea sau după caz menţinerea armoniei sistemului psihic sau a celui fizic (corpul fizic).

La fel cum este clar că dacă introducem mâna în foc semnalul de durere pe care îl simţim ne îndeamnă să o scoatem afară pentru că altfel distrugem armonia corpului fizic; la fel când gândim greşit semnalul de suferinţă ne îndeamnă să ne schimbăm gândirea pentru că altfel vom distruge armonia psihicului şi astfel implicit a fizicului.

În societatea noastră actuală este ignorată destul de mult această interacţiune dintre semnalele psihice (suferinţă, fericire) şi acţiunea de refacere sau susţinere a armoniei sistemului psihic cu urmări care bineînţeles nu ne sunt prea favorabile (gândiţi-vă ce se întâmplă dacă nu scoatem mâna din “foc” când e necesar...).

Aşadar, trebuie să învăţăm să ne autoobservăm continuu şi să luăm în considerare, să luăm în serios mai ales semnalul de suferinţă psihică care apare în urma interacţiunilor cu mediul exterior.

El arată că nu ne adaptăm corespunzător, optim acestui mediu, datorită unor moduri greşite de gândire care rulează chiar atunci în psihicul nostru.

Noi trebuie să analizăm aceste moduri greşite de gândire, să înţelegem de ce sunt greşite şi să le corectăm.

Dacă vom face aceasta, vom primi imediat semnalul de fericire (linişte, pace, armonie) spre a ne arăta că greşeala a fost corectată şi armonia interioară refăcută.

Câteva din aceste moduri greşite de gândire care apar în noi şi pe care le putem vedea doar prin autoobservarea şi autoanaliza amintită mai sus sunt şi cele “şapte păcate capitale” menţionate.

Pe acestea le vom analiza succint în cele ce urmează pentru a arăta de ce sunt greşite ele.


În primul rând putem vedea că toate aceste păcate (orgoliu, mânie, frică, lene, lăcomie, desfrâu, tristeţe) generează apariţia în noi a semnalului de suferinţă psihică (nelinişte, stres, angoasă, nemulţumire), semn că ceva este greşit în modul lor specific de gândire (pe care noi îl susţinem în psihicul nostru).

Apoi iarăşi apare evident că toate aceste păcate sunt de fapt nişte aşteptări false adică nişte corelaţii greşite între anumite cauze şi efectele previzionate pentru acestea.

Dar să le luăm pe rând:

ORGOLIUL

Unii ar zice că e cel mai distructiv, considerând distrugerile care le generează în lumea fizică. Modul lui specific de gândire este:

- eu sunt cel mai bun, cel mai deştept…

- eu am întotdeauna dreptate, ceilalţi sunt proşti, nu ştiu ce vorbesc…

- toată lumea trebuie să-mi facă pe plac, sau dacă nu toată lumea, măcar câţiva (copii, părinţi, prieteni...) etc.

Câteva forme de manifestare ale lui sunt: mândria, îngâmfarea, invidia, amorul propriu, autocompătimirea fiecare cu specificul său.

Această atitudine mentală, pe care o numim în general orgoliu, generează suferinţă psihică, deoarece ignoră nişte realităţi evidente generând o adaptare defectuoasă la sistemul exterior caracterizat de aceste realităţi.

Se ignoră, nu se conştientizează, faptul că nimeni şi nimic (fiinţă sau obiect) nu trebuie să ne facă pe plac, nu trebuie să facă întotdeauna ceea ce vrem noi.

Fiecare fiinţă sau obiect are un mod specific de a fi care îi este propriu şi în funcţie de care se manifestă la un moment dat (fiinţele mai greşesc, maşinile se mai strică, noi mai greşim). Toate aceste lucruri se înscriu în ordinea imuabilă a naturii, tot ce trebuie să facem noi este să constatăm şi să ne adaptăm realităţii, încercând a o influenţa pe cât posibil (în direcţia realizării unei mai mari armonii a acesteia) şi pe cât ne stă în puteri, dar nu mai mult.

Orgoliul e generat de o aşteptare falsă: aşteptăm să controlăm condiţiile exterioare, când noi nu ne putem controla nici măcar pe noi.

Conştientizarea imposibilităţii de stăpânire absolută a mediului exterior şi a necesităţii de integrare activă în acesta fără a încerca să realizăm un control absolut al lui, duce la dispariţia orgoliului.

O atitudine fundamentală care ajută la non-apariţia orgoliului în relaţia cu celelalte fiinţe este atitudinea constructivă îndreptată spre ordine şi armonie pe care o putem defini prin trei cuvinte cheie:

ascultă - înţelege - ajută

Aceste cuvinte definesc trei etape pe care trebuie să le urmăm (fără a sări peste ele) în relaţiile cu celelalte fiinţe: să le ascultăm cu adevărat, să încercăm să le înţelegem în profunzime şi apoi, pe baza acestei înţelegeri, să încercăm cu bunăvoinţă să le ajutăm dacă este posibil. Dar atenţie! Ajutorul presupune întotdeauna o mare putere de discriminare.

Virtutea opusă orgoliului, care se naşte prin distrugerea acestuia este iubirea: a vedea în toţi ceilalţi egalul nostru: nişte fiinţe cu anumite însuşiri şi moduri de manifestare mai bune sau mai rele dar pe care vrem din adâncul inimii noastre “să le strângem în braţe”, să le ajutăm pe cât posibil să ajungă la linişte şi pace interioară, să se integreze cât mai bine mediului din care şi noi facem parte.

MÂNIA

Cu toţii ştim ce este şi că atunci când apare avem o atitudine distructivă, necontrolată faţă de ceea ce ne înconjoară sau faţă de noi înşine.

Această atitudine deranjează armonia sistemului psihic şi fizic şi suntem atenţionaţi să remediem situaţia prin suferinţa care apare: stres, nelinişte, angoasă.

Ea merge de la o simplă nelinişte până la furie şi ură şi chiar violenţă scăpată de sub control.

Cauza apariţiei acestui păcat este din nou o aşteptare falsă putând fi după caz orgoliul (ne aşteptăm ca ceilalţi să ne facă întotdeauna pe plac) sau lenea (nu învăţăm şi apoi ne mâniem că de ce am luat note mici...) sau lăcomia...

În funcţie de fiecare caz de manifestare a mâniei putem identifica o aşteptare falsă specifică care a generat mânia. Prin conştientizarea ei această stare dispare.

De exemplu, să presupunem că la un anumit moment în timpul zilei apare mânia. Fiind în autoobservare o conştientizăm şi încercăm să aflăm din ce cauză a apărut, care este aşteptarea falsă care a generat-o. Astfel, să zicem că vedem că e din cauza că cineva ne-a înjurat mai devreme.

Aşteptarea falsă e că ne aşteptam ca acea persoană să nu ne înjure niciodată, să ne facă întotdeauna pe plac. Acum ne întrebăm de ce a făcut-o sau ne gândim ce o să-i facem noi…, în loc să conştientizăm pur şi simplu că acea persoană poate să facă ce vrea (cu consecinţele de rigoare), că nu o controlăm şi nici nu vom putea să o facem vreodată cu adevărat şi astfel să luăm cu o atitudine de iubire (bunăvoinţă, dorinţă de a ajuta, calm…) măsurile corespunzătore (în măsura în care le putem lua), menite a reface armonia interioară şi exterioară distrusă în urma interacţiunii cu evenimentul disturbator (în acest caz înjurătura): să constatăm şi să ne adaptăm optim situaţiei, cu linişte şi calm, prin înţelegerea circumstanţei ivite.


Virtutea opusă mâniei este clar liniştea, calmul, detaşarea care apar negreşit în noi dacă reuşim să păstrăm armonia interioară şi exterioară prin acţiuni constructive pornite din iubire şi înţelegere profundă a realităţii, dacă renunţăm la revolte inutile, integrându-ne armonios în realitate, constatând această realitate şi adaptându-ne cât mai bine ei pentru a păstra ordinea şi armonia.

FRICA

Frica este la fel de nocivă ca şi celelalte “păcate” pentru că nu ne permite să ne adaptăm optim realităţii. Când apare, ea ne paralizează acţiunile de adaptare care negreşit trebuie să aibă loc tot timpul, pentru că întreaga lume este într-o perpetuă schimbare.

Frica apare, deci, la contactul cu schimbarea, cu noul, datorită necunoaşterii acestui “nou”.

Prevederea apare ca un semnal că am intrat în contact cu un element de mediu nou, nemaiîntâlnit, pe care e cazul să-l analizăm, să-l înţelegem şi să-l asimilăm cât mai repede pentru refacerea armoniei distruse de impactul sistemului nostru cu noul stimul luat în calcul.

Trebuie să facem în acest context o distincţie clară între frică şi prevedere.

Prevederea e o atitudine raţională, controlată, de reţinere, de scepticism, de cercetare atentă a fiecărui stimul nou până la înţelegerea şi integrarea lui.

Frica în schimb e o atitudine instinctivă, necontrolată, neraţională, de retragere din faţa noului stimul, de fugă faţă de el, fără a încerca să-l înţelegem şi să-l integrăm. Ori prin această atitudine armonia interioară şi exterioară rămâne afectată, ea nefiind refăcută după ce impactul cu noul stimul a distrus-o şi această stare de dezordine este semnalată prin senzaţia de suferinţă psihică menţionată, până când în cele din urmă vom analiza stimulul intrus, îl vom înţelege şi vom reface (prin acţiunile care se impun), astfel, armonia sistemului interior şi exterior.

De aceea, toată lumea ştie că o frică nu dispare decât atunci când te confrunţi cu ea faţă în faţă pentru că doar atunci o poţi vedea şi înţelege, o poţi analiza de aproape constatând ce schimbă noul stimul în sistemul nostru interior şi exterior, rearanjând sistemul şi refăcând astfel armonia lui. În acest moment frica dispare, semnalul de suferinţă psihică dispare pentru că ne-am adaptat schimbării din mediu care a survenit prin apariţia noului stimul.

Ştiţi şi voi povestea cu drobul de sare: la un moment dat o mamă şi o bunică constată că la capătul pătuţului copilului, pe marginea unui dulap, stă mai să cadă un drob mare de sare. Şi de aici plânsete, ţipete, “o să ne moară copilul”. Aceasta este frica. Ea le-a paralizat acţiunea. La auzul strigătelor vine bărbatul şi analizând obiectiv situaţia ia jos, cu atenţie, drobul de sare de pe dulap, pericolul dispărând. Aceasta este prevederea.

Frica nu trebuie să apară niciodată. Prevederea trebuie să fie prezentă tot timpul.

Frica paralizează acţiunea: aşteptarea falsă care o generează o putem numi “tehnica struţului”: băgăm “capul în pământ” ignorând pe cât posibil noul stimul cu care intrăm în contact şi aşteptăm ca astfel să-l înţelegem (cu timpul) şi să refacem armonia sistemului distrusă de contactul cu acest nou stimul.

Dar armonia poate fi refăcută doar prin confruntare directă, obiectivă, raţională, îndreptată spre înţelegerea şi asimilarea acestui stimul pentru a reface cât mai repede armonia distrusă a sistemului.

Astfel frica de apă, de înălţime, de părerea oamenilor, de a nu greşi în legătură cu un aspect, de sex... pot fi depăşite, ducând la dispariţia suferinţei cauzată de ele, doar prin privirea şi înţelegerea (cunoaşterea) în profunzime a stimulului (apă, înălţime, comunicare…) care le determină, refăcând astfel armonia distrusă prin adaptarea rapidă la schimbarea condiţiilor de mediu.


Două aspecte importante ale fricii sunt: prejudecata şi ataşamentul.

PREJUDECATA duce la refuzul unor valori, a unei cunoaşteri, a unor informaţii pe criteriul că nu se potrivesc cu ce crede societatea (cu vechile noastre valori preluate din aceasta).

În acest caz greşeala este că se face confuzie între adevărul despre un lucru şi ce crede societatea despre acel lucru.

Noi trebuie să ne adaptăm la ceea ce este (doar astfel dispărând semnalul suferinţei), nu la ceea ce credem că este, trebuie, deci, să căutăm şi să înţelegem adevărul despre fiecare lucru în parte chiar dacă acesta contravine viziunii generale a societăţii din care facem parte. Aceasta este dominată de iluzii şi moduri greşite de gândire adaptându-se foarte încet la schimbări. Rezultatul e că suferă. Vrem să suferim şi noi numai pentru că aşa e moda în societate?

ATAŞAMENTUL generează suferinţă datorită fricii de a nu pierde ceea ce “posedăm” din cauza neconştientizării perpetuei schimbări care ne înconjoară şi a întârzierii de adaptare la schimbare.

Ceea ce astăzi este al nostru mâine este al altuia. Să conştientizăm aceasta şi să ne adaptăm calmi schimbării. Aceasta însă nu presupune a atitudine pasivă ci dimpotrivă una activă care însă să fie îndreptată spre înţelegerea raţională a schimbării survenite (în bine sau în rău) şi a modului cum noi o putem influenţa, după puterile noastre, urmată de acţiunea de influenţare, fără însă a ne crea tot soiul de aşteptări false ci privind obiectiv, realist şansele noastre de reuşită în influenţarea mediului.

Frica este aşadar o aşteptare falsă care ne paralizează acţiunea: să ne confruntăm deci direct cu ea pentru a o înţelege şi a o elimina integrând noul stimul care a generat-o şi refăcând armonia sistemului nostru psihic distrus la impactul cu stimulul amintit (boală, moarte, pierderea averii...).

Virtuţile opuse fricii sunt prevederea şi curajul, acţiuni raţionale, controlate, îndreptate spre confruntarea atentă cu “noul” spre al înţelege şi al asimila refăcând armonia distrusă de contactul cu acesta.

LENEA

Lenea cu gândirea ei specifică: “nu am chef de nimic”, “mă plictisesc”, “nimic nu are nici un rost”…, ne paralizează şi ea acţiunea.

Ea apare deoarece nu înţelegem corect realitatea în care ne manifestăm, nu înţelegem contradicţiile dintre ceea ce vrem şi ceea ce facem, generând astfel o întârziere în adaptare sau o neadaptare la schimbarea generată de mediu.

Pentru a alunga lenea din noi şi astfel semnalul incomod care ne-o semnalizează (nelinişte, plictiseală...) trebuie să ne întrebăm cu seriozitate ce vrem cu adevărat şi să conştientizăm această dorinţă, să conştientizăm că pentru a o realiza trebuie să acţionăm de o anumită manieră.

De asemenea, să ne întrebăm ceea ce nu vrem (durere, suferinţă, nelinişte) şi, de asemenea, să conştientizăm profund că nu vrem acestea şi că, de asemenea, pentru ca acestea să nu apară, trebuie să ACŢIONĂM într-un anumit fel specific.

Dacă credem că “nu avem chef de nimic”, că nu are nici un rost să facem ceva, că nu vrem să facem nimic, să ne întrebăm şi să conştientizăm foarte bine ce se va întâmpla dacă nu vom face nimic şi să ne gândim dacă ne va place ce se va întâmpla.

Acţiunea ne ajută să ne integrăm rapid la schimbarea mediului restabilind liniştea, pacea, calmul.

Fără acţiune adaptarea nu va avea loc sau va fi întârziată şi astfel va apare suferinţa psihică şi fizică.

Motivaţia pentru acţiune poate fi pozitivă (dorinţa, vrem ceva) sau negativă (necesitatea - nu vrem ceva).

De obicei, pentru orice acţiune facem, motivaţia este şi pozitivă şi negativă, una sau alta predominând în funcţie de situaţie, de circumstanţe.

De aceea, când apare lenea e bine să ne autoanalizăm pentru a vedea, pentru a conştientiza clar ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem, precum şi necesitatea de a acţiona într-un anumit mod pentru a obţine ceea ce vrem, sau pentru a ne feri de ceea ce nu vrem.

Odată coştientizate foarte bine aceste aspecte, lenea de a acţiona dispare, lăsând loc acţiunii, permiţând refacerea echilibrului sistemului psihico-fizic (lucru posibil doar prin acţiune).

Un aspect al lenei este indecizia.
Ea apare doar atunci când nu avem bine stabilit în psihic un obiectiv clar înţeles pe care vrem să-l atingem şi care să se aplice în alegerile pe care le avem de făcut, astfel: ceea ce ne ajută să atingem obiectivul stabilit va fi ales şi făcut, contrariul nu va fi ales. Astfel indecizia care ne paralizează acţiunea va fi alungată.

Acest obiectiv clar, care să-l aibă acţiunile noastre pe termen scurt şi lung, se stabileşte, cum am mai spus, pornind de la conştientizarea profundă a ceea ce vrem şi a ceea ce nu vrem cu adevărat.

Dacă tu, drag cititor, te afli într-o situaţie de impas specifică lenei, ia te rog, o foaie de hârtie şi scrie pe ea într-o parte ce vrei şi în alta ceea ce nu vrei în acel moment şi apoi pune undeva hârtia la vedere pentru a o vedea cât mai des şi a conştientiza astfel din ce în ce mai profund obiectivul pe care îl ai precum şi necesitatea acţiunii pentru atingerea acestui obiectiv.

Alt aspect al lenei apărut din combinarea acesteia cu mânia este revolta: te loveşti de obstacole multe unul după altul şi parcă totul este împotriva ta, simţi atunci că nu mai ai chef de nimic, nu mai vrei să faci nimic ca semn de revoltă.

Aşteptarea falsă în acest caz este că revolta respectivă (refuzul acţiunii) nu va duce la dispariţia stării care ţi-a provocat revolta (neliniştea, stresul, nemulţumire). Doar acţiunea realizată, pentru adaptarea rapidă la schimbările mediului, în timp ce urmărim realizarea a ceea ce vrem şi evităm ceea ce nu vrem, poate duce la menţinerea sau după caz refacerea armoniei sistemului psihico-fizic şi la apariţia în noi a semnalului de linişte, pace, mulţumire.

Trebuie să conştientizăm că pentru a exista, că pentru ca noi să existăm, trebuie să existe un sistem de elemente între care să existe şi să se menţină o armonie bine precizată, o interdependenţă anume.

Această ordine nu poate fi menţinută fără acţiune, fără continua adaptare a elementelor sistemului între ele, adaptare necesară, apărută datorită interacţiunii dintre aceste elemente.

Problema nu este, deci, de a acţiona sau a nu acţiona, ci este de a fi sau a nu fi: dacă vrem să existăm sau nu. Dacă vrem să existăm, trebuie să conştientizăm că acest lucru nu este posibil fără existenţa unui sistem care să fie în armonie şi ordine (sistem exterior şi interior) pentru menţinerea şi dezvoltarea căreia trebuie să acţionăm.

Oricum, în esenţă problema nu este nici de a exista sau nu. Noi existăm şi vom continua să existăm într-o formă sau alta. Putem distruge o formă de-a noastră dar vom continua să existăm sub o altă formă în acelaşi sistem, a cărui reguli de menţinere a armoniei şi ordinii se păstrează, indiferent de forma noastră de manifestare.

Trebuie, deci, să conştientizăm profund realitatea în care ne manifestăm, cu infinitatea ei de aspecte, să ne integrăm armoniei ei, să fim una cu ea, să conştientizăm în profunzime ce vrem şi ce nu şi astfel vom vedea cum dispare de la sine lenea şi suferinţa psihică ce o însoţeşte.

Virtutea opusă lenii este, deci, hărnicia, acţiunea în cunoştinţă de cauză îndreptată spre atingerea unui obiectiv clar precizat, spre atingerea armoniei şi păcii interioare şi exterioare.


De asemenea, nu trebuie să confundăm Lenea cu odihna. În orice acţiune am face, la un moment dat, apare necesitatea unei pauze, a unei odihne, menite a reface forţele care acţionează pentru realizarea acelei acţiuni.

Odihna, refacerea, reaprovizionarea energetică a forţelor de acţiune este la fel de naturală ca şi acţiunea în sine.

Dar totuşi lenea e lene şi odihna, odihnă. Noi ştim când apare una şi când alta. Să nu ne ascundem deci după deget.

Să ne odihnim, dar dacă vrem să ne simţim bine, să lăsăm lenea deoparte.

LĂCOMIA

Constă în necumpătare, în dezechilibru, în exagerarea în acţiune, în nemenţinerea pe calea de mijloc, pe calea echilibrului, pe calea tăişului de briceag.

Extremele de care trebuie să ne ferim sunt zgârcenia şi risipa, sunt acţiunea insuficientă sau acţiunea exagerată într-o anumită direcţie.

Să luăm acţiuni ca a mânca, a bea, a dormi, a lucra...

Zgârcenia constă în acest caz în a mânca, a bea, a dormi, a lucra prea puţin, insuficient, astfel că sistemul psihico-fizic este lipsit de energiile necesare spre a putea funcţiona normal, la parametrii lui optimi.

Extrema cealaltă este supraîncărcarea energetică a sistemului: a mânca, a bea, a dormi prea mult, astfel încât funcţionarea sistemului se îngreunează cu rezerve nenecesare, care mai mult încurcă decât ajută.

E nevoie, deci, de echilibru şi cumpătare în tot ceea ce facem. Este foarte uşor să cădem la extreme (să nu facem deloc, sau să facem mai mult decât e necesar), mai greu este să ne menţinem la mijloc, să menţinem echilibrul optim în noi, între a acţiona şi a ne odihni, într-o direcţie dată.


Virtutea opusă lăcomiei, care apare prin conştientizarea aşteptărilor false specifice acesteia (acelea de a face mai puţin, sau mai mult decât e necesar şi a ne aştepta în acelaşi timp să obţinem o armonizare a sistemului nostru psihico-fizic) şi corectarea acestora, este cumpătarea, capacitatea de a aprecia corect în orice acţiune “necesarul” şi a evita extremele nocive.

DESFRÂUL

Desfrâul este şi el o formă a necumpătării.

Câteva forme specifice de manifestare ale lui sunt: curvia, preacurvia, dorinţa necontrolată, şi lipsa de continenţă temporară în practicarea actului sexual.

Curvia înseamnă distrugerea armoniei unei familii, înşelare, minciună, nesinceritate, ceea ce duce la nesiguranţă, neîncredere ce generează stări de nelinişte, stres, stări în care nu ne simţim bine.

De aceea, trebuie să evităm nesinceritatea, minciuna, înşelăciunea: acestea să nu facă niciodată parte din gândurile noastre, pentru că ele ne vor face doar să suferim mai devreme sau mai târziu.

Ele sunt aşteptări false: niciodată prin intermediul lor nu vom atinge pacea, liniştea, fericirea, mulţumirea, indiferent dacă noi credem contrariul.

Virtutea opusă curviei este sinceritatea, capacitatea de a fi sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi, capacitatea de a ne menţine inima curată şi pură fără a o pângării cu minciuni, viclenii şi rea-voinţă.

Un om sincer este întotdeauna liniştit, în pace, pentru că, privind profund în sine, el poate să vadă că aici nu este nici un nor - minciună care să-l ascundă de privirea luminoasă şi dătătoare de căldură a Soarelui Adevăr.

Sinceritatea cu noi ne arată că avem moduri greşite de gândire în psihic, aşteptări false, iluzii, ne arată de ce sunt greşite şi ne ajută să le corectăm.

Sinceritatea faţă de ceilalţi ne ajută să păstrăm în jurul nostru armonia, şi aduce liniştea şi pacea, pentru că o astfel de virtute pregăteşte, deschide calea IUBIRII care îi va urma negreşit.

Preacurvia se manifestă sub forma prostituţiei, a homosexualităţii, a dezmăţului, a practicării actului sexual cu mai mulţi parteneri (de odată sau într-o scurtă perioadă de timp) adică a unei vieţi sexuale dezordonate care nu permite celui care o practică cunoaşterea iubirii adevărate profunde, şi nici asumarea unor responsabilităţi sociale (familiale) şi drept urmare el este privat de realizarea unei armonii adecvate pe planul sexual şi emoţional (şi astfel suferă în singurătatea sa, datorită ignoranţei sale în ceea ce priveşte cunoaşterea rolului şi funcţiilor sexualităţi, sau în ceea ce priveşte cunoaşterea şi respectarea mecanismelor de manifestare ale actului sexual cu continenţă şi a mecanismelor menite a realiza păstrarea armoniei sociale).

Aspectul “dorinţei necontrolate” poate părea dur pentru unii: “cel care se gândeşte la o femeie a şi preacurvit cu ea în inima lui” spune Isus, dar el este un aspect care se extinde, însemnând de fapt capacitatea noastră de a transcende dualitatea de plăcut şi neplăcut, atrăgător - dezgustător, frumos - urât, printr-o înţelegere profundă a interdependenţei dintre extremele unui fenomen şi aprecierea acestora la justa lor valoare, prin înţelegerea faptului că ambele extreme sunt la fel de necesare, neexistând unele fără altele.

În acest sens, a depăşi dorinţa instinctivă, animalică de împreunare, putând a o controla la dorinţă şi putând a ne detaşa oricând de ea prin extinderea conştiinţei, presupune a medita serios asupra dualităţilor sus menţionate pentru a înţelege în profunzime mecanismele lor de manifestare şi interdependenţele adânci dintre ele.

Virtutea opusă dorinţei necontrolate, dorinţei neînţelese este detaşarea (dorinţa înţeleasă, transceansă), este capacitatea de a ne deschide conştiinţa în orice moment la universal, la infinit, la absolut, la ceea ce e dincolo de toate şi faţă de care orice dorinţă şi preocupare pare o nebunie, un vis urât, o încercare zadarnică şi lipsită de sens.

Detaşarea duce astfel la dispariţia, ca prin farmec, a dorinţelor chinuitoare, necontrolate, obsesive care ne stresează şi ne neliniştesc, în urma lor rămânând doar pacea vidului, din care odată întorşi (pentru că şi aceasta e finită) putem ţine sub control orice dorinţă, făcând ca obsesia pentru ea să dispară.

În acel moment avem capacitatea de a trăi în prezent şi a ne manifesta ca nişte fiinţe integrate fără griji în Marele Întreg, împreună cu care plutesc şi se bucură de a fi.

Continenţa temporară are legătură cu interacţiunea dinamică cu energiile sexuale - folosirea lor inteligentă pentru crearea unei stări de conştiinţă specifică unităţi profunde a Întregului şi Fiinţei.

Blocarea energiilor sexuale prin abstinenţă dă celui care o practică o mare voinţă şi o mare forţă de acţiune dar îi dă şi o îndârjire, o încrâncenare care nu-şi are locul în armonia universului.

Continenţa temporară permite celor două fiinţe complementare, care se unesc în una singură, să experimenteze beatitudinea unirii, bucuria fără margini a întoarcerii la unitate, pacea absolută dată de dezlănţuirea unor mari energii care reduc mişcarea continuă a minţii, făcând astfel ca fiinţele umane să se poată bucura de extazul curgerii continue a plăcerii create de divinitate pentru ridicarea lor la înălţimea de a întrezări picioarele lui Dumnezeu, de a întrezări beatitudinea nemărginită a armoniei care cuprinde întreg universul.

Cei doi iubiţi, el şi ea, pot experimenta prin unirea cu continenţă temporară (fără pierderea în exterior pentru un anumit timp a energiilor sexuale – pierdere care se realizează prin ejaculare la bărbat şi descărcare sexuală la femeie) curgerea infinită a timpului, atemporalitatea şi aspaţialitatea; pot întrezări, în tăcerea minţii care apare atunci, o părticică din ceea ce este, a fost şi va fi…

TRISTEŢEA

Trişteţea este generată de o aşteptare falsă. Putem fi trişti doar dacă nu cunoaştem realitatea, dacă nu o privim şi nu o înţelegem aşa cum e ea.

Ea apare pentru că ne aşteptăm să se întâmple lucruri care nu trebuie să se întâmple şi refuzăm să acceptăm realitatea aşa cum e ea (deşi mai devreme sau mai târziu o vom face).

Ne părăseşte iubitul sau iubita, pierdem un lucru la care ţinem, nu ne ascultă copiii... şi ca rezultat suntem trişti, simţim o senzaţie de nelinişte, de stres, de posomorâre, de delăsare, moliciune, depresie etc.

După cum am menţionat, această senzaţie, acest semnal de suferinţă psihică apare pentru că în acel moment nu gândim corect, nu privim realitatea aşa cum e, ne aşteptăm să se realizeze lucruri care nu se vor realiza niciodată pentru că nu sunt în ordinea naturii.

Ne aşteptăm ca o fiinţă, sau un lucru să fie permanent cu noi dar aşa ceva nu se poate. Ceea ce caracterizează acest univers manifestat nu este FIXITATEA, permanenţa ci, dimpotrivă, SCHIMBAREA.

Din diferite cauze dependente sau independente de ea sau de noi, acea fiinţă sau acel lucru, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu (dar va fi negreşit mai devreme sau mai târziu) va pleca de lângă noi sau noi de lângă ea (el). Realitatea s-a schimbat, noi trebuie doar să o constatăm şi să ne adaptăm.

Tristeţea nu-şi are loc aici, ea este doar o atenţionare a psihicului nostru că ÎNTÂRZIEM să ne adaptăm realităţii care s-a schimbat şi astfel ne punem în pericol armonia fizico-psihică pentru că nu mai reacţionăm în mod normal stimulilor prezenţi (datorită dezorganizării generate de tristeţe în psihicul nostru).

Această gândire greşită aceste aşteptări false, generatoare de tristeţe, trebuie, deci, identificate şi corectate de îndată ce apar pentru a reface armonia sistemului fizico-psihic permiţându-i acestuia adaptarea optimă la condiţiile mediului, pentru a păstra armonia şi ordinea acestuia.

Tristeţea e generată de trăirea în trecut (regrete) sau de trăirea în viitor (speranţe).

Virtutea opusă tristeţii, deci, este trăirea în prezent, înţelegerea şi adaptarea optimă la armonia acestuia, ceea ce negreşit va genera în noi o senzaţie de bucurie, de mulţumire, de fericire.

Regretul e o gândire greşită pentru că pentru ceea ce am greşit în trecut nu trebuie “să ne pară rău”, trebuie să ne pară bine că acum avem posibilitatea de a conştientiza, înţelege şi corecta ceea ce am greşit.

Dacă avem o maşină care s-a stricat, sau o prietenie care s-a destrămat, atitudinea corectă nu este de a ne părea rău că s-a stricat (respectiv, s-a destrămat) pentru că cu părerea de rău nu rezolvăm nimic.

Noi trebuie dar să privim obiectiv situaţia, să înţelegem din ce cauză s-a stricat (s-a destrămat) şi să încercăm să reparăm, iar dacă nu se poate, putem pe viitor să ţinem minte să nu mai repetăm greşeala care a dus la distrugere, dacă aceasta ţine de noi.

Ceea ce a trecut e TRECUT. Trecutul trebuie lăsat în urmă dacă vrem să trăim în prezent şi să ne simţim liniştiţi şi fericiţi. Doar trăind în prezent ne putem adapta optim la acesta şi astfel, păstrând armonia, să trăim fericiţi ca răsplată.

Speranţa e o gândire greşită deoarece ne distrage şi ea atenţia de la prezent (unde aceasta ar trebui să stea pentru ca noi să putem realiza integrarea optimă în realitatea prezentă) spre viitor.

Trăind mental în viitor nu ne putem adapta prezentului, singurul care există şi de care ne putem bucura cu adevărat.

De aceea, speranţa şi regretul ne lasă o urmă de amărăciune în sufle (suferinţă) pentru că în acele momente nu gândim corect, nu gândim de o manieră capabilă să realizeze armonia maximă a sistemului nostru interior.

Trăirea în prezent nu înseamnă să nu avem planuri, proiecte, direcţii de urmat, dar acestea nu trebuie să fie fantasmagorice, lipsite de suport, de punct de pornire ferm stabilit în momentul prezent.

De aceea, un plan porneşte de la momentul prezent şi cunoaşte fiecare fază ce trebuie să o parcurgem din acest moment până la atingerea obiectivului.

O speranţă
nu are susţinere în prezent, e un vis, o himeră, o iluzie fără suport, e o gândire care ne face să ignorăm realitatea prezentului aşa cum e ea şi atunci când ne lovim de ea suntem incapabili de adaptare şi astfel punem în pericol armonia propriului sistem interior (psihico-emoţional) ca şi a sistemului social exterior.

Să trăim dar în prezent şi să lăsăm aşteptările false, speranţele, regretele şi iluziile deoparte pentru a ne integra optim în armonia realităţii prezente şi a simţi astfel în noi liniştea, pacea, fericirea.


Ar mai fi multe de spus pentru fiecare “păcat” în parte dar ceea ce aţi citit mai înainte se vrea doar ca o expunere generală, o introducere în această tematică. Cititorului îi revine frumoasa şi plina de satisfacţii sarcină ca, prin intermediul AUTOOBSERVĂRII şi AUTOANALIZEI zilnice, să aprofundeze şi să înţeleagă din ce în ce mai bine greşelile din aceste “păcate” pentru a le corecta şi a putea susţine astfel armonia şi liniştea sa interioară.

Lupta împotriva acestor păcate, a acestor moduri greşite de gândire este una individuală.

Eu v-aş recomanda să aveţi un caiet separat în care să aveţi un număr de pagini lăsate pentru studiul fiecăruia din cele şapte păcate şi apoi să puneţi în practică autoobservarea şi autoanaliza zilnică astfel:

- pe parcursul zilei vă observaţi pentru a vedea când psihicul vostru e tulburat, nemulţumit, stresat, neliniştit;

- acestea sunt semnale că în psihicul vostru este un mod greşit de gândire, o aşteptare falsă, o iluzie, un păcat, un defect psihologic pe care trebuie să-l identificaţi;

- după ce aţi identificat-o, căutaţi să vedeţi cauzele fizice, circumstanţele exacte care au generat acel păcat (mânie, tristeţe, lăcomie...);

- rememoraţi-le, vizualizaţi şirul evenimentelor şi căutaţi să înţelegeţi în ce moment v-aţi raportat greşit la acestea, în ce moment aţi creat în psihicul vostru aşteptările false care s-au menţinut până acum, provocându-vă senzaţia de suferinţă;

- odată identificate, corectaţi aceste greşeli de gândire prin raportarea corectă la realitate.

Dacă veţi găsi şi veţi identifica modul corect de raportare la realitate, modul care permite menţinerea şi dezvoltarea armoniei interioare şi exterioare, o veţi şti imediat pentru că veţi simţi cum “vi se ia o piatră de pe suflet”, pentru că veţi simţi senzaţia de linişte, pace, mulţumire.

Dacă acest semnal nu apare, înseamnă că trebuie să mai căutaţi, să mai aprofundaţi problema în cauză, până veţi identifica modul corect de gândire şi raportare la realitate.

- nu are nici un sens să amânaţi această încercare de înţelegere şi de corecţie a greşelii de gândire pentru că astfel nu faceţi decât să prelungiţi suferinţa pe care o simţiţi care, fiind un semnal ce vă atenţionează asupra dizarmoniei din voi, va persista până armonia va fi refăcută.

Nu are nici un sens să amânaţi a vă scoate cuţitul din rană, a o coase şi a căuta să o vindecaţi pentru că senzaţia de durere va persista atâta timp cât cuţitul va rămâne în rană.

- soluţia cea mai simplă şi cea mai puţin dureroasă este confruntarea directă cu aceste moduri greşite de gândire, înţelegerea şi corectarea lor astfel vindecând rana şi simţind din nou liniştea, pacea şi fericirea dinainte de contactul cu stimulul care a dezechilibrat sistemul vostru psihic;

- acest proces de autoanaliză trebuie să fie continuu pentru că toată viaţa vă veţi confrunta cu stimuli noi ce pot genera moduri greşite de raportare la ei şi astfel dezorganizări ale sistemului vostru psihic şi fizic;

- fiind astfel în alertă percepţie tot timpul, veţi scurta foarte mult prezenţa semnalului suferinţei (până la reducerea aproape totală a lui).

Dacă veţi fi capabili să menţineţi tot timpul moduri corecte de gândire în psihic, semnalul suferinţei nu va mai apare. Nu ar mai avea motiv.
Cei şapte paşi ce trebuie făcuţi spre desăvârşire
CELE ŞAPTE TAINE


Sunt şapte paşi pe care trebuie să-i facem pe parcursul transformării noastre spirituale îndreptate spre cunoaşterea şi experimentarea în profunzime a Binelui şi Adevărului. Aceştia sunt şapte taine care ni se descoperă în legătură cu Virtutea şi Cunoaşterea, dacă căutăm să le experimentăm şi să le trăim în viaţa noastră.

Aceşti şapte paşi sunt:


Botezul

Este primul pas pe care trebuie să-l facem înspre Bine şi Adevăr. El constă în cunoaşterea necesităţii transformării interioare şi asumarea ei, adică luarea unei hotărâri ferme, puternice, ca din acel moment să acţionăm practic şi concret, cât mai des posibil, pentru întărirea în noi a Virtuţii, şi pentru creşterea Cunoaşterii.

Acest moment al botezului este un moment de schimbare de obiective şi motivaţii prioritare: scopul principal pe care îl urmărim din acest moment este să atingem o cât mai mare armonizare a structurilor psihico-emoţionale ale personalităţii noastre, o cunoaştere a Fiinţei (Sinelui, Tatălui Interior) şi a Adevărului (Absolutului, Divinităţii, Tatălui Exterior) şi realizarea unei integrări şi fiinţări naturale în Întreg.

Botezul este, deci, etapa iniţierii într-un domeniu nou, într-un fel nou de a fi, de a ne comporta şi anume iniţierea în ce este cu adevărat Binele şi Adevărul.

Botezul este însă doar primul pas, prima iniţiere, în acest moment cunoaşterea noastră este încă destul de redusă. Chiar şi aşa, toţi căutătorii spirituali sinceri, trebuie să-l facă, nu neapărat ca pe un ritual exterior ci, mai ales, ca şi o adoptare a unei hotărâri interioare, ferme de a ne perfecţiona, desăvârşi.

El este începutul şi poate este pasul cel mai greu de făcut: a abandona (în intenţie, dorinţă şi voinţă) vechile valori (date de “păcate”) în favoarea altor valori total opuse (virtutea şi cunoaşterea).

Dar cine nu începe, nu poate termina, aşa că cei care nu au făcut acest pas, trebuie să mediteze asupra importanţei şi utilităţii Binelui şi Adevărului în viaţa lor şi să-şi asume în vorbă şi în faptă, în dorinţă şi în acţiune procesul de creştere, dezvoltare şi manifestare plenară în ei a acestor valori creatoare de Armonie.

În această primă fază a drumului nostru interior, trebuie să luptăm puternic cu două mari moduri greşite de gândire (păcate): frica şi orgoliul.

Cu frica, deoarece, atâta timp cât ea nu este înţeleasă şi eliminată din noi (înlocuită fiind de prevedere), ea însoţeşte întotdeauna confruntarea cu noul, schimbările de situaţii şi evenimente.

Astfel, datorită fricii de a fi altfel decât ceilalţi (care sunt lumeşti, fără preocupări spirituale), fricii de a nu greşi (şi atunci, în mod greşit, stăm şi nu mai facem nimic), a fricii de cunoaştere (“biserica, maestrul, secta mea nu aprobă citirea cărţilor “eretice”, discutarea cu necredincioşii…” etc.) şi a altor frici ce provin din diferite prejudecăţi, aşteptări false şi ataşamente neîntemeiate pe care le-am preluat, fără analiză, din societate, acţiunile noastre, şi aşa timide şi stângace (specifice începutului), îndreptate spre Bine şi Adevăr ca valori universale şi atotcuprizătoare, pot fi paralizate, împiedicate să se desfăşoare.

Un alt obstacol în această fază este, cum am mai spus, orgoliul, propriul nostru orgoliu (mândrie, vanitate, amor propriu): credem că ştim tot ce avem nevoie să ştim, suntem convinşi că noi avem întotdeauna dreptate (deşi poate rareori putem şi demonstra acest lucru), suntem convinşi că religia, secta, societatea, filozofia noastră e cea mai bună (ni s-a repetat acest lucru până am ajuns să credem), că nu trebuie pusă la îndoială etc.

Astfel, datorită acestor manifestări ale orgoliului ne închidem la nou, ne închidem cunoaşterii, refuzăm să privim aspectele realităţii şi din alte puncte de vedere decât cele deja puternic înrădăcinate în noi (prin copierea lor automată, fără analiză, din societate, din grupul “din care facem parte”), refuzăm să privim sincer în interiorul nostru, refuzăm să cercetăm profund şi din cât mai multe puncte de vedere realitatea fenomenelor ce ne înconjoară şi astfel să căutăm să le descoperim Esenţa. Se nasc astfel fanatisme, dogmatisme, prejudecăţi, iluzii care ne menţin acţiunile în “sfera lumească”, în lumea lipsită de profunzime a aparenţelor, a dualităţilor, a contradicţiilor. Din cauza acestora devenim incapabili a cunoaşte în profunzime Binele şi Adevărul şi de a ne forma o puternică hotărâre îndreptată spre cunoaşterea profundă a acestora.

De aceea, dacă nu vom putea trece, pe cât posibil, de fricile şi orgoliile noastre (prin înţelegerea a cât mai multe aspecte de manifestare a lor), nu vom putea să facem acest prim pas pe drumul nostru interior, care este Botezul.


Ungerea cu mir (miruirea)


După ce am luat o hotărâre fermă de a ne îndrepta cu constanţă şi răbdare spre Bine şi Adevăr cu ocazia Botezului, acum facem al doilea pas pe Drumul Interior.

Acest al doilea pas constă în efectuarea de acţiuni concrete pentru a ne atinge obiectivele stabilite cu ocazia Botezului. Astfel, trebuie să ne începem observarea şi analiza interioară a modurilor noastre de gândire, pentru a le identifica pe cele greşite (păcatele) şi a le corecta (alunga din noi).

De asemenea, pentru lărgirea sferei cunoaşterii pe care o avem, trebuie să cercetăm cărţi şi şcoli spirituale care ne vorbesc despre legile naturii interioare şi exterioare şi să luăm aminte ceea ce ne spun ele despre acestea, să analizăm cu atenţie şi să verificăm spusele lor.

Tot ceea ce vom reuşi să verificăm, prin experienţă proprie, din spusele lor constituie o bază solidă pe care ne putem întemeia transformarea ulterioară şi cunoaşterea.

De la acestea putem afla şi de diferite metode şi tehnici care pot fi utilizate pentru a întări în noi virtutea, pentru a ne lărgi cunoaşterea (de sine şi a universului), pentru a cunoaşte Esenţa fenomenelor (Adevărul absolut).

De asemenea, vom aborda aceste tehnici cu discernământ şi vom încerca să le punem în practică, pentru a ne atinge, prin intermediul lor, diferite obiective precis stabilite dinainte. Tehnicile care se vor dovedi viabile vor fi păstrate şi rezultatele obţinute prin ele (cunoaşterea anumitor aspecte ale realităţii, întărirea virtuţii) vor constitui o bază solidă pentru evoluţia ulterioară.

De reţinut, deci, că pe Drumul Spiritual Interior putem construi solid (şi astfel, înainta pe el) doar dacă ne bazăm pe propria noastră experienţă directă, pe percepţia directă asupra diferitelor aspecte ale manifestării.

Drumul construit pe teorii, concepte şi dogme neverificate (pe mărturiile şi raţiunile altora) nu e drum, e doar imaginaţie.

El nu ne duce nicăieri. Pe acest drum nu ne mărim virtutea şi nici cunoaşterea în mod autentic şi mai devreme sau mai târziu acest drum se înfundă, iar uneori se poate dovedi a fi prea greu şi prea târziu a-l mai desfunda, deoarece deja, în acel moment, putem fi deja fanatici, dogmatici, puternic îndoctrinaţi, plini de prejudecăţi, plini de cunoaşteri false şi aducătoare de suferinţă pentru noi, deoarece nu ne prezintă realitatea aşa cum este. În acel moment facem deja confuzii mari între ceea ce este şi ceea ce credem despre ceea ce este şi aceasta e grav.

De aceea, să fim atenţi cum ne construim Drumul Interior: îl putem construi pe propria noastră experienţă directă şi percepţie nemijlocită a realităţii şi atunci avem un drum autentic, capabil să creeze în noi Armonia şi să ne aducă Cunoaşterea Adevărată şi, de asemenea, putem să-l construim pe vise, pe teorii, concepte, dogme, păreri (mărturii şi raţiuni ale altora) asumate fără a fi verificate şi fără a fi aprofundate şi atunci avem, un drum imaginar, care nu ne poate duce decât la suferinţă, deoarece el, cu fiecare pas, se îndepărtează de cunoaşterea realităţii şi a armoniei acesteia.

Aşadar, în această fază a “ungerii cu mir” ne întâlnim şi ne dezvoltăm Virtutea şi Cunoaşterea şi ne pregătim astfel pentru momentul când Binele şi Adevărul vor prelua în întregime conducerea personalităţii noastre şi vor deveni regi ai acesteia (în vechime, cel uns cu mir urma să devină rege).

Dar acest lucru nu se poate întâmpla înainte de a ajunge să cunoaştem, în profunzime, cauzele profunde ale păcatelor şi iluziilor din noi în urma coborârii şi cercetării atente ale acestora, în cele mai ascunse aspecte ale lor, adăpostite în subconştientul nostru, care astfel trebuie cercetat (o facem prin moarte şi înviere - prin coborârea în iad - la rădăcina răului).

În aceasta fază a ungerii cu mir întărim cunoaşterea pe baza căreia această cercetare a subconştientului poate avea loc: “dacă a turnat acest mir pe trupul meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii pentru îngropare” (Matei 26.12).

Chiar dacă în această etapă Binele şi Adevărul sunt unşi spre a deveni conducători ai acţiunilor noastre (deoarece am făcut primele acţiuni concrete îndreptate în acest sens după ce am luat hotărârea de transformare), procesul până la încoronarea lor e destul de lung şi dificil. Trebuie, deci, să ne înarmăm cu răbdare şi perseverenţă şi trebuie să fim constanţi în eforturile noastre de întărire a virtuţii şi cunoaşterii din noi. Aceste eforturi trebuie, deci, să devină cu timpul, din ce în ce mai dese, mai lungi şi mai susţinute.


Luarea “sfintei cuminicături”

În această etapă, trebuie să învăţăm să ne împărtăşim, să ne hrănim cu “trupul şi sângele” Binelui şi Adevărului (cu Virtutea şi Cunoaşterea) cât mai des cu putinţă, trebuie să învăţăm, deci, să fim constanţi în eforturile noastre de transformare, trebuie să învăţăm să ne depăşim lenea.

Dacă nu facem, deci, această acţiune de hrănire cu Virtute şi Cunoaştere, această acţiune de pomenire cât mai deasă (vezi Luca 22.19), de manifestare cât mai deasă a Binelui şi Adevărului în viaţa noastră nu putem merge mai departe pe drumul spiritual. La această treaptă a “scării lui Iacov” se opresc cei inconstanţi, cei nerăbdători, cei superficiali, care nu au o chemare autentică spre o transformare veritabilă, din temelii a personalităţii lor.

Este, deci, imperios necesar să ne formăm o deprindere din cercetarea constantă (prin observare şi analiză) a legilor naturii noastre interioare şi respectiv cele a naturii exterioare.

Constanţa în cercetare ne dă putere, ne întăreşte spre a ne putea învinge lenea din noi prin conştientizarea din ce în ce mai profundă a avantajelor majore (armonie, cunoaşterea Absolutului, mântuire) ce urmează a fi obţinute în urma parcurgerii drumului interior.

“Sfânta cuminicătură” reprezintă şi semnele exterioare menite să ne amintească cât mai des de hotărârea luată la botez. Aceste semne exterioare, aceste impulsuri exterioare de a continua ce am început, pot să vină din diferitele şcoli spirituale şi din cărţile spirituale pe care trebuie să ne obişnuim a le frecventa (respectiv, a le citi) cât mai des deoarece ele ne ajută să ne reamintim continuu (şi astfel să fim capabili a persevera) de necesitatea schimbării noastre în Bine, de necesitatea căutării cunoaşterii Adevărului, a lui Dumnezeu.


Pocăinţa şi spovedania

Dacă am parcurs primii trei paşi menţionaţi mai înainte (am luat hotărârea de Transformare, am făcut primele acţiuni practice menite a realiza această Transformare şi suntem constanţi în ele), acum suntem pregătiţi “să ne pocăim”, să ne transformăm în Bine, să ne iertăm singuri “păcatele” (în sensul că scăpăm de ele). Putem face acest lucru printr-o observare şi o analiză atentă a acestor moduri greşite de gândire şi acţiune pentru a le înţelege în profunzime, pentru a cunoaşte de ce ele nu ne sunt utile şi avantajoase (de ce nu sunt bune pentru noi).

Înarmaţi cu această înţelegere senină şi profundă a inutilităţii şi dezavantajelor pe care ni le provoacă (în noi şi în afara noastră) “păcatele” (orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, tristeţea, desfrâul...), acestea cad biruite în lupta cu noi şi sunt alungate din interiorul nostru.

În această etapă “de pocăire” trebuie (este imperios necesar) să ne Spovedim Interior: să privim atent şi sincer în psihicul nostru şi tot ceea ce vedem ca fiind rău (ne provoacă suferinţă) să ţinem minte şi să denunţăm cu voce tare, în faţa Conştiinţei noastre, luând imediat hotărârea fermă de a distruge acest “rău” din interiorul nostru.

Pentru aceasta ne vom stabili imediat “canonul” - modul de acţiune necesar pentru a ne atinge obiectivul propus şi îl vom pune imediat în practică.

Acest “canon” constă, în principal, în observare şi analiză atentă şi profundă a modurilor de gândire specifice “păcatelor”, pentru a le descoperi greşeala de raţionament ce le caracterizează (şi care ne împiedică să ne integrăm Armoniei) şi a o corecta.

Această observare şi analiză este ajutată şi de diferitele tehnici care se dau la sfârşitul acestei cărţi în capitolul “Acţiuni utile de pus în practică”.

Deci, prin “pocăinţă şi spovedanie” distrugem “păcatul” din noi prin înţelegere, prin cunoaşterea şi corectarea modurilor greşite de gândire care sunt în noi, care nu ne arată realitatea aşa cum este deoarece sunt aşteptări false care odată puse în practică ne aduc dezavantaje majore (multă suferinţă) chiar dacă noi credem contrariul înainte de a acţiona pe baza lor.

Acţionând, ne convingem că am greşit (ne alegem cu suferinţa) dar e mai bine pentru noi ca Raţiunea noastră să o ia înaintea acţiunii şi astfel să chibzuim serios la urmările pe care le au anumite moduri de gândire şi acţiunile pornite din ele spre a fi siguri că ele ne vor aduce ceea ce urmărim cu toţii: pace, linişte, mulţumire, fericire!


Preoţia

După ce ne-am deprins cu munca interioară şi după ce am reuşit să eliminăm din noi multe aspecte şi manifestări ale acestor şapte “păcate capitale” şi a diferitelor altor cunoaşteri greşite pe care le avem în legătură cu diferite aspecte ale realităţii, suntem pregătiţi (în urma, deci, a parcurgerii celor patru paşi precedenţi) să accelerăm transformarea noastră spre Bine şi Adevăr prin “preoţie”, prin încercarea de a-i ajuta şi pe alţii să se transforme.

În acest sens, de exemplu, ne putem forma un grup de studiu al celor şapte păcate capitale şi de aprofundare a diferitelor aspecte ale cunoaşterii la care să invităm câţiva prieteni “cu deschidere spirituală”.

Făcând aceasta, în scurt timp vom vedea progrese semnificative: vom fi mai motivaţi, vom ajunge să înţelegem şi mai bine anumite aspecte cercetate anterior (datorită efortului de a le expune) şi suntem mulţumiţi că putem ajuta şi pe alţii să se apropie de Armonie şi Cunoaştere.

Aceasta este “taina preoţiei”: dacă vom încerca să transmitem şi celorlalţi ceea ce ştim în legătură cu diferite aspecte ale realităţii, pe de o parte vom ajunge să conştientizăm (să înţelegem mult mai profund) acele aspecte, iar pe de altă parte datorită observaţiilor ascultătorilor, descoperim acele aspecte care trebuie aprofundate şi mai mult. Întotdeauna cel care încearcă să transmită celorlalţi ceea ce ştie, evoluează, pricepe el însuşi mult mai bine ceea ce transmite decât înainte; şi decât ceilalţi care ştiu aceleaşi lucruri ca şi el dar nu fac acelaşi efort de transmitere.

Deci, dacă vrem cu adevărat să atingem Binele şi Adevărul, dacă vrem să ne întărim Virtutea şi să ne aprofundăm Cunoaşterea, e necesar să ne asumăm în mod conştient şi constant “sarcina preoţiei”: trebuie să-i ajutăm şi pe alţii, să le arătăm şi altora necesitatea schimbării întru Bine şi Adevăr şi avantajele superioare ale desfăşurării acestei acţiuni.

Astfel, vom fi cu adevărat altruişti atunci când vom deveni cu adevărat egoişti: vom obţine cel mai mare bine pentru noi când vom dori şi vom acţiona pentru atingerea celui mai mare bine de către cei din jur.

Iată, deci, taina preoţiei: prin Dăruire ne deschidem pentru a primi şi mai mult: prin dăruirea cunoaşterii şi a armoniei, acestea cresc foarte mult în noi înşine.

Iată, deci, cum dăruind, devenim mult mai bogaţi, cu mult mai bogaţi!


Nunta

Pasul nunţii e un pas important pe drumul spre desăvârşire. Dacă în paşii precedenţi ne-am îndreptat atenţia şi efortul mai mult spre dezvoltarea şi întărirea în noi a Virtuţii (a Binelui) şi mai puţin spre cunoaşterea Adevărului (deşi am făcut paşi semnificativi în acest sens), iată că a venit momentul să realizăm în noi şi această cunoaştere, să realizăm în interiorul nostru Nunta.

Taina nunţii constă în a ajunge să unim în noi toate contrariile, să transcendem toate dualităţile, să ajungem la unirea intimă cu Întregul, cu Realitatea prin cunoaşterea acestora prin percepţie directă, neintermediată şi necomentată de nici un cuvânt sau gând (teorie, idee, concept, dogmă).

Despre această transcendere a dualităţii şi despre Nuntă am mai vorbit pe parcursul acestei cărţi, aşa că nu voi mai insista.

În legătură cu nunta mai este însă de precizat că pentru un căutător spiritual sincer, un mare ajutor spre desăvârşire poate să vină de la soţia sau soţul său.

Astfel, căsătoria trebuie să fie un legământ sacru, luat în faţa divinităţii de către cei doi miri de a se ajuta unul pe celălalt spre a vedea răul (păcatul) din ei şi de a se ajuta reciproc în a-l distruge pe acesta. Când unul din ei se află în impas în cercetarea lui interioară, trebuie să fie ajutat de celălalt spre a-şi depăşi impasul.

Intim relaţionat de căsătorie este şi uniunea intimă a soţului şi soţiei, descoperirea şi practicarea acelei iubiri totale, a acelei dăruiri totale pe toate planurile (fizic, energetic, emoţional, mental) a celor doi, unul pentru celălalt.

Această iubire este o mostră a ceea ce înseamnă a fi unit total cu Întregul.

Pentru a putea realiza o cunoaştere şi o unire cât mai profundă între soţ şi soţie, aceştia pot să practice (pentru perioade limitate de timp) actul sexual cu continenţă.

Astfel se va putea realiza o apropiere profundă între cei doi. În cursul orelor de unire intimă, tăcerea inefabilă care îi uneşte pe cei doi soţi îi pregăteşte pe aceştia pentru marea viziune a Întregului şi pentru tăcerea ce o însoţeşte.

Iată, deci că, din multe puncte de vedere Taina aceasta a nunţii este mare, şi ne-o putem revela nouă înşine doar dacă facem aceşti paşi ai unirii fizice cu continenţă şi ai meditaţiei profunde menite a ne ajuta să transcendem dualităţile şi lupta conceptelor, a ideilor, a teoriilor, a contrariilor.

Rezultatul parcurgerii acestui pas al Nunţii nu poate fi decât Unirea, realizarea Unităţii, a cunoaşterii Întregului, reîntoarcerea la Esenţă, viziunea a Ceea ce Este, integrarea armonioasă a vieţii noastre în plenitudinea Existenţei.


Maslul

După parcurgerea celor şase paşi anteriori, inevitabil ajungem să întărim foarte mult în noi Virtutea (Binele) şi Cunoaşterea (Adevărul).

Nu ne mai rămâne acum decât să cizelăm aceste valori, să le mărim şi mai mult în noi, până la Desăvârşire.

Maslul este taina prin care bolnavii primesc harul vindecării şi sunt tămăduiţi de bolile lor. Iată, deci, ce trebuie să urmărim până la capăt: tămăduirea tuturor “bolilor” din noi: a păcatului, a ignoranţei, a răului.

Prin pasul şapte, trebuie, deci, să ajungem la moartea totală a celor şapte păcate capitale din noi (orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu) şi a manifestărilor lor, trebuie să realizăm vindecarea (corectarea) tuturor modurilor greşite de gândire din noi, a tuturor modurilor de gândire care ne provoacă suferinţă şi ne împiedică să realizăm Viziunea Adevărului în toată puritatea strălucirii ei.

Parcurgerea pasului şapte ne asigură dobândirea Armoniei şi a Cunoaşterii de Esenţă iar pornind de la acestea viaţa ne stă înainte: creaţia este Infinită, Imensă, Negrăită, Negândită...



Iar, A Fi e mai mult decât a exista...

DICŢIONAR DE SIMBOLURI EVANGHELICE

Toate cuvintele ce apar în acest dicţionar vor fi interpretate din punct de vedere interior.

Autorul a încercat să găsească corelaţii naturale, spontane, evidente, între ceea ce desemnează ele în lumea exterioară şi ceea ce ar putea să reprezinte pe plan interior, psihologic.
S-a încercat, deci, a se face legătura între aceste cuvinte şi elemente ale lumii noastre psihologice, tocmai pentru a putea sublinia mesajul interior al evangheliilor, mesaj foarte important pentru transformarea noastră interioară orientată spre desăvârşire.

În funcţie de context, cuvintele interpretate pot avea semnificaţii diferite. Unde este cazul, vor fi arătate câteva dintre acestea (cele mai importante).

Pentru restul a se vedea interpretările exacte din contextul textului analizat.
Semnificaţiile interioare ale cuvintelor prezente în acest dicţionar se vor a fi cât mai concis explicate.

Cititorul interesat de o detaliere a acestor semnificaţii o va găsi în cprinsul cărţii, acolo unde cuvintele implicate au fost prezente în diferite contexte specifice.
A bea - a asimila o nouă cunoaştere, o nouă experienţă necesară pentru a ne adapta circumstanţelor în continuă schimbare (a menţine echilibrul trupului).
Tipul de cunoaştere, de experienţă asimilată este dat de “conţinutul paharului” din care se bea.
Astfel, de exemplu, expresia “a bea oţet” înseamnă a ne confrunta cu ceva şocant, tare, care ne izbeşte simţurile, care să ne trezească din amorţeală, din adormire, dintr-o anumită stare de spirit.
 
Aluat - potenţialul de la care se porneşte pentru a transforma “făina în pâine”: punctul de pornire în transformarea spirituală. Acesta este minimul discernământ cu care toţi ne naştem (ştim să deosebim plăcerea de durere, suferinţa de fericire, chiar dacă pe parcursul vieţii trebuie să învăţăm să discernem, din ce în ce mai bine, care din acţiunile pe care le facem sau urmează să le facem vor genera suferinţă şi care fericire).
 
A mânca - a ne hrăni, a asimila o nouă cunoaştere, un nou mod de gândire. Astfel, a “mânca grâu” înseamnă a creşte cunoaşterea, iubirea, compasiunea...  din noi; “a mânca trupul lui Isus” desemnează acţiunea de a asimila, de a încarna în noi Binele şi Adevărul cu manifestările lor; “bărbaţii care mănâncă” desemnează raţiunea (mintea) care asimilează o nouă cunoaştere etc.
 
Animale - în contextul “naşterii lui Isus”: ignoranţă, instincte şi pasiuni animalice scăpate de sub control, păcate, moduri greşite de gândire. Simbolistica fiecărui animal trebuie interpretată în funcţie de calităţile şi defectele întruchipate de acel animal (măgar, oaie, câine, porc etc.) privite din punct de vedere uman.
 
 
Apă - privită în opoziţie cu focul, desemnează extrema unui fenomen. “Botezul cu apă” indică un început al curăţirii interioare, o primă spălare de “păcate”, urmând ca această operaţiune să fie aprofundată de “botezul prin foc” (distrugerea, eliminarea definitivă a manifestării păcatului din noi).
 
A şedea jos - a fi stabil în conducerea personalităţii (a o stăpâni - a şedea pe munte); a ne opri din grabă, a chibzui, a porunci gândurilor să se calmeze, să se liniştească şi astfel a ne sustrage agitaţiilor inutile şi superficialităţii (a porunci poporului să şadă jos), a aprofunda gândirea proprie prin analiză conştientă (a porunci poporului să şadă pe pământ) etc.
 
Aştri cereşti - Soarele reprezintă valoarea dominantă ce ne ghidează viaţa, luna şi stelele sunt gândurile concrete prin care urmărim să atingem această valoare.
Astfel, vechiul soare (banii, puterea, faima etc.), vechea lună şi vechile stele (orgoliu, mânie, lăcomie, rea-voinţă, desfrâu etc.) vor “cădea din cer”, în urma transformării interioare, pentru a fi înlocuite cu un nou soare (Binele şi Adevărul), o nouă lună şi noi stele (compasiune, iubire, cunoaştere, curaj, bunăvoinţă, puritate etc.).
Steaua reprezintă, deci, valorile după care ne ghidăm viaţa, “steaua pruncului” văzută “la răsărit” înseamnă apariţia unor noi valori (Binele şi Adevărul) în noi, valori care urmează a prelua, în urma transformării interioare, conducerea întregii noastre personalităţi (urmează a deveni Împărat peste “Israel”).

 
Bărbat - în diferite contexte poate reprezenta: acţiunea, raţiunea, justiţia, mintea, puterea, forţa, curajul, legea.
De exemplu, expresia “cea lăsată de bărbat” desemnează, pe plan interior, emoţii şi pasiuni iraţionale, necontrolate (“lăsate de bărbat” - raţiune, logică) iar “unirea bărbatului cu femeia” desemnează echilibrarea acestor valori masculine cu cele feminine (vezi femeia), unirea şi transcenderea extremelor (pozitiv-negativ, yin-yang, bărbat-femeie, soţ-soţie etc.) de manifestare a fenomenelor.
 
Bătrâni - prejudecăţi, dogme, fanatisme puternic înrădăcinate în noi, “îmbătrânite aici” prin deasa lor manifestare. Acestea sunt cele mai greu de eliminat din interior. Expresia “bătrânii norodului” desemnează acelaşi lucru ca şi bătrânii.
 
Biserică - termen folosit de obicei cu aceeaşi semnificaţie ca “biserica lui Hristos” şi reprezintă domeniul, împărăţia, locul în care domneşte Binele şi Adevărul, unde este prezentă Armonia.
Această armonie (biserică) întemeiată pe baza cunoaşterii legilor naturii (simbolizate de Petru) trebuie negreşit să se dezvolte şi să fie prezentă în interiorul nostru dacă vrem să ne atingem fericirea.
 
Boală - ceea ce tulbură armonia unui sistem (fizic, energetic, psihic, social). Pe plan interior (psihologic) desemnează greşelile de gândire (de raţionare), atitudinile greşite da raportare la realitate (păcatele, iluziile). Acestea trebuie corectate (vindecate) pentru a reface armonia interioară.
 
Bogat - adevărata bogăţie este virtutea şi cunoaşterea Adevărului. Omenirea actuală însă e bogată în alte avuţii: prejudecăţi, confuzii, iluzii, ataşamente neîntemeiate, aşteptări false, păcate. Pentru a dobândi virtutea (adevărata bogăţie), trebuie să renunţăm la aceste false avuţii. De asemenea, pentru a cunoaşte realitatea în esenţa ei, trebuie să renunţăm la toate “bogăţiile noaste”: la toate teoriile, ideile, conceptele, dogmele, doctrinele; deoarece prin acestea filtrăm realitatea şi nu o mai vedem direct, nemijlocit, neintermediat. Adevărata cunoaştere se bazează pe percepţie directă.
 
Botez - iniţiere, începutul transformării interioare, începutul observării şi analizei atente a psihicului propriu, pentru a identifica greşelile de gândire şi a le corecta (botezul cu apă - începutul “pocăirii”); începutul manifestării în noi a formelor rafinate, subtile, profunde ale Binelui şi Adevărului (“botezul lui Isus”). În anumite contexte, botezul semnifică şi curăţirea de “păcate”: prima curăţire de manifestările greşite ale “păcatelor” (botezul cu apă - prima spălare) respectiv, curăţirea de însăşi rădăcinile, resorturile şi manifestările subtile ale “păcatului” (botezul cu foc - distrugerea “păcatului”).

 
Cale - drum, traseu de urmat pentru a putea realiza transformarea interioară menită a întrona în noi, în toată plenitudinea lui, Binele şi Adevărul.
 
Candelă - ceea ce emană lumină, căldură, armonie: virtutea, cunoaşterea, Adevărul. A purta candele, înseamnă a întrona în noi virtuţile şi cunoaşterea şi a le manifesta în mod constant, cu răbdare şi perseverenţă (vezi untdelemn).
 
Capre - în contextul evangheliei simbolizează păcatul, modurile greşite de gândire care trebuie separate de cele corecte (de “oi” - virtuţi) şi apoi distruse (corectate) prin înţelegerea senină a mecanismelor care le susţin.
 
Casă - loc, spaţiu psihologic, sistem de gândire. “Casa noastră” este psihicul: de aici trebuie alungaţi “vrăjmaşii noştri” (păcatele) pentru a putea face din acesta o “casă de rugăciune” (un loc unde să domnească Virtutea şi Cunoaşterea) întemeiată pe “stâncă” (pe o cunoaştere profundă, prin percepţie directă a diferitelor aspecte ale realităţii).
 
Cărturari - dogme, fanatisme, doctrine, teorii, idei, concepte preluate prin copiere, fără analiză, din gândirea societăţii. De aici rezultă multe confuzii, fanatisme, rele voinţe, păcate.
Cărturarul simbolizează în noi, deci, mintea liniară, îngustă, ignorantă care caută tot timpul dogme, viziuni prefabricate asupra realităţii pe care să nu trebuiască să le analizeze, să le aprofundeze. Această superficialitate, această lipsă de aprofundare în domenii cum sunt religia, politica, economia produce multă sufe-rinţă în noi şi în afara noastră, de aceea trebuie eliminată cât mai repede cu putinţă prin mărirea sferei de cuprindere a conştiinţei proprii.
 
Căsătorie - nuntă, unire a contrariilor, transcendere a extremelor, percepere directă a unităţii de esenţă a realităţii.
 
Câine - mânie, orgoliu, violenţă, revoltă, “păcat” în general (“eşti rău ca un câine”).
 
Câmp - munca interioară, acţiunea necesară pentru transformare (“a fi la câmp”); psihicul în general, unde se seamănă seminţele Binelui şi Adevărului (“a ieşi la câmp să semănăm”).
 
Cer - extrema unui fenomen când e prezentat în opoziţie cu “pământul”; valorile superioare, virtuţile, acţiunea armonioasă (specifice “cerului”); infinitul, nemărginirea, imensitatea (“de dincolo de nori”); conştiinţa întemeiată pe o cunoaştere profundă a realităţii (când în interior este “ca în cer”: pace, linişte, fericire, armonie).
 
Cetăţi - moduri de gândire existente în personalitatea noastră (în “ţara lui Israel”). Dacă acestea sunt corecte (virtuţi) avem de-a face cu “cetăţi pocăite”, care găzduiesc în ele Binele şi Adevărul; dacă, dimpotrivă, sunt greşite (păcate) şi astfel generatoare de suferinţă, aceste “cetăţi” urmează să fie distruse (precum Sodoma şi Gomora), chiar dacă sunt puternic înrădăcinate în noi (au ziduri mari şi puternice): prin cercetare atentă, profundă şi perseverentă a lor (prin ocolire “de şapte ori a zidurilor Ierihonului, sunând din corn” - vezi Iosua 6.2 - 27).
 
Copii - puritate, inocenţă, bunăvoinţă, dorinţă de cunoaştere, lipsă de prejudecată, spontaneitate, naturaleţe, seninătate, veselie, lipsă de griji etc. Când vom fi “ca nişte copilaşi”, adică, când vom întrona în noi calităţile sus menţionate, putem intra în “Împărăţia Cerurilor” (a Armoniei şi Adevărului).
 
Corabie - discernământ, acţiunea de a intre în profunzime ( de a “despica valurile”); acţiunea de a cerceta subconştientul pentru descoperirea rădăcinilor “păcatului” din noi (a merge cu “corabia pe mare”); sămânţa de Bine şi Adevăr care aşteaptă să o dezvoltăm pentru a putea să umple “pământul” (“corabia lui Noe”) şi care este singura care poate rezista în conştiinţa noastră atunci când o cercetăm pe aceasta în profunzime, spre a vedea care moduri de gândire din ea sunt corecte (ne produc suferinţă) şi care nu (în urma acţiunii “potopului”).
 
Credinţă - puternică încredinţare, cunoaştere profundă a aspectelor realităţii la care se referă “credinţa” (Dumnezeu, Hristos, puterea “de vindecare” a Binelui şi Adevărului (a lui “Isus”) etc.).
 
Cruce - dualitate, luptă a extremelor (sus-jos, orizontal-vertical, lumesc-spiritual, păcat-virtute, superficialitate-profunzime etc.), luptă a contradicţiilor. A “purta crucea” înseamnă a analiza aceste dualităţi, contradicţii, extreme ale diferitelor fenomene şi, înţelegându-le în profunzime, să le depăşim, să le transcendem. De abia atunci când ajungem la o cunoaştere de esenţă, integratoare a Întregului, putem spune că “am biruit crucea”.
 
Curvie - Orice fenomen are două extreme (soţ-soţie) care sunt intim unite şi interrelaţionate. Curvia înseamnă a considera două extreme ale unor fenomene diferite ca fiind extremele unuia şi aceluiaşi fenomen (a uni soţul cuiva cu soţia altcuiva), iar de aici rezultă confuzii şi greşeli de raportare la realitate, care produc neadaptare la schimbare şi astfel produc suferinţă. (Vezi cap. I, subcapitolul “Unitatea de esenţă a extremelor).
 
Cutremur - şoc, cădere a vechilor valori, conştientizare profundă a unor realităţi, descoperiri subite şi spontane ale unor aspecte ale Binelui şi Adevărului care impactează puternic conştiinţa (o cutremură).
 
Cuvânt - hrană spirituală, cunoaştere de esenţă a Binelui şi Adevărului (cuvântul care vindecă), manifestare a Realităţii ultime, a Absolutului (“Cuvântul lui Dumnezeu” care creează).

 
Datina bătrânilor - tradiţie prost înţeleasă, instinct de turmă, copiere automată, fără analiză a valorilor unui grup social, preluare automată a anumitor moduri de gândire, de interpretare şi de raportare la anumite aspecte ale realităţii (a unor dogme, doctrine, concepte, idei, atitudini etc.), fără a le aprofunda, fără a le verifica pentru a putea vedea dacă acestea sunt corecte (conforme cu realitatea) sau nu şi apoi transmiterea lor mai departe cu pretenţia că sunt foarte întemeiate şi justificate.
Acest lucru produce confuzie, fanatisme, dogmatisme, închidere la nou şi e produs de superficialitate, de lene (sau frică) de gândire, de lipsă de aprofundare a cunoaşterii pe care o deţinem, de îngustarea sferei de cuprindere a acesteia, de privirea unilaterală a diferitelor aspecte ale realităţii (sociale, religioase, spirituale, economice etc.).
 
Diavol - mod greşit de gândire (producător de suferinţă), “păcat”, mod greşit de raportare la realitate (prejudecată, iluzie, aşteptare falsă, ataşament neîntemeiat).
Sinonime: drac, cel rău, duh necurat etc.
 
Duh - transformare (duh - suflare - mişcare - transformare) îndreptată spre perfecţionare, desăvârşire, sfinţire (Duh Sfânt); transformare (manifestare) generată de Lege, de Dumnezeu, de Absolut (Duhul lui Dumnezeu). Simbolizează, de asemenea, existenţa, fiinţarea a ceva (duh - suflare - viaţă). De exemplu, “duh necurat” arată existenţa a ceva impur, necurat, greşit, generator de existenţă zbuciumată, suferindă în psihicul nostru sau în exterior.

 
Evanghelie - literal “vestea cea bună”. Simbolizează cunoaşterea în profunzime şi transmiterea mai departe a valorii Binelui şi Adevărului, a faptului că acestea (şi doar acestea) produc în noi linişte, pace, fericire, mulţumire şi cunoaştere adevărată (de esenţă) a Realităţii, a Întregului.
 
Famen - literal eunuc, castrat. Simbolizează în anumite contexte, cunoaşterea lipsită de dualitate, de contradicţii, cunoaşterea de esenţă a fenomenelor (prin transcenderea extremelor acestora), cunoaşterea a Ceea ce Este. (vezi cap. I, subcapitolul “Unitatea de esenţă a extremelor”).
 
Farisei - lipsă de profunzime, de flexibilitate, de deschidere la nou, ignoranţă, dogmatism, fanatism, ghidare după aparenţe, superficialitate, gândire îngustă, prejudecăţi, iluzii etc.
 
Făţărnicie - discordanţă dintre gândire şi acţiune, dintre gândurile recunoscute ca fiind bune şi utile (despre bine, virtute, adevăr) şi neaplicarea lor în practică datorită “păcatelor” puternic înrădăcinate în noi. Această discordanţă apare datorită superficialităţii, lipsei de profunzime, a cunoaşterii aparente a valorilor cu care zicem că suntem de acord şi că vrem să le punem în practică (virtute, bine, cercetarea pentru descoperirea Adevărului).
 
Fecioară - puritate, inocenţă, gingăşie, blândeţe, deschidere la nou.
 
Femeie - În funcţie de context poate reprezenta: pasivitatea, simţirea, iubirea, inima, compasiunea, bunăvoinţa, răbdarea, puritatea, extrema “negativă” (yin) a unui fenomen.
Astfel, de exemplu, “a pofti o femeie” înseamnă a cădea la extrema unui fenomen (bine-rău, suferinţă-fericire, necesitate-dorinţă, cunoaştere-necunoaştere etc.), fără a o mai vedea pe cealaltă, a te lăsa stăpânit de contradicţii, de dualităţi, de lupta contrariilor dată de cercetarea superficială a realităţii.
- “Femeie însărcinată” reprezintă potenţialitatea, pruncul Binelui şi Adevărului care urmează să se nască şi să se dezvolte în noi dacă suntem stăruitori în Virtute şi Cunoaştere.
- “Întâmpinarea femeilor de către Isus după înviere” desemnează încarnarea în noi a acestor valori superioare ale laturii emoţionale (feminine) înşirate mai sus.
- “Femeia cananeancă” simbolizează acele emoţii (bucurie, calm, iubire, compasiune, curaj etc.) care, menţinute în noi, ne aduc fericirea, armonia etc.
 
Fiu - ceea ce se naşte din...., manifestarea a ceva anume. Astfel, când se foloseşte acest cuvânt (Fiul) este vorba de ceea ce se naşte din Tatăl Interior, respectiv Exterior (Dumnezeu), anume lumea interioară psihică respectiv Creaţia. A ajunge la “Tatăl prin Fiu”, în acest context înseamnă a accede la fiinţa noastră (Sinele, Tatăl interior) prin cunoaşterea în profunzime a lumii noastre psihico-emoţionale, respectiv a accede la Creator, prin cunoaşterea creaţiei (deoarece El este prezent în ea, fiind atotprezent).
Folosit în combinaţie cu alte cuvinte, desemnează ceea ce se naşte din ceea ce semnifică acele cuvinte împreună cu care este folosit. De exemplu:
- “fii ai celui rău” desemnează ceea ce se naşte din păcat (încălcarea poruncilor şi astfel distrugerea armoniei);
- “fiu al lui David” arată ceea ce se naşte în urma războiului spiritual din interiorul nostru (simbolizat de David), anume Virtutea şi Cunoaşterea;
- fiul lui Dumnezeu (fiii lui Dumnezeu) desemnează pe cel Născut din Unitate, pe cel care se integrează armonios Întregului, pe cel care respectă şi pune în practică în viaţa sa “legile lui Dumnezeu”: cunoaşte şi respectă legile de manifestare a creaţiei şi astfel se bucură de fericire, de armonie, de Adevăr, de Ceea ce Este.
Binele şi Adevărul sunt fii ai lui Dumnezeu, sunt manifestări ale Absolutului, ale Întregului menite a menţine armonia creaţiei.
- “fiul omului” simbolizează ceea ce se naşte (în urma transformării interioare îndreptate spre Bine şi Adevăr) din actualul om, din actuala personalitate a oamenilor (care pentru majoritatea este “păcătoasă” şi plină de iluzii, de prejudecăţi etc.)
Acest fiu al omului este omul nou, acel om în care Virtutea şi Cunoaşterea conduc şi în care astfel poate coborî “Împărăţia lui Dumnezeu”.
 
Foc - extrema unui fenomen (când e folosit în opoziţie cu apa). Este, de asemenea, simbol al distrugerii definitive a modurilor greşite de gândire din noi, care trebuie aruncate şi “arse în foc”.
Expresia “foc veşnic”, în multe contexte simbolizează suferinţa, durerea, neliniştea, nemulţumirea care sunt rezervate celor care menţin şi dezvoltă în ei “păcatul” (atitudini greşite de raportare la realitate) deoarece ei, prin acesta, distrug armonia lor interioară şi armonia exterioară.
Expresia “focul gheenei” are, în mare, aceeaşi semnificaţie ca şi “focul veşnic”.
 
Frate - mod de gândire asemănător, similar sau de aceeaşi natură cu un altul. Astfel, virtutea şi “păcatul” sunt “fraţi” în măsura în care ambele sunt moduri specifice de gândire (de raportare la realitate) doar că “păcatul” este un “frate păcătos” (nelegitim) deoarece se naşte dintr-un mod de gândire greşit. “Fraţii adevăraţi” ai ideii de Bine şi Adevăr sunt toate acele moduri de gândire care sunt corecte, care determină o raportare  justă (corectă) la realitate (care au corespondenţă în realitate). Aceştia sunt virtuţile: smerenie, iubire, calm, curaj, bucurie, cumpătare, castitate, cunoaştere etc.
 
Furtună - luptă între vechi şi nou (între rău şi bine) care generează în noi agitaţie, nelinişte, confuzie atâta timp cât cele două forţe care se confruntă sunt aproximativ egale sau când vechiul este mai puternic. Atunci când înţelegem în profunzime valoarea Binelui şi Adevărului şi a manifestărilor acestora, furtuna (agitaţia, confuzia) încetează, chiar dacă lupta de eliminare din noi a modurilor greşite de gândire continuă până la victoria finală împotriva lor.

Radu Lucian Alexandru