SIMBOLISTICA NUMELOR din Evanghelii

Andrei - provine din grecescul “Andreeas” care înseamnă bărbăţie, curaj, ceea ce ne duce cu gândul la fermitate, statornicie, forţă, putere. Având în vedere că Andrei este fratele lui Petru (care simbolizează Legea, Dreptatea), el poate simboliza, pe plan interior, forţa Iubirii care permite şi susţine Legea şi prin acest fapt însuşi Existenţa.
Iubirea, forţa de a-i ajuta pe ceilalţi, forţa prin care suntem ajutaţi, permite Întregului să fie o Unitate, făcând astfel posibilă existenţa Legii şi astfel a Creaţiei. Iubirea este forţa care izvorăşte şi determină în acelaşi timp (din) legătura dintre tot ce există. Datorită acestei întrepătrunderi a totului cu totul, a acestei intercondiţionări şi determinări reciproce a tot ceea ce fiinţează, Iubirea (a-i ajuta pe ceilalţi, a fi ajutat) nu este ceva ce trebuie realizat: ea este o realitate, ea este peste tot, ceea ce putem face noi este să dezvoltăm, să lăsăm să se manifeste prin noi cu o mai mare putere această Forţă a Universului.
A Iubi nu este un imperativ, este o experienţă magnifică a vieţii însăşi, a Existenţei, a beatitudinii de a fi...
 
Avraam - înseamnă “tatăl unei mulţimi” (vezi Geneza 17.5), putând deci să simbolizeze, în funcţie de context, Unitatea, Creatorul, Absolutul, ceea ce dă naştere la ceva (vezi “Tată”).
 
Baraba - “păcatul”, modurile greşite de gândire.
Acestea trebuie întemniţate, distruse, nu trebuie să fie lăsate libere a se manifesta prin noi dacă ne dorim cu adevărat Armonia şi Cunoaşterea.
 
Bartolomeu - numele acesta provine din forma grecească Barholomaios a unui nume persan de origine armeană Bartolomay, ceea ce înseamnă “fiul lui Talmay” sau “fiul colinei din apă” (tel - colină, me - apă). Aşadar, acest nume poate simboliza cunoaşterea formelor de manifestare ale creaţiei: formele sunt primele născute la apariţia manifestării (simbolizate de colină - pământ) care provine din “apele primordiale”, simbol al Nemanifestatului, al Absolutului.
A cunoaşte Forma de manifestare a unui fenomen, în profunzimea ei, e a trece dincolo de ea la obiectul în sine care generează acea formă. A trece dincolo de obiect, a transcende însăşi cauza formei, e a percepe direct Ceea ce Este, Absolutul, Existenţa...
 
Caanan - “ţara unde curge lapte şi miere” (vezi Exodul 3.8). “Cananul” desemnează, deci, o stare psihică de linişte, pace, fericire, armonie care nu poate apare în noi decât când avem în psihic moduri de gândire corecte, atitudini şi raţionamente corecte, care reflectă fidel diferitele aspecte ale realităţii în legătură cu care se formează şi realitatea însăşi. Canananul desemnează şi starea psihică în care toate dorinţele ne sunt împlinite, în sensul că nu mai avem nici o dorinţă, (sau mai bine zis, transcendem dorinţa); starea în care trenscendem extremele fenomenelor, în care transcendem gândurile. Această stare, odată experimentată, generează în noi detaşare şi nepătimire.
Sinonime: viziunea realităţii, cunoaşterea de esenţă, percepţia directă a Ceea ce Este, dezvăluirea adevărului etc.
 
Caiafa - “păcatul”, moduri greşite de gândire. El este “marele preot”, cel mai mare din cele şapte păcate capitale (specific pentru fiecare om în parte), în jurul căruia se manifestă întreaga personalitate “păcătoasă”.
Astfel, el poate fi orgoliul (dorinţa de putere, de control absolut, de faimă), sau frica (dorinţa de siguranţă exagerată), sau lăcomia (dorinţa de avere scăpată de sub control) etc.
“Marele preot Caiafa” poate simboliza însăşi ideea de rău, de necunoaştere (ignoranţă), de întruchipare a prejudecăţilor, fanatismelor şi dogmatismelor care ne închid viziunea realităţii, care ne fac orbi la Cunoaştere şi Adevăr.
 
Cezar - în funcţie de context, poate simboliza conducerea şi puterea (cezar fiind un titlu pe care şi-l luau împăraţii romani), sau poate simboliza lumea, manifestarea, creaţia (când e prezent în opoziţie cu Dumnezeu, cu Absolutul, cu nemanifestarea... vezi cap. I, subcapitolul  “Transcenderea extremelor existenţă - vid, manifestare-nemanifestare”).
 
David - lupta, războiul spiritual care trebuie dus în interiorul nostru împotriva “păcatelor” (a lui “Goliat”, a “leilor”, a lui “Saul”, a “triburilor păgâne”) pentru a le alunga din interiorul nostru şi astfel să devenim regi peste noi înşine (să devenim stăpâni peste noi, peste propriile manifestări psihico-emoţionale).
 
Dumnezeu - în funcţie de context, poate simboliza idealul spiritual, desăvârşirea, sacrul, aspiraţia spirituală profundă spre Bine şi Adevăr, spre încarnarea în noi a tuturor Virtuţilor şi a Cunoaşterii, drumul spre desăvârşire, perfecţionare, sfinţire; sau poate fi un simbol pentru ceea ce există şi nu poate fi numit, dar care are multe nume: Absolut, Întreg, Adevăr, Realitate, Tao, Vid, Brahma, Existenţă, Alah, Ceea ce Este...
Acest nume de “Dumnezeu” poate desemna şi Creatorul, Stăpânul creaţiei, cel care dă naştere şi organizează creaţia.
 
Egipt - simbol pentru iniţiere, pentru căutarea cunoaşterii profunde a legilor de manifestare ale psihicului şi ale naturii exterioare, pentru cercetarea miracolelor, a misterelor, a magiei naturii (a legilor după care aceasta se manifestă).
 
Emanuel - înseamnă “Dumnezeu este cu noi” (vezi Matei 1.23) şi simbolizează starea în care suntem plini de Armonie, de Cunoaştere de Esenţă şi de Iubire Divină (plini de Dumnezeu).
 
Filip - provine din grecescul Philippos şi înseamnă “iubitor de cai” (phil - iubitor, hippos - cal). Poate simboliza, deci, cunoaşterea în profunzime a tainelor naturii, iniţierea (având în vedere că, calul a fost întotdeauna un simbol al libertăţii, forţei, curajului şi, prin toate aceste calităţi, el este în multe culturi ale lumii un simbol al iniţierii, al procesului de dobândire a acelei cunoaşteri care ne permite să stăpânim propria natură şi astfel să dobândim libertate, forţă, curaj, putere, stăpânire de sine, armonie etc.).
 
Hristos - “cel uns” să conducă împărăţia noastră interioară (Binele şi Adevărul), “mesia” cel care trebuie să alunge din noi toate “păcatele” pentru a putea coborî în interiorul nostru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pentru noi înşine “mesia” suntem noi şi nici nu poate fi altfel: doar noi ne putem analiza în profunzime propriile moduri de gândire pentru a le identifica pe cele greşite şi a le corecta dobândindu-ne astfel armonia interioară prin întronare în noi a lui Hristos (a Binelui şi Adevărului).
Expresia “hristoşii mincinoşi” desemnează conducătorii mincinoşi - “păcatele”: acestea ne promit că dacă le facem o vom duce mai bine (ne vom atinge fericirea), dar în urma acţiunii pornite din ele vedem că nu rămâne decât suferinţă şi distrugere. Trebuie să fim atenţi, deci, la aceşti “hristoşi mincinoşi”, la aceste păcate: le vom cunoaşte după roadele lor (suferinţă), nu după spusele lor (justificările lor).
 
Iacov - înseamnă “cel ce ţine de călcâi” pentru că la naştere îl ţinea de călcâi pe fratele lui născut odată cu el, Esau, care înseamnă “păros” (vezi Geneza 25.25-26). Simbolismul acestei scene este evident: Esau reprezintă instinctul animalic şi pasiunile necontrolate existente în noi iar Iacov, Raţiunea, singura capabilă să controleze, să “ţină de călcâi” patimile şi poftele astfel încât să nu ne producă suferinţă. Astfel, deci, Iacov, fiul lui Zebedei: privit şi în relaţia lui cu Ioan (cu care este frate) şi în calitatea lui de pescar, poate simboliza cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomenele manifestate prin intermediul Raţiunii (vezi “plasă” şi “pescar”).
 
Iacov, fiul lui Alfeu, poate simboliza Raţiunea Creatoare, Inventivitatea, Imaginaţia, Creativitatea care trebuie cunoscută şi lăsată să se manifeste în interiorul nostru pentru a ne putea şi noi bucura de actualul creator. Această Raţiune Creatoare este născută la începutul creaţiei (Alfeu poate proveni de la Alfa, prima literă a alfabetului grec, simbolizând, deci, începutul), pentru a o face pe aceasta posibilă.
 
Ierusalim - centrul de greutate interior, principalele valori care ghidează personalitatea unui om la un moment dat. “Ierusalimul vechi” astfel desemnează “păcatele” care conduc viaţa oamenilor înainte de transformarea interioară. Acest “Ierusalim” va fi dărâmat pe Drumul Interior şi va fi înlocuit cu “Noul Ierusalim” care desemnează Virtutea şi Cunoaşterea, Binele şi Adevărul menite să conducă manifestarea omului transformat, a omului ce caută desăvârşirea şi armonia interioară. Cu acest nou centru de greutate, aflat la conducerea personalităţii sale, negreşit el le va găsi pe acestea.
 
Ilie - înseamnă “Domnul este adevăratul Dumnezeu” (Elohim şi Iahve), subliniind ideea că Dumnezeu (Absolutul, Adevărul, Realitatea) “este din sine însuşi prin sine însuşi”.
Cunoaşterea acestui fapt, prin percepţie directă, în lipsa oricăror gânduri, dogme, idei sau concepte “reaşează în noi toate lucrurile” şi ne dezvăluie Adevărul (în mod direct, fără intermediari).
Ilie simbolizează, în anumite contexte, acelaşi lucru ca şi Ioan Botezătorul (“Ilie este Ioan”), anume începutul: începutul transformării interioare, sau începutul unui nou mod de percepţie a Realităţii: percepţia nonduală, unitară, unitotală, integrală şi integratoare a Întregului, percepţia trenscendentă oricăror idei, gânduri, sau cuvinte...
 
Ioan, fratele lui Iacov - “Ioan” provine din ebraicul “Yehohanan” şi înseamnă “Iahve a avut milă”, el putând, deci, să simbolizeze, pe plan interior, cunoaşterea compasiunii, a milei, a dăruirii, a iubirii menită a echilibra şi completa Raţiunea (simbolizată de Iacov, fratele lui Ioan).
 
Ioan Botezătorul - botezul este simbol al iniţierii, al începutului. Prin toate acţiunile atribuite în evanghelii lui “Ioan Botezătorul” putem ajunge să înţelegem că acesta simbolizează primele manifestări (mai grosiere, nerafinate) ale Binelui şi Adevărului în interiorul nostru. Acestea sunt însă “cele care pregătesc calea” pentru manifestarea acestor valori pe deplin în interiorul nostru (după început vine dezvoltarea).
Primele confruntări directe cu “păcatele” şi ignoranţa din noi (prin acţiunile lui “Ioan Botezătorul”) pregătesc terenul pentru războiul pe care trebuie să-l purtăm cu acestea pentru a le învinge şi a le alunga din interiorul nostru.
 
Iosif - înseamnă “Adaos” (vezi Geneza 30.24).
Iosif, soţul Mariei, fiul lui Iacov, simbolizează căutarea sinceră a adevărului, răzvrătirea împotriva vechilor valori (a “păcatelor”), revolta împotriva acestora; revoltă simbolizată de Iacov, numit şi Israel (vezi Israel), revoltă căreia i se adaugă controlul, direcţionarea precisă asupra răului, iluziei şi ignoranţei din propriul nostru interior.
Deci, Iosif, fiul lui Iacov (numit şi Israel) e rezultatul depăşirii stării de revoltă necontrolată, de dezordine interioară (este fiul “celui ce luptă cu Dumnezeu” - Israel), el reprezintă neprihănirea interioară pe plan mental (bărbătesc): dârzenia, răbdarea, lupta dată pentru căutarea sinceră a Armoniei şi Adevărului. (pentru dezvoltarea ideii vezi cap. I, subcapitolul  “Naşterea în noi a Binelui şi Adevărului”)
 
Irod - conducătorul vechii personalităţi, a personalităţii ignorante, plină de prejudecăţi, iluzii, aşteptări false, vechiul centru de greutate: “păcatul”, modurile greşite de gândire, de raportare la realitate...
 
Irodiada - patimi şi pofte iraţionale, scăpate de sub control, automatisme emoţionale greşite (producătoare de suferinţă): mânie, orgoliu, frică, tristeţe, desfrâu etc. (vezi cap. I, subcapitolul “Eliminarea manifestărilor brute ale tendinţei spre Bine şi Adevăr, din noi”)
 
Israel - înseamnă “Cel ce luptă cu Dumnezeu” (vezi Geneza 32.28) şi poate simboliza, în funcţie de context, revolta interioară împotriva vechilor valori, prejudecăţi şi dogme (o revoltă însă încă insuficient coordonată, şi încă nu prea bine direcţionată asupra “păcatului” din noi înşine) sau, când apare desemnând poporul Israel sau Ţara lui Israel, desemnează întreaga personalitate, toate structurile noastre psihico-emoţionale (vezi “ţară”) care pot fi conduse de Bine şi Adevăr sau dimpotrivă de Păcat şi Ignoranţă. Alegerea aceasta ne aparţine.
 
Isus - Binele, Adevărul şi Frumosul: “Eu sunt calea (binele), adevărul şi viaţa (frumosul)”. Având în vedere că Frumosul este o manifestare a Binelui, am considerat, în general, că Isus reprezintă, în interiorul nostru, manifestarea Binelui şi Adevărului. Această manifestare este singura cale spre dobândirea Armoniei, Virtuţii şi Cunoaşterii, spre cunoaşterea Esenţei Realităţii, a Vieţii în sine însuşi prin sine însuşi.
 
Iuda - înseamnă “Lăudat fie Domnul” (vezi Geneza 29.35) şi simbolizează (având în vedere rolul jucat de el în evanghelii şi apelativul de trădător) conştientizarea contradicţiilor interioare: dintre diferitele noastre moduri de gândire (teorii, dogme, concepte), dintre vorbă şi faptă (cu vorba lăudăm pe Domnul, cu fapta şi gândirea însă manifestăm “păcatul”), dintre voinţă şi acţiune etc. (pentru dezvoltarea ideii vezi cap. I, subcapitolul  “Începutul miracolelor şi al confruntării cu răul din noi”)
 
Levi - înseamnă “Alipire” (vezi Geneza 29.34) şi poate simboliza, pe plan interior, cunoaşterea unităţii, a Întregului, cunoaşterea mistică, intuitivă a Infinitului, a Misterului, a Imensităţii, percepţia directă a Ceea ce Este, a Realităţii, a Absolutului; cunoaşterea întrepătrunderii, a unităţii, a “alipirii”, a contopirii totului cu totul, trăirea unirii neintermediate cu Realitatea Transcedentală, a contopirii cu Întregul...
 
Maria - simbolizează, în general, manifestările emoţionale superioare (generatoare de armonie): inocenţă, neprihănire, îndrăzneală, puritate, bunăvoinţă, deschidere la nou (Maria, mama lui Isus); curăţenie şi puritate ca lipsă a păcatelor (“Maria Magdalena” din care “Isus” scoate şapte “draci”); dorinţă sinceră, aspiraţie profundă spre cunoaştere şi adevăr (Maria, mama lui Iacov şi a lui Ioan); manifestări care sunt cauze şi în acelaşi timp efecte ale muncii de transformare interioară orientată spre întronarea în noi a Binelui şi Adevărului (ele există în noi, trebuie doar dezvoltate şi lăsate să se manifeste plenar, prin alungarea din noi a “păcatelor”, a modurilor greşite de gândire, care le reduc manifestarea în interiorul nostru).
 
Matei Vameşul - simbolizează dăruirea (Matei înseamnă “darul lui Iahve”) cu discriminare (vezi “Vameş”), cunoaşterea distincţiei dintre bine şi rău şi pe baza acesteia iubirea, ajutorarea celor din jur, dăruirea faţă de aceştia cu scopul de a realiza armonia interioară şi armonia Întregului şi astfel a ne atinge liniştea, pacea, mulţumirea, fericirea. (vezi cap. I, subcapitolul  “Dăruirea cu Discernământ”)
 
Moise - înseamnă “scos din ape” (vezi Exodul 2.10) putând să simbolizeze procesul creaţiei (manifestarea care apare din nemanifestare - simbolizată de “apele primordiale”), faptul că creaţia (formele, obiectele) apar din ceea ce transcende dualitatea, din ceea ce transcende cuvântul şi gândirea, sau poate desemna legile naturii interioare şi exterioare (având în vedere că Moise e cel care a adus decalogul (legea) pentru poporul Israel).
 
Neftali - înseamnă “luptele lui Dumnezeu” (vezi Geneza 30.8) simbolizând procesul transformării interioare, acea pornire lăuntrică de “a lupta alături de Dumnezeu”, de a întrona în noi, prin războiul spiritual îndreptat împotriva păcatului din interiorul nostru,  Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia Binelui (Armoniei) şi Adevărului (Cunoaşterii).
 
Petru (Simon) - Simon înseamnă “ascultare” (“Dumnezeu m-a ascultat” - vezi Geneza 29.33) iar Petru simbolizează piatra, baza, fundaţia, temelia pe care se construieşte “biserica lui Hristos” (vezi Matei 16.18). Simon Pentru simbolizează, deci, cunoaşterea şi respectarea (ascultarea) legilor de manifestare a naturii noastre interioare şi a naturii exterioare, legi care permit existenţa şi menţinerea armoniei creaţiei (a împărăţiei lui Dumnezeu). Această cunoaştere trebuie să se dezvolte, să crească în noi dacă dorim să realizăm în noi mulţumirea şi fericirea (rezultate ale stări de armonie cu Întregul).
 
Pilat - “dregătorul”, cel care menţine ordinea într-un sistem (social, psihic, fizic). În interiorul nostru, acest “dregător” este Raţiunea bazată pe percepţia directă, pe experienţa nemijlocită a aspectelor în legătură cu care aceasta se formează şi se manifestă. Ea este cea care trebuie (prin intermediul cunoaşterii legilor de manifestare a psihicului propriu şi a efectelor adevărate pe care le produc anumite moduri de gândire prezente în psihicul propriu) să corecteze greşelile de gândire şi de raportare la realitate prezente în noi.
 
Satana - “păcate”, moduri greşite de gândire (vezi Diavol)
 
Simon Cananitul - cunoaşterea (ascultarea) mecanismelor dorinţei şi transcenderea lor, cunoaşterea a ceea ce înseamnă detaşare şi nepătimire, cunoaşterea de esenţă a Realităţii (vezi “Simon” şi “Canan”).
Pentru o detaliere a simbolisticii lui “Simon Cananitul” vezi cap. I, subcapitolul “Dezvoltarea celor douăsprezece forme de manifestare ale Cunoaşterii”).
 
Toma - înseamnă “geamăn”, ceea ce ne duce cu gândul la dualitate, la creaţie, pe de o parte şi la multiplicare, xeroxare, copiere, pe de altă parte: procesul prin care asemănăm două sau mai multe elemente foarte asemănătoare între ele dar nu identice.
Luând în considerare şi apelativul de Necredincios (nu a crezut învierea până nu a pipăit carnea lui Isus înviat) pe care îl are Toma, vedem că Toma poate simboliza cunoaşterea ştiinţifică a Creaţiei, bazată doar pe percepţie directă, pe experienţă nemijlocită a elementelor cercetate şi nu pe o copiere automată, fără analiză a raţiunilor şi mărturiilor altora despre aceste elemente, lucru care nu ar produce în noi decât confuzie. (Pentru dezvoltarea ideii, vezi cap. I, subcapitolul “Dezvoltarea celor douăsprezece forme de manifestare ale Cunoaşterii”.)
 
Zabulon - înseamnă “locuinţă”: “De data aceasta bărbatul meu va locui cu mine” (vezi Geneza 30.20) şi simbolizează starea în care dualităţile sunt transcense (şi nu mai sunt despărţite artificial), în care unitatea de esenţă a existenţei este regăsită şi experimentată în mod direct, dincolo de gânduri şi cuvinte.
 

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru