Adevăr - reprezintă corespondenţa dintre ceea ce credem noi despre un obiect, fiinţă, eveniment, fenomen... şi ceea ce este în realitate (independent de părerea noastră) acel obiect, fiinţă, eveniment, fenomen...
Putem vorbi de un adevăr relativ la fiecare fenomen în parte şi de un adevăr relativ la întreaga realitate (de un adevăr absolut). Adevărul relativ la un fenomen este valabil doar pentru acel fenomen (de exemplu, “soarele străluceşte” este un adevăr relativ la (legat de) fenomenul “soare”) pe când Adevărul Absolut este valabil pentru toate fenomenele. Acest Adevăr Absolut nu poate fi descris dar el poate fi experimentat prin Percepţie Directă. Cunoaşterea adevărurilor relative, legate de fenomenele din manifestare (sociale, psihice, fizice...), cu care intrăm în contact, ne ajută să ne adaptăm mai bine acestora (evitând suferinţa care vine doar din neadaptare la schimbarea care ne înconjoară).
Cunoaşterea Adevărului Absolut duce la cunoaşterea esenţei realităţii... (pentru dezvoltarea ideii, vezi cap. I, subcapitolul “Adevărul relativ şi cel absolut”).
Altruism - atitudine lăuntrică îndreptată spre ajutarea necondiţionată a celorlalte fiinţe, spre a simţi pacea, liniştea, fericirea; atitudine izvorâtă din puternica conştientizare a adevărului de netăgăduit că noi suntem intim legaţi de toate celelalte fiinţe şi astfel binele nostru este de fapt binele lor. A acţiona spre a le face bine celorlalţi este, deci, cel mai mare bine pentru noi (vezi “bine”).
Amintire de sine - acţiunea de a ne întoarce privirea spre interior, de a deveni conştienţi de cine suntem noi cu adevărat, şi de ceea ce nu suntem; de a conştientiza că gândurile, emoţiile, dorinţele sunt doar manifestări ale noastre (dar nu suntem noi) şi astfel a ne detaşa de ele şi a le analiza obiectiv, pentru a le înţelege în profunzime mecanismele de manifestare şi astfel a le stăpâni spre folosul nostru.
Armonie - starea unui sistem (psihic, fizic, social) în care toate elementele acestuia conlucrează împreună pentru menţinerea funcţionării optime a acelui sistem, a unităţii lui, a existenţei lui.
Armonia sistemului este deranjată când unul sau mai multe din elementele lui încearcă să-l distrugă. Pentru a-şi reface armonia (pentru a putea continua să existe), sistemul (toate celelalte elemente decât cele disturbatoare) se întoarce împotriva elementelor care-i deranjează armonia şi fie le distruge pe acestea fie le transformă astfel încât ele să nu mai deranjeze armonia sistemului.
Putem vorbi, deci, de o armonie exterioară a sistemului fizic (a corpului fizic) sau a celui social (a societăţii) care apare când toate elementele acestor sisteme (componentele corpului fizic, respectiv oamenii) conlucrează între ele, se ajută reciproc pentru a-şi menţine existenţa şi astfel ajută la menţinerea sistemului ca întreg.
Putem vorbi, de asemenea, de o armonie interioară, care apare atunci când în psihic purtăm moduri de gândire, care puse în practică vor duce la realizarea armoniei exterioare.
Armonia interioară este distrusă când menţinem în psihic moduri greşite de gândire, care odată puse în practică ar deranja armonia exterioară.
Fericirea (pacea, liniştea, mulţumirea) şi suferinţa (neliniştea, agitaţia, stresul) sunt semnale care ne arată când armonia sistemului (interior respectiv, exterior) este întărită respectiv deranjată.
Când în psihicul nostru apare o stare de suferinţă (nelinişte, agitaţie) putem fi siguri că în acele momente susţinem în mintea noastră un mod de gândire care, dacă ar fi pus în practică, ar duce la distrugerea armoniei exterioare fizice şi sociale (astfel de moduri de gândire sunt orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, desfrâul şi tristeţea). Este, deci, cazul ca în acele momente să analizăm gândurile pe care le susţinem în noi, să conştientizăm în profunzime că puse în practică ele nu ne sunt utile cu adevărat (vor duce la deranjarea armoniei exterioare şi astfel vor atrage suferinţa asupra noastră) şi astfel să le alungăm din psihicul nostru, înlocuindu-le cu nişte moduri de gândire care puse în practică duc la întărirea şi menţinerea armoniei exterioare (acestea sunt virtuţile).
Armonia interioară este, deci, posibil a se realiza în noi doar când menţinem în psihic moduri corecte de gândire. În caz contrar, în psihicul nostru va apare suferinţa interioară.
Ataşament neîntemeiat - mod de gândire specific, pe care, atunci când îl lăsăm să se manifeste prin noi, ni se reduce capacitatea de adaptare la schimbările din jurul nostru şi astfel suferim.
El constă dintr-un raţionament greşit: considerăm că anumite legături (ataşamente) cu anumite obiecte sau fiinţe (anumite relaţii de proprietate, de prietenie, de familie, existenţiale) vor dura o veşnicie, că nu se vor întrerupe niciodată şi din această cauză, când ruptura are totuşi loc (pierdem, ne despărţim, sau ne sunt luate anumite obiecte sau fiinţe) refuzăm să constatăm acest lucru şi să acţionăm în consecinţă adaptându-ne optim schimbării care s-a produs prin ruperea acelei legături.
Din această cauză deranjăm armonia interioară şi exterioară: aceste sisteme (interior şi exterior) au un echilibru dinamic - care trebuie refăcut în permanenţă. Când nu ne adaptăm schimbărilor care au loc nu refacem imediat armonia interioară şi exterioară şi astfel apare în noi şi în afara noastră suferinţa, ca semnal că deranjăm armonia şi că e cazul să luăm măsuri pentru a o reface pe aceasta (semnalul suferinţei se va menţine în noi până când vom reface armonia: de abia atunci va dispare).
Aşadar, să conştientizăm că toate legăturile (ataşamentele) pe care le avem sau le creem cu anumite obiecte, sau fiinţe nu sunt decât temporare şi când ruptura legăturilor are loc, să ne adaptăm imediat “fără comentarii suplimentare” care de altfel nu ne fac decât să suferim: ne întârzie adaptarea la schimbarea care a avut loc.
Această adaptare, oricum o vom face mai devreme sau mai târziu, dar între timp vom suferi: depinde doar de noi să scurtăm suferinţa (prin luarea în considerare a acestui semnal ce ne indică că au loc dizarmonii în noi şi în afara noastră şi astfel, prin adaptarea unor atitudini obiective, să desfăşurăm acţiuni capabile să refacă imediat armonia interioară şi exterioară) sau să o prelungim (prin ignorarea, pentru o perioadă de timp, a semnalului suferinţei, datorită menţinerii în noi a unor atitudini greşite (raţionamente false, aşteptări false) care ne împiedică acţiunea menită a reface armonia deranjată de schimbare - de ruperea legăturii).
Depinde, deci, doar de noi să suferim mai mult sau mai puţin. Ce vom alege?
Automatisme psihice - sunt moduri de gândire specifice, puternic înrădăcinate în psihic, prin continua lor repetare, o anumită perioadă de timp.
Aceste automatisme au proprietatea că se pot derula în psihic fără intervenţia conştientului sau cu o minimă intervenţie din partea acestuia.
De exemplu, în spatele acţiunilor precum scrisul, vorbitul, mersul, înotul se ascund anumite sisteme de gândire care, în momentul când vrem să scriem, să vorbim... se derulează în mod automat, fără să fie necesară din partea noastră o conştientizare a fiecărei litere pe care o facem, a fiecărui sunet pe care îl pronunţăm… Această conştientizare a avut însă loc atunci când am învăţat să scriem, să vorbim o anumită limbă. Prin această conştientizare am învăţat cum se face fiecare literă, cum se pronunţă fiecare cuvânt apoi, prin repetarea o anumită perioadă de timp a acestei conştientizări, încetul cu încetul, s-a format programul mental al scrisului, al vorbitului etc. în care nu mai e necesară intervenţia conştientului (în sensul de conştientizare a fiecărei litere, sunet etc.).
Majoritatea gândurilor, a modurilor de gândire (de raportare la diferite realităţi şi fenomene) pe care le purtăm în psihic sunt automatisme psihice în sensul că au fost învăţate prin repetare la un moment dat.
Problema este că aceste moduri de gândire, în marea majoritate a cazurilor, au fost preluate automat, fără analiză, din societatea în care am crescut şi că o mare parte din ele nu ne sunt folositoare şi utile cu adevărat: lăsate să se manifeste în psihicul nostru, ne provoacă suferinţă şi duc la distrugerea armoniei exterioare.
Aceste automatisme care ne provoacă suferinţă (cum sunt cele şapte păcate capitale, sau diferitele dogme şi prejudecăţi în legătură cu diferite fenomene sociale, religioase, filozofice...) trebuie identificate prin autoobservare şi autoanaliză şi eliminate din psihicul nostru. Astfel, trebuie identificate raţionamentele greşite ce caracterizează aceste automatisme psihice şi trebuie corectate. Apoi raţionamentele corecte trebuie conştientizate în mod repetat, până vor deveni automatisme psihice putând a le lăsa să se manifeste spre folosul nostru în mod natural şi spontan (fără o intervenţie a conştientului).
Este util, de asemenea, a ne forma un automatism mental (un mod de gândire bine înrădăcinat în noi) care să ne permită să fim tot timpul în stare de alertă percepţie în legătură cu automatismele mentale pe care le lăsăm să se manifeste prin psihicul nostru în sensul de a le analiza obiectiv, cât mai des posibil, spre a vedea dacă într-adevăr ele sunt bune pentru noi, dacă lăsându-le să se manifeste, întărim armonia noastră interioară, respectiv armonia exterioară, iar dacă acest lucru nu se constată, să luăm măsurile ce se impun.
Aşadar, orice gând, orice mod de gândire pe care îl repetăm o anumită perioadă de timp, devine un automatism mental. Noi trebuie să fim atenţi ca aceste moduri de gândire pe care le repetăm (pe care le tot lăsăm să se manifeste prin noi) să fie corecte, să ne fie utile cu adevărat.
Altfel riscăm să devenim o fiinţă robotică, plină de automatisme mentale care ne produc doar suferinţă şi să fim incapabili a mai schimba aceste automatisme deoarece pot deveni, la un moment dat, aşa de înrădăcinate încât ne împiedică însăşi activitatea psihică menită a le analiza (de exemplu, anumite dogme, prejudecăţi, atitudini mentale, la anumiţi oameni devin aşa de puternice încât iese din discuţie orice punere sub semnul întrebării a corectitudinii lor - cel dominat de acestea, chiar pus în faţa unor dovezi clare privind greşeala lui de gândire, va refuza să le ia în considerare).
Autoobservare. Autoanaliză - acţiune psihică constând în cercetarea şi observarea atentă a propriilor gânduri şi emoţii (autoobservare) legate de diferite aspecte şi fenomene şi apoi în analizarea atentă a acestora (prin autoanaliză) spre a vedea dacă sunt corecte sau greşite (se bazează pe raţionamente corecte sau greşite), dacă ne sunt utile sau neutile (prin susţinerea şi manifestarea lor în noi ne produc fericire - ne ajută să realizăm şi să întărim armonia sau, dimpotrivă, generează în noi suferinţă - ne împiedică să refacem sau să întărim armonia interioară şi exterioară).
Această acţiune psihică de cercetare şi analiză se întăreşte în noi prin continua şi cât mai deasa ei folosire şi prin diferite exerciţii care o favorizează (vezi capitolul “Acţiuni utile de pus în practică”).
Ea trebuie orientată în prima fază spre analiza şi eliminarea din noi a celor “şapte păcate capitale”. În a doua fază, ea poate fi orientată şi spre studierea tuturor teoriilor, conceptelor, dogmelor... pe care le avem formate în legătură cu diferite aspecte ale realităţii. În a treia fază, ea poate fi orientată spre înţelegerea realităţii însăşi, în ansamblul ei...
Aşteptările false - constau în raţionamente greşite: ne aşteptăm să se întâmple lucruri şi evenimente care sunt imposibil să se întâmple (de exemplu: ca “prunul să facă pere”). Astfel, ne aşteptăm (fără nici un temei) ca toată lumea să ne facă pe plac, ca toate lucrurile să se întâmple aşa cum vrem noi, ca să nu întâmpinăm nici o rezistenţă în acţiunile pe care le întreprindem, ca toţi să gândească exact cum gândim noi, ca legăturile pe care ni le creăm să nu se rupă niciodată... aşteptări care nu se vor împlini niciodată pentru că nu este în ordinea naturii acest lucru.
Conştientizând acest adevăr: că lucrurile se întâmplă în marea majoritate a cazurilor aşa cum se întâmplă şi nu cum am vrea noi să se întâmple, să constatăm senini şi obiectivi ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă şi fără a mai susţine în noi nici o aşteptare falsă (cum sunt orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, tristeţea, desfrâul), să ne adaptăm optim situaţiei de o manieră care să permită refacerea şi întărirea armoniei interioare şi exterioare. Doar astfel, vom putea să simţim fericirea, ca semnal că suntem în armonie cu noi şi cu exteriorul.
Bine - avantajos, favorabil, util, Ceea ce ne foloseşte cu adevărat: binele real. Acest bine trebuie diferenţiat de binele aparent: ceea ce credem noi că ne foloseşte sau ne va folosi (că ne va aduce fericirea).
De multe ori atitudinile şi acţiunile care credem noi că ne vor folosi, de fapt nu ne folosesc: ne produc suferinţă.
De aceea, este necesar să ne analizăm toate atitudinile şi gândurile spre a vedea (prin cercetarea roadelor adevărate (dincolo de următoarele cinci minute) ale acestora) dacă ne sunt utile cu adevărat, dacă cu adevărat, prin punerea lor în practică, vom reface sau vom întări armonia interioară şi exterioară şi astfel ne vom dobândi fericirea.
Este, deci, bine ceea ce ne generează fericire, pace, linişte. Ne generează fericire doar atitudinile psihice (şi acţiunile care decurg din acestea), orientate în mod necondiţionat spre întărirea armoniei interioare şi exterioare (acestea sunt virtuţile - modurile corecte de gândire: calm, iubire, compasiune, cunoaştere, curaj, smerenie, castitate etc.).
Aceasta este o lege a naturii, impusă spre a păstra armonia sistemelor ce o alcătuiesc şi astfel existenţa acestora. Este, deci, o condiţie implicită a existenţei vieţii (vieţii privite ca un sistem): fără ea viaţa ar dispare.
Cauzalitate liniară şi integratoare - Cauzalitatea este legătura între diferitele fenomene care apar în existenţă, legătura dintre diferite cauze şi diferite efecte.
Este evident pentru oricine analizează atent natura, că această legătură nu este liniară, adică, că pentru apariţia unui efect nu concurează o singură cauză ci o infinitate de cauze, că pentru existenţa unui fenomen conlucrează o infinitate de alte fenomene.
Cu alte cuvinte, totul este legat cu totul printr-o cauzalitate integratoare, în care diferitele elemente ale universului se întrepătrund şi se intercondiţionează reciproc, se transformă unele în altele printr-un proces etern, în care nu se poate vorbi de un început şi un sfârşit absolut ci doar de unul relativ la anumite fenomene sau elemente ce apar în univers.
Cauzalitatea ce caracterizează, deci, universul în care ne manifestăm este o cauzalitate integratoare, în care Totul e legat de Tot. A conştientiza şi a aprofunda acest adevăr e a simţi în noi eternitatea şi atemporalitatea.
Ceea ce Este - esenţa realităţii, absolutul, realitatea transcendentă manifestării, ceea ce în diferite tradiţii poartă nume cum sunt: Dumnezeu, Adevăr, Absolut, Brahma, Tao, Vid, Nirvana, Bătrânul Zilelor, Cel Iubit, Cel Nenumit, Shiva etc.
Această realitate transcendentă poate fi percepută în mod direct de către cei care, prin concentrare neîntreruptă o anumită perioadă de timp asupra unui obiect sau subiect, ajung la tăcerea minţii, prin conştientizarea limitelor acesteia, prin transcenderea dualităţilor, a contradicţiilor de orice fel, a tuturor opiniilor, teoriilor şi conceptelor legate de realitate.
A percepe Ceea ce Este înseamnă a privi realitatea direct, fără comentarii care o denaturează, fără a o privi prin diferite concepte, teorii sau dogme, care susţinute în psihic, nu fac decât să creeze confuzie asupra ei.
Starea de a fi în Ceea ce Este constă în a ne integra natural şi spontan în Întreg şi a curge odată cu el: întregul curge în direcţia iubirii, a întrepătrunderii, intercondiţionării şi interdeterminării totului cu totul.
Centru de greutate - valorile principale care conduc viaţa unui om, valorile după care acesta îşi ghidează activitatea.
În societatea actuală, acestea, de obicei, sunt preluate în mod automat, fără analiză, din gândirea societăţii şi sunt generate în principal de şapte moduri greşite de gândire, anume: orgoliul (generează dorinţa de putere, de dominare, de impunere de a fi cel mai bun...), mânia (generează dorinţa de răzbunare, de violenţă, de distrugere necontrolată...), frica (generează laşitatea, lipsa de iniţiativă, pasivitatea în faţa răului şi minciunii...), lenea (generează posomorârea, “bosumflarea”, “reculegerea” în faţa răului...), lăcomia (generează dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani şi averi, fără a mai ţine seama de nevoile celorlalţi... ), desfrâul (generează lipsa de castitate, minciuna, lipsa de sinceritate cu noi şi cu ceilalţi...) şi tristeţea (generează autocompătimirea, “plângerea de milă”...).
Aceste valori “negative” (generate de “păcate”) dau naştere unor centre de greutate (unor motivaţii pentru acţiune), care urmate nu vor duce decât la suferinţă.
De aceea, în structurile personalităţii, trebuie create noi centre de greutate, generate de virtuţi (iubire, cunoaştere, compasiune, cumpătare, curaj, bucurie, smerenie, calm, castitate...), care lăsate să ne ghideze viaţa, să ne ducă la atingerea fericirii, prin întărirea în noi şi în afara noastră a armoniei întregului.
Concentrare - centrarea în jurul unui centru, acţionarea într-o direcţie anume, precisă şi clar delimitată. Indiferent de obiectivele pe care ni le propunem să le realizăm (cum ar fi, de exemplu, înţelegerea şi eliminarea din noi a celor “şapte păcate capitale” sau atingerea cunoaşterii Absolutului...), trebuie să acţionăm concret o anumită perioadă de timp în direcţia realizării lor (trebuie să ne concentrăm, deci, toate forţele spre atingerea acestor obiective). Pentru a ne uşura această concentrare (pentru a ne concentra forţele mai uşor într-o anumită direcţie), e indicat să utilizăm diferite metode şi tehnici de concentrare. Câteva tehnici sunt indicate şi în această carte (anume unele tehnici pentru uşurarea atingerii celor două obiective date ca exemplu mai sus).
Conştient - partea din psihic responsabilă de cunoaşterea diferitelor fenomene, bazată în mod fundamental pe percepţia directă a acestora.
A analiza conştient un fenomen (a-l supune atenţiei conştientului, a-l aduce la “lumina conştientului”) înseamnă a-l cerceta pe acesta (prin prisma experienţelor anterior acumulate şi a percepţiei directe a lui) cu ajutorul raţiunii.
A conştientiza un fenomen sau altul, înseamnă a înţelege foarte bine (în profunzime) mecanismele şi legile care ghidează desfăşurarea fenomenului cercetat, precum şi efectele adevărate pe care le generează interacţiunea (de o manieră sau alta) cu acel fenomen.
Această conştientizare se dobândeşte prin analiza conştientă a fenomenelor.
A fi conştient de un fenomen sau mai multe, înseamnă a le cunoaşte în profunzime pe acestea (lucru posibil doar prin percepţia directă a lor).
Conştiinţă - termen folosit uneori cu sensul de psihic, alteori de conştient, dar semnificaţia de bază pe care vrea să o transmită de cele mai multe ori este următoarea: totalitatea cunoaşterii (provenită din toate cele trei surse ale cunoaşterii - vezi “cunoaştere”) pe care o avem despre noi înşine şi despre ceea ce ne înconjoară.
Contemplare - percepţia sensibilă (prin văz, auz, gust, miros, pipăit) sau suprasensibilă (prin simţuri potenţiale: clarvedere, claraudiţie...) a unui fenomen sau a tuturor fenomenelor perceptibile, neînsoţită de nici o analiză mentală, de nici o cugetare sau comentariu al minţii asupra fenomenelor percepute. În timpul contemplării, trebuie să renunţăm la a mai formula sau susţine în psihicul nostru vreo teorie, idee, concept, dogmă, analiză... legată de ceea ce percepem.
Realizarea în noi a unei atitudini contemplative ne ajută să percepem realitatea aşa cum este...
“Autoobservarea şi autoanaliza” care şi-au atins, în mare, scopul, urmate de “contemplare” şi apoi de concentrarea exclusivă şi neîntreruptă a minţii pe un fenomen sau altul, o perioadă suficient de lungă de timp, duce negreşit la percepţia a Ceea ce Este. Atenţie: etapele trebuie parcurse cu multă atenţie şi precauţie, exact în ordinea descrisă mai sus, altfel în psihicul practicantului pot apărea mari confuzii care îl pot dezechilibra psihic!
Cunoaşterea. Sursele cunoaşterii - Se poate vorbi de trei surse fundamentale pentru formarea cunoaşterii noastre în legătură cu diferite fenomene, şi anume: percepţia directă a acestora, raţionamentul asupra lor şi mărturia altora despre ele. Bineînţeles că singura capabilă să ne ofere o cunoaştere solidă şi foarte bine întemeiată a unui fenomen, este percepţia directă a acestuia.
Raţionamentul (construirea de teorii, concepte, dogme... despre diferite fenomene) şi mărturia (ceea ce zic alţii despre fenomenele cercetate) nu sunt surse efective pentru o cunoaştere adevărată, ci sunt doar ghizi şi indicatoare care sunt meniţi să ne ajute la a percepe, noi înşine, direct, fenomenele cercetate.
Trebuie să facem, deci, o distincţie între cunoaşterea subiectivă şi cea obiectivă: cea subiectivă este bazată în mare pe mărturie şi raţiune, cea obiectivă e bazată pe percepţia directă a fenomenelor cercetate.
Această distincţie este făcută din punct de vedere al posibilităţii cunoaşterii de a fi greşită: în cazul cunoaşterii subiective, ea poate să cuprindă elemente care nu există şi nici nu au existat (minciuni venite de la ceilalţi sau raţionamente (teorii, concepte...) greşite, care nu se verifică în practică). Pe de altă parte, cea obiectivă, fiind bazată pe percepţia noastră directă asupra fenomenului cercetat (şi constând în această percepţie), este verificată deja (este corectă).
Vedem că cunoaşterea pe care o avem despre un fenomen poate fi greşită sau corectă: e corectă atunci când ceea ce credem şi ştim despre un fenomen are corespondenţă în realitate şi greşită invers.
Este clar că cel mai util pentru noi este să căutăm să dobândim o cunoaştere corectă (a celor douăsprezece forme ale cunoaşterii menţionate în cap. I, subcapitolul “Dezvoltarea celor douăsprezece forme de manifestare ale Cunoaşterii”) şi cel mai sigur mod de a face acest lucru este de a o construi pe aceasta pe baza percepţiei directe (chiar dacă în acest scop ne vom folosi şi de mărturie şi raţiune, în sensul precizat mai sus).
Cunoaşterea de esenţă - cunoaştere profundă, bazată pe percepţia directă a realităţii şi a diferitelor ei forme de manifestare, cunoaşterea a Ceea ce Este.
Detaşare - atitudine psihică, constând în a ne detaşa, în a ne desprinde, în a ne opri din desfăşurarea sau susţinerea în noi a unui anumit mod de gândire (legat de diferite aspecte ale realităţii), pentru a putea să-l analizăm obiectiv, atent, în profunzime.
Pentru a reuşi acest lucru, trebuie să renunţăm a ne mai identifica cu un mod de gândire sau altul (indiferent de natura lor), a renunţa să-l considerăm negreşit corect sau util nouă (chiar dacă, de cele mai multe ori, nu l-am verificat) şi astfel, să punem sub semnul întrebării justeţea lui. Abia mai apoi, în urma unei analize profunde şi de durată, să-l susţinem sau să-l alungăm din noi, fără însă a ne mai identifica din nou cu el (pentru a-l putea corecta dacă ulterior devine greşit - nu ne mai ajută să realizăm armonia în contextul schimbărilor care vor avea loc negreşit).
Egoism - atitudine psihică constând în faptul că, în orice acţiune pe care o facem punem pe prim plan realizarea unui bine pentru noi. Din această atitudine izvorăşte egoismul aparent şi cel adevărat. În cazul egoismului aparent, gândim că ne putem face nouă un bine făcând rău celorlalţi, că putem realiza pentru noi înşine şi în jurul nostru o armonie durabilă, distrugând armonia celorlalţi. Acest raţionament este unul greşit şi trebuie să conştientizăm acest lucru deoarece o astfel de gândire nu ne va aduce decât suferinţă.
Un egoist adevărat e convins de adevărul afirmaţiei de mai sus, el şti că cel mai mare bine pentru el este să facă bine celorlalţi (să acţioneze spre întărirea armoniei interioare şi exterioare).
Un egoist adevărat este un altruist adevărat.
Evoluţie - procesul prin care un Sistem tinde spre o armonizare superioară a elementelor sale. Acest proces se realizează prin acţiunea elementelor sale, mânate spre acţiune de suferinţa care apare inevitabil în acel sistem, dacă el nu este armonizat suficient de bine.
În acest proces de armonizare, elementele sistemului trebuie să dezvolte potenţialităţile existente în sistem.
Extremele fenomenelor - Pentru orice fenomen există două extreme de manifestare ale acestuia: una pozitivă şi una negativă, care se definesc prin opoziţie una cu cealaltă, se determină şi se generează reciproc, deşi sunt distincte una de cealaltă nu ca şi natură ci ca şi efecte pe care le generează (care de obicei sunt opuse).
Astfel, de exemplu, avem extremele: bine - rău, frumos - urât, suferinţă - fericire, util - neutil, acţiune - odihnă, cunoaştere - necunoaştere etc. Prin extrema pozitivă, fenomenul luat în calcul realizează o mai mare manifestare a lui iar când apare extrema negativă, se realizează o manifestare minimă sau o lipsă a manifestării acelui fenomen.
Fenomenul din spatele acestor extreme (cea negativă: mai puţin, mai încet... şi cea pozitivă: mai mult, mai repede) rămâne acelaşi, intensitatea manifestării lui se modifică doar, generând extremele sale, între care el se manifestă. Aceste extreme nu au o realitate independentă de fenomen sau independentă una de alta.
Cunoscând fenomenele unice care generează cele două extreme (pozitivă şi negativă) ale sale, reuşim să înţelegem mai bine extremele şi să le transcendem, înţelegând mai bine realitatea înconjurătoare cu legile ei de acţiune şi astfel, apropiindu-ne încet, încet, de cunoaşterea Fenomenului Unic care stă în spatele tuturor fenomenelor...
Fenomene - diferite aspecte de manifestare ale Realităţii, care evident se întrepătrund, se intercondiţionează şi se determină unele pe altele. Astfel de forme de manifestare sunt: spaţiul, timpul, mişcarea, cunoaşterea, percepţia, fenomenele sociale (statul, familia, organizaţiile...), fenomenele religioase etc.
Cunoaşterea şi înţelegerea cât mai profundă a modalităţilor de manifestare şi a efectelor care le produc prin interacţiunea cu ele, diferitele forme (religioase, sociale, fizice, energetice...) cu care intrăm în contact, putem să acţionăm într-o mai mare cunoştinţă de cauză, spre a realiza o mai mare armonie în noi şi în jurul nostru, dobândind astfel liniştea, pacea şi fericirea care însoţesc existenţa acestei armonii.
Fericire - stare de mulţumire deplină, de pace, de linişte care apare atunci când există o armonie interioară, când în psihicul nostru se manifestă doar moduri corecte de gândire (virtuţi) îndreptate spre realizarea necondiţionată a armoniei interioare şi exterioare.
Această stare nu depinde de comportamentul exteriorului sau de reacţia acestuia la acţiunile noastre ci doar de atitudinea noastră interioară (psihică) pe care noi o luăm faţă de exterior: dacă această atitudine este îndreptată, cum am mai spus, în mod necondiţionat, spre realizarea unei armonii (interioare sau exterioare), fericirea vine imediat.
În starea Sistemelor apare din când în când, datorită interacţiunii cu alte sisteme (care este permanentă), o dezechilibrare a armoniei lor, însoţită întotdeauna de un semnal ce ne indică acest dezechilibru: suferinţa.
În momentul când începem să acţionăm spre refacerea armoniei distruse, apare semnalul de fericire, care ne indică că întărim armonia sistemului şi prin aceasta, a fiecăruia din elementele lui componente.
De aceea, noi întotdeauna trebuie să acţionăm, pe cât ne stă în putinţă, cu toate forţele de care dispunem, spre înlăturarea dezechilibrelor din diferitele sisteme cu care intrăm în contact (sistemul corpului fizic, sistemul social, familial, sistemul psihic etc.) şi astfel, spre realizarea armoniei acestor sisteme.
Fericirea este, deci, un semnal care ne spune când “lucrurile merg bine”, suferinţa indică contrariul. Ţinând cont de aceste semnale şi acţionând în consecinţă, să ne bucurăm de marea minune a existenţei, cercetându-i acesteia misterele şi căutând a o cunoaşte cât mai în profunzime.
Identificare - atitudine psihică constând:
a) în a crede că suntem ceea ce nu suntem (gânduri, emoţii, trup fizic),
b) în privirea unilaterală (dintr-un singur punct de vedere - cel cu care suntem identificaţi) a unui aspect sau altul al realităţii şi ignorarea, refuzarea de a lua în considerare a faptului că această privire s-ar putea să fie greşită sau incompletă (când privim unilateral realitatea, această privire este întotdeauna incompletă).
Din cauza identificării, nu reuşim să percepem corect şi obiectiv fenomenele cu care intrăm în contact (nu reuşim să le analizăm şi să le înţelegem în profunzime) şi astfel, nu ne putem integra armonios manifestării lor (cu un efect imediat pentru noi: suferinţa).
De aceea, e necesar să învăţăm să ne detaşăm şi să analizăm obiectiv fenomenele cu care interacţionăm, spre a le înţelege şi a ne integra optim alături de ele în marea armonie a universului.
Iluzie – a confunda, a lua drept reale lucruri care nu sunt, sau a lua ca inexistente lucruri care sunt, sau mai grav, a percepe lucrurile care sunt altfel decât sunt. A fi supus iluziei înseamnă deci a fi supus unor confuzii, a avea în psihic o cunoaştere care denaturează realitatea prezentând-o altfel decât este, ceea ce evident nu este folositor pentru noi.
Ea este mult mai probabil să apară în psihicul nostru dacă ne construim cunoaşterea (de sine şi a mediului înconjurător) în principal pe raţiune şi mărturie (pe raţiunile şi mărturiile altora) în detrimentul percepţiei directe. Această percepţie directă, această analiză directă, “la faţa locului”, a diferitelor fenomene în legătură cu care apare cunoaşterea noastră, este singura în măsură să alunge din noi iluziile şi astfel şi suferinţa generată de ele.
Instinct de turmă – acţiunea de a prelua în mod automat, fără analiză, prin simplă copiere, gândirea “turmei” (mai mari sau mai mici) din care facem parte. Această copiere nu ne este utilă deoarece pe de o parte, cel puţin în condiţiile actuale, gândirea “turmei” (a societăţii din care facem parte) este în marea ei majoritate greşită (generatoare de suferinţă), iar pe de altă parte, trebuie să învăţăm să gândim întotdeauna prin noi înşine pentru ca întotdeauna acţiunile pe care le iniţiem în funcţie de circumstanţele cu care intrăm în contact (şi care nu pot fi prevăzute în totalitate de “turmă”) să ne fie cele mai utile.
Lăsând societatea (pe altcineva: persoană, grup…) să ne spună ce să gândim şi cum să gândim devenim nişte simple automate, nişte simpli papagali care doar repetă ce au auzit şi au copiat pe de rost (fără a analiza şi înţelege), indiferent dacă ceea ce au copiat se potriveşte sau nu în acea situaţie.
Ca să fim oameni cu adevărat e necesar mult mai mult decât a copia gândirea unei “turme” (comunităţi) mai mari sau mai mici: e necesară o analiză atentă a acestei gândiri spre a vedea dacă punând-o în practică efectele aduse de ea sunt bune sau rele cu adevărat pentru noi, şi astfel să preluăm doar ce este bun iar restul să aruncăm: omul e dotat cu discernământ ca să-l folosească!
Iubire – atitudine psihică şi acţiune îndreptată spre ajutorarea celorlalţi, spre armonizarea interiorului şi a mediului exterior în care ne manifestăm, constând în simţirea în adâncul inimii noastre a unei profunde uniri cu tot ceea ce ne înconjoară şi astfel a unei nevoi imperioase de a ajuta să crească în Bine şi Adevăr toate fiinţele.
Întreg – Realitate, Existenţă, Ceea Ce Este.Totul se întrepătrunde cu totul dând naştere unui întreg în care părţile sunt intim legate între ele, încât la un moment dat, privind această uniune putem spune că părţile nici nu există ca entităţi separate de Întreg.
Întregul cuprinde totul, învăluie tot ceea ce există: a te integra natural Întregului înseamnă a acţiona în armonie cu tot ceea ce fiinţează, înseamnă a fi (a exista conştient) în Ceea Ce Este, atunci când Este, acolo unde Este, aşa cum Este…
Lege a naturii – acţiune specifică care există într-un anumit sistem (natural, psihic, fizic…) susţinută de întreg sistemul (de acţiunea specifică a elementelor sistemului) îndreptată spre păstrarea integrităţii şi continuităţi acelui sistem (şi astfel implicit a majorităţi elementelor lui componente).
Orice sistem există (ca o interacţiune armonioasă a elementelor componente) doar dacă în el sunt iniţiate şi menţinute (de către elementele componente) acţiuni specifice permanente îndreptate spre păstrarea, refacerea sau întărirea armoniei lui interioare şi respectiv a armoniei lui cu alte sisteme cu care interacţionează.
Natura, existenţa, privită ca întreg este negreşit un sistem în care interacţionează o infinitate de elemente componente (de microsisteme). Acţiunile specifice prin care aceste elemente contribuie la păstrarea armoniei Naturii poartă deci denumirea de Legi ale Naturii: ele sunt prezente în orice sistem ca o condiţie implicită a existenţei acelui sistem. Dacă aceste acţiuni specifice încetează a mai fi efectuate, sistemul se dezintegrează, încetează să mai existe.
Legile unui sistem (acţiunile specifice, efectuate de componentele sale, menite a-i păstra acestuia armonia) sunt susţinute de majoritatea elementelor sistemului, de aceea împotriva elementelor care refuză să respecte aceste legi (refuză să desfăşoare acţiunile sus amintite) se vor ridica toate celelalte elemente, mai devreme sau mai târziu, de o manieră care să le determine pe elementele disturbatoare (prin înţelegere sau prin “forţa distrugerii”) să respecte şi să susţină legile sus amintite.
Deci distrugerea armoniei unui sistem prin încălcarea legilor acelui sistem de către câteva din elementele sale componente nu poate fi decât o condiţie temporară a existenţei acelui sistem deoarece în timp toate celelalte componente ale sistemului deranjate de elementele perturbatoare, vor lua măsurile care se impun pentru refacerea armoniei (care constau de obicei în “convertirea” sau distrugerea elementelor perturbatoare).
Lepădarea de sine – acţiunea de a ne cerceta atent şi de a ne analiza cu discernământ toate modurile noastre de gândire (în funcţie de efectele reale generate de acestea: suferinţă sau fericire) urmată de renunţarea, lepădarea, distrugerea din psihicul propriu a acelor moduri de gândire care se dovedesc că nu ne produc decât suferinţă deoarece ne alterează viziunea asupra realităţii obiective.
Având în vedere că personalitatea actuală a majorităţii oamenilor este dominată de moduri greşite de gândire, pentru aceştia, a se lepăda de acestea echivalează aproape cu a renunţa la tot ceea ce se consideră îndeobşte în societate că defineşte personalitatea unui om (cele şapte păcate capitale, iluziile, prejudecăţile, dogmele, ignoranţa etc.).
Un om “păcătos” (dominat de moduri greşite de gândire) trebuie să se lepede de sine dacă doreşte să-şi atingă fericirea. Dacă reuşeşte acest lucru el va deveni un cu totul alt om, aproape de neînţeles (ca mod de gândire şi acţiune) de către ceilalţi oameni; va deveni un Fiu al omului în interiorul căruia Împărăţia Cerurilor se manifestă plenar ca o expresie palpabilă a Binelui şi Adevărului, ca o reflexie evidentă şi implicită a percepţiei directe a Ceea Ce Este…
Meditaţie – a cugeta adânc asupra unui fenomen pentru a-l înţelege în profunzime şi tot ceea ce ne ajută pentru a putea să facem această acţiune (tehnici, metode, exerciţii…).
Minte liniară. Minte Integratoare. Mintea care priveşte lumea din perspectiva unei cauzalităţi liniare, care priveşte fenomenele dintr-un singur punct de vedere, care încearcă să înţeleagă realităţile cu care se confruntă din perspectiva unui timp şi spaţiu liniar este o minte liniară. Ea este incapabilă să înţeleagă realitatea aşa cum este deoarece realitatea nu e liniară (o înşiruire “rectilinie” de cauze şi efecte) ci e infinită (o interacţiune a unei infinităţi de cauze şi efecte ce converg în, şi din, fiecare fenomen ce caracterizează realitatea).
Singura capabilă să înţeleagă în profunzime realitatea este doar Mintea Integratoare care simte unirea totului cu totul, care conştientizează integralitatea existenţei, unitatea acesteia, indivizibilitatea ei. Astfel ea simte atemporalitatea şi aspaţialitatea…
A defini prin gânduri şi cuvinte fenomenele realităţii cu convingerea că aceste definiţii au o legătură profund întemeiată cu Ceea Ce Este, este o acţiune specifică unei minţi liniare. O astfel de minte este supusă ignoranţei: ea nu cunoaşte Esenţa Realităţii…
A fi în infinit, a trăi în eternitate, a curge lin cu Ceea Ce Este… este semnul unei Minţi Integratoare, este semnul prezenţei unei Oglinzi a Adevărului…
Mod de gândire – gând, raţionament; corelaţii de gânduri, corelaţii de raţionamente. Aceste raţionamente sau corelaţii de raţionamente pot fi corecte sau greşite, respectiv sunt în concordanţă cu realitatea obiectivă (au corespondent în aceasta) sau nu.
Modurile greşite de gândire deci nu reflectă realitatea aşa cum este. Datorită unor raţionamente greşite acestea alterează (celui care le susţine în psihic) percepţia asupra realităţii împiedecând cunoaşterea şi realizarea armoniei interioare şi exterioare.
Astfel de moduri greşite de gândire sunt cele şapte “păcate capitale”, raţionamentele greşite care le caracterizează pe acestea constând în principal din aşteptări false şi ataşamente neîntemeiate (vezi “aşteptări false” şi “ataşamente neîntemeiate”)
De asemenea sunt moduri greşite de gândire toate iluziile, prejudecăţile, dogmele care susţinute în psihic ne împiedică să cunoaştem Adevărul (ceea ce este, nu ceea ce credem că ar trebui să fie) în legătură cu diferite aspecte ale realităţii sau cu realitatea însăşi (vezi “iluzie” şi “prejudecată”).
Se impune deci o autoobservare şi o autoanaliză profundă şi permanentă pentru a identifica prezenţa în psihicul nostru a unor moduri greşite de gândire şi astfel a le corecta. Doar făcând acest lucru putem atinge Armonia (prin cunoaşterea şi facerea binelui real) şi Viziunea Nemijlocită a Adevărului (vezi “Armonie”, “Bine” şi “Adevăr”).
Nepătimire - stare psihică constând în înţelegerea în profunzime a inutilităţii “păcatelor” (şi astfel în încetarea de a le mai manifesta pe acestea) şi în atingerea viziunii a Ceea Ce Este, având ca rezultat încarnarea şi manifestarea necondiţionată în noi a Binelui şi Adevărului.
Opinie, teorie, concept – mod de gândire întemeiat pe mărturiile şi raţiunile altora, care din această cauză nu poate constitui baza unei cunoaşteri adevărate a fenomenelor în legătură cu care se formează, ci doar un punct de plecare pentru dobândirea acestei cunoaşteri (prin percepţia directă a fenomenului cercetat).
A renunţa la a mai privi realitatea prin prisma oricăror opinii, teorii, concepte, dogme este calea de a o vedea pe aceasta aşa cum este…
Opiniile, teoriile, conceptele, dogmele sunt în cele din urmă raţionamente, gânduri, construcţii lingvistice care încearcă să introducă în nişte tipare limitate (gând, cuvânt) ceea ce este nelimitat, infinit, de ne … lucru care pe lângă că este imposibil este şi un mare generator de confuzie şi suferinţă. Conştientizând deci că acestea nu pot exprima în adevăr Realitatea şi renunţând la intermedierea lor limitatoare să ne deschidem Eternului, Infinitului, Existenţei…
Percepţie directă – experimentare directă, senzorială (prin simţurile, sensibile şi suprasensibile, proprii), a unui fenomen (neintermediată şi nedenaturată de diferite teorii, opinii, concepte, dogme create în legătură cu acel fenomen în lipsa acestei percepţii directe - pornind de la mărturii şi raţiuni neverificate emise de alţii).
Prejudecată – judecată, gândire, raţionament insuficient întemeiat, superficial, care nu ţine seama de unele elemente importante, necesare pentru a emite un raţionament cât mai apropiat de adevăr în legătură cu un fenomen sau altul. Prejudecata poate apare în psihicul nostru doar datorită unei cercetări şi analize unilaterale şi lipsite de profunzime a realităţii.
Ea constă în general în susţinerea îndârjită în psihic, ca fiind adevăruri, a unor opinii, teorii, concepte, dogme, în marea lor majoritate neverificate şi la o analiză atentă vădit neîntemeiate, lucru care duce la crearea de confuzii şi suferinţă în cele din urmă.
Prejudecata este clar un mod greşit de gândire deoarece prin superficialitatea pe care o susţine (şi astfel prin confuziile pe care le generează) în interiorul nostru ne face inapţi de a realiza o percepţie obiectivă (adusă în prezent) a fenomenelor cu care ne confruntăm şi astfel ne împiedică să ne integrăm armonios alături de acestea în Întreg.
Rău – neutil, nefavorabil, neavantajos, ceea ce ne produce suferinţă, ceea ce ne împiedică să realizăm şi să păstrăm armonia interioară şi exterioară (de exemplu cele şapte “păcate capitale”, iluziile, prejudecăţile etc.).
Realitate – Ceea Ce Este, Existenţă… Se poate vorbi de o realitate obiectivă adică de ceea ce este aşa cum este, independent şi indiferent de părerea sau opinia noastră legată de aceea experienţă şi de o realitate subiectivă adică de ceea ce credem noi la un moment dat despre ceea ce există.
Ne este evident util să încercăm pe cât posibil ca ceea ce credem despre ceea ce este să fie cât mai apropiat de ceea ce este adică ca realitatea subiectivă pe care fiecare dintre noi o creăm în jurul nostru să fie cât mai apropiată de realitatea obiectivă. O atare apropiere ne face capabili de o integrare armonioasă în realitatea obiectivă şi astfel ne apropie de realizarea în interior a păcii, liniştii, armoniei, fericirii.
Rezistenţe – tot ceea ce se opune realizării unui obiectiv pe care ne propunem să-l atingem. Indiferent de obiectiv şi indiferent de acţiunea iniţiată spre atingerea acestui obiectiv vom întâmpina rezistenţe mai mari sau mai mici datorită interacţiunii continue cu infinitatea de fenomene aflate în continuă schimbare şi transformare ce caracterizează universul.
A nu ţine cont de aceste rezistenţe sau a ne revolta la apariţia lor nu este un mod de gândire corect deoarece nu ia în considerare realitatea evidentă, împidecându-ne a ne adapta optim şi armonios acesteia şi producându-ne suferinţă.
Armonia oricărui sistem este una dinamică care presupune depăşirea pe măsură ce apar (datorită schimbării perpetue) a rezistenţelor ce se opun acestei armonii. În această dinamică constă esenţa şi farmecul vieţii, al manifestării.
Sistem – totalitatea elementelor între care există o legătură de interdependenţă, de organizare, de determinare reciprocă şi conlucrare având ca scop asigurarea existenţei fiecărui element în parte (şi pentru aceasta şi a existenţei întregului sistem) şi/sau atingerea unor altor scopuri propuse de comun acord.
Când toate aceste legături şi conlucrări sunt armonioase vorbim de un sistem armonios; când anumite elemente ale sistemului iniţiază nişte legături sau acţiuni care ameninţă realizarea scopului sistemului (de exemplu existenţa celorlalte elemente şi astfel a întregului sistem) vorbim de un sistem a cărui armonie e perturbată de nişte “elemente perturbatoare” responsabile de acest lucru. În acest caz celelalte elemente vor lua măsurile necesare (mai devreme sau mai târziu) pentru a reface armonia sistemului.
Un sistem nu poate fi decât în armonie: când armonia lui e distrusă sistemul încetează (mai devreme sau mai târziu) să mai existe.
Ca exemple de sisteme putem avea: corpul fizic, psihicul, omul ca ansamblu, universul … (în fond orice ne înconjoară şi poate fi perceput, este un sistem).
Indiferent de sistemul luat în considerare acesta este la rândul său un element dintr-un sistem care îl înglobează, adică cu alte cuvinte, orice element al unui sistem este la rândul lui un sistem, realitatea fiind alcătuită dintr-o infinitate de sisteme mai mari sau mai mici care interacţionează necontenit dând naştere eternului joc al vieţii…
Subconştient – parte din psihic alcătuită din moduri de gândire care se pot derula automat (ca răspuns la anumiţi stimuli interiori sau exteriori) fără intervenţia conştientului deşi anterior aceste moduri de gândire au putut să fi trecut prin sfera conştientului şi de asemenea în prezent sau în viitor acestea pot fi aduse în această sferă pentru conştientizarea (şi după caz modificarea) lor.
Suferinţă – stare de nelinişte, agitaţie, stres, durere, “suferinţă”, care apare în psihic ca un semnal ce ne indică că prin modul de gândire ce-l susţinem în psihicul nostru în acel moment (şi implicit prin acţiunea ce o susţinem pornind de la acel mod de gândire) atentăm (încercăm să distrugem) armonia interioară şi exterioară. Acest semnal ne indică să oprim manifestarea acelui mod de gândire (prin înţelegerea faptului că ne provoacă rău) deoarece altfel ne punem în pericol armonia şi existenţa chiar (ca sistem).
Suferinţa este deci semnalul care apare în orice sistem atunci când armonia acestuia este ameninţată: datorită lui sistemul conştientizează “elementele perturbatoare” şi încearcă să le elimine spre a-şi restabili armonia. Dacă nu reuşeşte acest lucru, suferinţa continuă să-i semnalizeze acest fapt în mod continuu până va reuşi să refacă armonia (lucru indicat de apariţia semnalului fericirii).
Privite ca semnale ale stării unui sistem suferinţa şi fericirea sunt indispensabile existenţei oricărui sistem (existenţa vieţii materiale presupune implicit şi existenţa acestor două semnale).
Doar ţinând cont de ele armonia sistemelor (existenţa lor) poate fi păstrată. Să conştientizăm acest adevăr şi să nu mai blamăm suferinţa sau să preamărim fericirea ci să le recunoaştem obiectiv locul şi rolul bine precizat pe care fiecare din ele îl au în creaţie, şi astfel scăpaţi de povara căderii la extreme să îmbrăţişăm şi să ne bucurăm de viaţă, conştientizându-i Unitatea şi mecanismele existenţiale, întru facerea de Bine şi cunoaşterea Adevărului…
Transcenderea dualităţii – acţiunea de înţelegere a legăturilor dintre extremele fenomenelor, de conştientizare a fenomenului unic din spatele extremelor duale ale lui, acţiunea de a înţelege în profunzime Unitatea Existenţei, Esenţa fenomenelor, acţiunea de percepţie directă a Ceea Ce Este.
Transcenderea dualităţii presupune depăşirea contradicţiilor şi a luptei contrariilor, încetarea căderii la extreme, a privirii unilaterale a realităţii, presupune atingerea unei priviri integratoare a tot ceea ce există.
Viziune Nemijlocită – percepţie directă (neintermediată de nici un gând sau cuvânt, de nici o mărturie sau raţiune, de nici o teorie, idee, concept, dogmă…) a Ceea Ce Este.
Se poate ajunge la această Viziune printr-o concentrare continuă şi neîtreruptă a gândului pe un singur obiect, o perioadă suficient de lungă de timp (vezi “contemplare”).
Vocea Conştiinţei – parte din psihic responsabilă de transmiterea semnalelor de suferinţă şi fericire către conştient. Această parte are capacitatea de a identifica intuitiv dacă modurile de gândire pe care le susţinem la un moment dat în psihic sunt greşite sau corecte (respectiv dacă sunt îndreptate spre distrugerea armoniei interioare şi exterioare sau nu) şi în funcţie de aceasta emite semnalul de suferinţă (când sunt greşite) respectiv de fericire (în caz contrar).
Luarea în considerare a acestei “voci a conştiinţei” şi orientarea analizei conştiente asupra propriilor moduri de gândire, mai ales atunci când ea ne transmite semnalul suferinţei, duce la o identificare şi eliminare mult mai rapidă a elementelor care încearcă să ne distrugă armonia interioară şi exterioară (şi astfel într-o oarecare măsură ne ameninţă însăşi existenţa ca sistem).
Vocea Conştiinţei continuă să transmită semnalul de suferinţă până când luăm măsuri pentru refacerea armoniei. Odată armonia restabilită vom simţii imediat semnalul fericirii: el e semnalul care ne indică că la un moment dat gândim corect (suferinţa cum am mai spus indică contrariul).
Luarea conştientă în consideraţie a acestor semnale de fiecare dată când apar şi iniţierea imediată de măsuri concrete ca răspuns la ele (vezi “Autoobservare. Autoanaliză”) duce la realizarea unei mari armonii interioare şi exterioare cu rezultatele iminente ei: pace, mulţumire, linişte, fericire.
Ignorarea, mai ales a semnalului suferinţei, nu duce decât la prelungirea agoniei, a timpului necesar pentru a reface armonia interioară şi exterioară, la amplificarea acestui semnal, deoarece în timpul cât ignorăm “elementele perturbatoare” stricăciunile făcute de acestea cresc – astfel şi semnalul ce le indică se amplifică în intensitate.
Ignorarea deci a Vocii Conştiinţei este o greşeală pe care fiecare şi-o va plătii prin suferinţă din ce în ce mai mare. Să fim dar atenţi la această Voce a Conştiinţei, la această voce pusă în noi de divinitate spre binele nostru (spre oferirea posibilităţii existenţei noastre şi astfel spre oferirea posibilităţii misterioase de A Fi…).
Voinţă – ceea ce pune în mişcare un sistem: motivaţiile, dorinţele, obiectivele propuse spre a fi realizate de acesta. În funcţie de cât de bine sunt înrădăcinate în noi (sau conştientizate) aceste motivaţii avem o voinţă de acţiune mai mare sau mai mică.
Se poate vorbi de o voinţă-voinţă şi de o voinţă-înţelegere.
Voinţa-voinţă se formează prin continua repetare a necesităţii unei acţiuni (indiferent de motivul invocat pentru aceasta) iar voinţa-înţelegere se formează prin înţelegerea în profunzime a motivului pentru care trebuie făcută o acţiune (pentru care ea e de dorit) precum şi prin înţelegerea profundă a ceea ce se întâmplă dacă nu facem acea acţiune.
Dintre aceste două tipuri de voinţe, voinţa-înţelegere (datorită faptului că este fundamentată în mod esenţial pe o cunoaştere obiectivă) duce la o acţiune mai trainică, mai hotărâtă, chiar dacă e necesar un oarecare timp în care ea să se întărească (să devină voinţă-voinţă).
Preluarea automată (prin simplă copiere) a motivaţiilor unui grup oarecare poate genera o voinţă orientată spre desfăşurarea unor acţiuni greşite, care ne vor produce suferinţă. De aceea este util ca orice voinţă, înainte de a se înrădăcina puternic în noi (de a deveni voinţă-voinţă) să fie analizată cu atenţie (să fie o voinţă-înţelegere) spre a vedea dacă susţinerea ei în noi ne este utilă cu adevărat.
