Vindecarea de orgoliu, mânia şi lene

Orgoliul şi mânia trebuie alungate din noi
Vindecarea unui mut îndrăcit
(Matei 9.32-34)
 

... “Iată că au adus la Isus un mut îndrăcit. După ce a scos dracul din el, mutul a vorbit.
Şi noroadele mirate, ziceau: “Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!””

 
În interiorul vechii personalităţi, sunt câteva moduri greşite de gândire (draci, păcate) din care două sunt mai importante (anume orgoliul şi mânia), care lăsate să se manifeste prin noi (lăsate să ne ia în posesie), ne fac incapabili de a comunica, de a primi şi transmite mesaje (ne împiedică să vorbim).

Nu putem comunica cu nimeni (nu putem asculta şi/sau transmite ceva cuiva), dacă noi (sau cel cu care vrem să comunicăm), suntem stăpâniţi de orgoliu sau mânie.
Acestea, dacă sunt prezente în cursul unei discuţii (unui proces de comunicare), dau naştere relei-voinţe şi cel în care ele se manifestă nu-l mai ascultă pe celălalt (încercând astfel să-l înţeleagă cu bună voinţă), fiind prea preocupat cum să-l atace, să-l contrazică pe celălalt, să-i arate acestuia că el greşeşte, că nu are dreptate; că el este deştept şi celălalt e prost etc.

Când ne lăsăm stăpâniţi de aceşti “draci” ai orgoliului şi mâniei, deşi vorbim, nu transmitem nimic, deşi pronunţăm cuvinte, e ca şi cum am fi muţi.
Şi acest lucru se întâmplă deoarece cuvintele noastre, în această situaţie, nu sunt folosite pentru ceea ce au fost proiectate, anume spre a comunica idei, a transmite mesaje, a ajuta la realizarea înţelegerii între oameni.
Aceşti “draci” ai orgoliului şi mâniei fac omul mut. Doar omul care scapă de ei poate vorbi cu adevărat, poate să comunice cu sine şi cu ceilalţi.

Doar acest om poate să-i audă pe ceilalţi, poate să-i asculte, poate să-i înţeleagă şi poate să-i ajute, deoarece acest proces (ascultă-înţelege-ajută) nu mai este împiedicat în acest om de propriile lui fantasme, iluzii, prejudecăţi, aşteptări false, ataşamente neîntemeiate pe care le creau în el înainte aceste două moduri greşite de gândire majore (păcate capitale): orgoliul şi mânia.

Pentru a ilustra ideile anterioare, un exemplu va fi elocvent.
Cineva zice: “Acest lucru nu l-ai făcut bine!” Răspuns (prin prisma orgoliului şi mâniei): “Păi da, că tu parcă-l făcea-i mai bine!” şi-n gând: “Du-te, mă, dracului şi nu mai arăta cu degetul spre ceilalţi, tu nu vezi ce prost eşti şi tâmpit, când ai greşit tu...” Şi vorbăria inutilă, declanşată de remarca celuilalt poate să dureze ore, zile... fiind însoţită, în interior, de o continuă nelinişte şi agitaţie mentală, iar în exterior generează comportament agresiv, răuvoitor, care duce la neînţelegeri şi violenţe (verbale, fizice), deci provoacă în noi şi în jur suferinţă.
Iată, deci, cum orgoliul şi mânia pervertesc comunicarea şi coboară în noi şi în exterior, dizarmonie.

La aceeaşi remarcă s-ar fi putut răspunde cu calm şi bunăvoinţă:
- “Da se poate! Ce crezi că am greşit?”
- “Asta şi asta...”
- “Da, văd că în legătură cu primul aspect ai dreptate, în legătură cu al doilea însă s-ar putea să te fi înşelat, deoarece...”
Şi astfel, se lămuresc repede lucrurile şi toată lumea e mulţumită că s-au remediat neclarităţile.
Vedem, deci, din acest exemplu (şi se pot da multe altele), cum orgoliul şi mânia ne fac surzi şi muţi, împiedicându-ne să comunicăm cu adevărat, atât cu noi cît şi cu ceilalţi.

Este, deci, urgentă aprofundarea şi înţelegerea neutilităţii acestor două moduri de gândire prezente în noi, identificarea greşelilor de gândire care le caracterizează şi corectarea lor (înlocuirea lor cu Bunăvoinţă şi Calm).

 
Lenea produce suferinţă
Omul cu mâna uscată
(Matei 12.9-14)

 
... “Iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată... [Isus] a zis omului acela: “Întinde-ţi mâna!” El şi-a întins-o şi mâna s-a făcut sănătoasă, ca şi cealaltă.”
 
Sinagoga simbolizează, cum am mai arătat, “locul unde se citeşte legea”, de unde se transmite învăţătura divină.

E clar că această învăţătură este uneori prost interpretată sau prost înţeleasă, dar mai grav este atunci când cunoaşterea corectă a acestei învăţături este prezentă în noi (în mintea - sinagoga interioară): cunoaştem ce trebuie să facem spre a ne armoniza, spre a ne mântui de păcate, dar nu facem nimic spre a ne atinge aceste obiective, din cauza unor moduri de gândire specifice lenei, care ne paralizează, care ne împiedică această acţiune (ne usucă mâna).

Lenea e provocată în noi de confuzia mentală, de lipsa de ordine în psihic, de lipsa de aprofundare a cunoaşteri noastre şi a contradicţiilor din noi (de exemplu, dintre dorinţa de “mântuire”, de fericire şi lipsa acţiunii concrete îndreptate în această direcţie) şi se poate manifesta în noi sub forma lipsei unui obiectiv clar, a unei motivaţii puternice pentru acţiune, la un moment dat.

Confuzia de concepte care însoţeşte lenea, paralizându-ne acţiunea este ilustrată elocvent de discuţia despre Sabat, care însoţeşte această vindecare: se vede confuzia de concepte (Sabat, acţiune, armonie) datorată neaprofundării acestora.
E necesar, deci, dacă vrem să scăpăm de lene (şi astfel, implicit, de suferinţa care o însoţeşte), să alungăm confuzia din minte, să punem ordine în idei, să ne aprofundăm dorinţele şi necesităţile (motivaţiile pentru acţiune) şi astfel, de la sine, ne vom stabili obiective de urmat, le vom aşeza în ordinea priorităţii şi le vom pune în practică (lenea dispare astfel de la sine).

 
Orgoliul - păcat capital
Îndrăcitul mut şi orb
(Matei 12.22)

 
“Atunci I-au adus un îndrăcit orb şi mut şi Isus l-a tămăduit aşa că mutul vorbea şi vedea.”
 
Am văzut că orbirea simbolizează necunoaşterea, ignoranţa, prostia şi că muţenia arată incapacitatea de a comunica.
Aceste două caracteristici le întruneşte “cu brio” un mare mod de gândire greşit şi anume orgoliul.

Acesta are mai multe forme de manifestare: mândria, amorul propriu, fudulia, vanitatea, invidia, gelozia, reaua-voinţă, autosuficienţa etc.
Expresia “prostul nu-i prost destul, dacă nu-i şi fudul” defineşte destul de bine anumite forme ale orgoliului (vanitatea, autosuficienţa, rea-voinţa, lipsa de sinceritate) care atunci când stăpânesc un om, chiar dacă acesta nu cunoaşte, nici nu vrea să cunoască (ba chiar se mândreşte cu ignoranţa sa). El nu vrea să cunoască pentru că, chiar de nu cunoaşte, el crede că cunoaşte, sau crede că cunoaşterea pe care o are îi e suficientă (se crede autosuficient).

Oricum, pentru un astfel de om, restul oamenilor “sunt mai proşti decât el”, mai ignoranţi şi merită dispreţuiţi sau compătimiţi (chiar şi aşa, el “nu se coboară la nivelul lor” să-i înveţe ce ştie).

Acest mod de gândire, odată instalat în cineva, îl împiedică pe acesta să-şi mărească cunoaşterea, să fie deschis la nou şi îl împiedică să comunice cu oamenii (pentru a primi sau pentru a da informaţii).
Un astfel de “păcat”, deci, generează orbire, şi surdo-muţenie, generează izolare şi incapacitate de adaptare la continua schimbare a Întregului, generând astfel suferinţă pentru cel ce-l primeşte în sine.

Păcatul acesta apare de cele mai multe ori şi cel mai intens la oamenii care aparţin de diferite grupuri şi grupuleţe (secte mai mari sau mai mici), deoarece aici sunt îndoctrinaţi (în timp, fără să-şi dea ei seama) că ei sunt deosebiţi de ceilalţi, că ei au o cunoaştere pe care ceilalţi nu o au, că ei se mântuie şi ceilalţi nu etc.

Între ei oamenii aceştia se înţeleg deşi întotdeauna se observă o încordare, o mască, o lipsă de sinceritate profundă între ei - le e frică să nu greşească în ceea ce gândesc şi ce spun, aşa că nu comunică, se izolează şi iau de bune valorile grupului, fără a le analiza prea profund. Când însă intră în contact cu alţi oameni din alte secte, sau care au cercetat profund lucrurile, apare imediat neînţelegerea, deoarece ei nu comunică ci doar repetă la nesfârşit, ca un “disc stricat”, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi idei superficiale.
Nu intră în profunzime şi nu pot să intre în profunzime, din frică (de a nu fi altfel decât grupul), din orgoliu (convingere oarbă în adevărul lor), din lipsă de raţionare şi sinceritate cu ei înşişi.
Aceşti oameni suferă mult în interior datorită lipsei de sinceritate şi acestor păcate pe care le poartă în ei (frică, orgoliu, lene etc.), dar refuză să-şi recunoască această suferinţă (nelinişte, frământare, tulburare).

În exterior, tot ei, datorită fanatismelor, dogmatismelor, “orbirilor” şi ignoranţei pe care o poartă în ei, provoacă certuri, mânii, uri, violenţe, războaie “sfinte” - toate aducătoare de suferinţă.
Iată câtă suferinţă aduce orgoliul cu manifestările sale.

Este, deci, imperios necesar să înţelegem greşelile de raţionare ce caracterizează acest mod de gândire şi să-l eliminăm din psihicul nostru înlocuindu-l cu bunăvoinţă, iubire, deschidere la nou, cunoaştere profundă, smerenie... care coboară negreşit în noi liniştea Armoniei.

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru