FRICA

Frica este la fel de nocivă ca şi celelalte “păcate” pentru că nu ne permite să ne adaptăm optim realităţii. Când apare, ea ne paralizează acţiunile de adaptare care negreşit trebuie să aibă loc tot timpul, pentru că întreaga lume este într-o perpetuă schimbare.

Frica apare, deci, la contactul cu schimbarea, cu noul, datorită necunoaşterii acestui “nou”.

Prevederea apare ca un semnal că am intrat în contact cu un element de mediu nou, nemaiîntâlnit, pe care e cazul să-l analizăm, să-l înţelegem şi să-l asimilăm cât mai repede pentru refacerea armoniei distruse de impactul sistemului nostru cu noul stimul luat în calcul.

Trebuie să facem în acest context o distincţie clară între frică şi prevedere.

Prevederea e o atitudine raţională, controlată, de reţinere, de scepticism, de cercetare atentă a fiecărui stimul nou până la înţelegerea şi integrarea lui.

Frica în schimb e o atitudine instinctivă, necontrolată, neraţională, de retragere din faţa noului stimul, de fugă faţă de el, fără a încerca să-l înţelegem şi să-l integrăm. Ori prin această atitudine armonia interioară şi exterioară rămâne afectată, ea nefiind refăcută după ce impactul cu noul stimul a distrus-o şi această stare de dezordine este semnalată prin senzaţia de suferinţă psihică menţionată, până când în cele din urmă vom analiza stimulul intrus, îl vom înţelege şi vom reface (prin acţiunile care se impun), astfel, armonia sistemului interior şi exterior.

De aceea, toată lumea ştie că o frică nu dispare decât atunci când te confrunţi cu ea faţă în faţă pentru că doar atunci o poţi vedea şi înţelege, o poţi analiza de aproape constatând ce schimbă noul stimul în sistemul nostru interior şi exterior, rearanjând sistemul şi refăcând astfel armonia lui. În acest moment frica dispare, semnalul de suferinţă psihică dispare pentru că ne-am adaptat schimbării din mediu care a survenit prin apariţia noului stimul.

Ştiţi şi voi povestea cu drobul de sare: la un moment dat o mamă şi o bunică constată că la capătul pătuţului copilului, pe marginea unui dulap, stă mai să cadă un drob mare de sare. Şi de aici plânsete, ţipete, “o să ne moară copilul”. Aceasta este frica. Ea le-a paralizat acţiunea. La auzul strigătelor vine bărbatul şi analizând obiectiv situaţia ia jos, cu atenţie, drobul de sare de pe dulap, pericolul dispărând. Aceasta este prevederea.

Frica nu trebuie să apară niciodată. Prevederea trebuie să fie prezentă tot timpul.

Frica paralizează acţiunea: aşteptarea falsă care o generează o putem numi “tehnica struţului”: băgăm “capul în pământ” ignorând pe cât posibil noul stimul cu care intrăm în contact şi aşteptăm ca astfel să-l înţelegem (cu timpul) şi să refacem armonia sistemului distrusă de contactul cu acest nou stimul.

Dar armonia poate fi refăcută doar prin confruntare directă, obiectivă, raţională, îndreptată spre înţelegerea şi asimilarea acestui stimul pentru a reface cât mai repede armonia distrusă a sistemului.

Astfel frica de apă, de înălţime, de părerea oamenilor, de a nu greşi în legătură cu un aspect, de sex... pot fi depăşite, ducând la dispariţia suferinţei cauzată de ele, doar prin privirea şi înţelegerea (cunoaşterea) în profunzime a stimulului (apă, înălţime, comunicare…) care le determină, refăcând astfel armonia distrusă prin adaptarea rapidă la schimbarea condiţiilor de mediu.


Două aspecte importante ale fricii sunt: prejudecata şi ataşamentul.

PREJUDECATA duce la refuzul unor valori, a unei cunoaşteri, a unor informaţii pe criteriul că nu se potrivesc cu ce crede societatea (cu vechile noastre valori preluate din aceasta).

În acest caz greşeala este că se face confuzie între adevărul despre un lucru şi ce crede societatea despre acel lucru.

Noi trebuie să ne adaptăm la ceea ce este (doar astfel dispărând semnalul suferinţei), nu la ceea ce credem că este, trebuie, deci, să căutăm şi să înţelegem adevărul despre fiecare lucru în parte chiar dacă acesta contravine viziunii generale a societăţii din care facem parte. Aceasta este dominată de iluzii şi moduri greşite de gândire adaptându-se foarte încet la schimbări. Rezultatul e că suferă. Vrem să suferim şi noi numai pentru că aşa e moda în societate?

ATAŞAMENTUL generează suferinţă datorită fricii de a nu pierde ceea ce “posedăm” din cauza neconştientizării perpetuei schimbări care ne înconjoară şi a întârzierii de adaptare la schimbare.

Ceea ce astăzi este al nostru mâine este al altuia. Să conştientizăm aceasta şi să ne adaptăm calmi schimbării. Aceasta însă nu presupune a atitudine pasivă ci dimpotrivă una activă care însă să fie îndreptată spre înţelegerea raţională a schimbării survenite (în bine sau în rău) şi a modului cum noi o putem influenţa, după puterile noastre, urmată de acţiunea de influenţare, fără însă a ne crea tot soiul de aşteptări false ci privind obiectiv, realist şansele noastre de reuşită în influenţarea mediului.

Frica este aşadar o aşteptare falsă care ne paralizează acţiunea: să ne confruntăm deci direct cu ea pentru a o înţelege şi a o elimina integrând noul stimul care a generat-o şi refăcând armonia sistemului nostru psihic distrus la impactul cu stimulul amintit (boală, moarte, pierderea averii...).

Virtuţile opuse fricii sunt prevederea şi curajul, acţiuni raţionale, controlate, îndreptate spre confruntarea atentă cu “noul” spre al înţelege şi al asimila refăcând armonia distrusă de contactul cu acesta.

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru