ORGOLIUL

Unii ar zice că e cel mai distructiv, considerând distrugerile care le generează în lumea fizică. Modul lui specific de gândire este:

- eu sunt cel mai bun, cel mai deştept…

- eu am întotdeauna dreptate, ceilalţi sunt proşti, nu ştiu ce vorbesc…

- toată lumea trebuie să-mi facă pe plac, sau dacă nu toată lumea, măcar câţiva (copii, părinţi, prieteni...) etc.

Câteva forme de manifestare ale lui sunt: mândria, îngâmfarea, invidia, amorul propriu, autocompătimirea fiecare cu specificul său.

Această atitudine mentală, pe care o numim în general orgoliu, generează suferinţă psihică, deoarece ignoră nişte realităţi evidente generând o adaptare defectuoasă la sistemul exterior caracterizat de aceste realităţi.

Se ignoră, nu se conştientizează, faptul că nimeni şi nimic (fiinţă sau obiect) nu trebuie să ne facă pe plac, nu trebuie să facă întotdeauna ceea ce vrem noi.

Fiecare fiinţă sau obiect are un mod specific de a fi care îi este propriu şi în funcţie de care se manifestă la un moment dat (fiinţele mai greşesc, maşinile se mai strică, noi mai greşim). Toate aceste lucruri se înscriu în ordinea imuabilă a naturii, tot ce trebuie să facem noi este să constatăm şi să ne adaptăm realităţii, încercând a o influenţa pe cât posibil (în direcţia realizării unei mai mari armonii a acesteia) şi pe cât ne stă în puteri, dar nu mai mult.

Orgoliul e generat de o aşteptare falsă: aşteptăm să controlăm condiţiile exterioare, când noi nu ne putem controla nici măcar pe noi.

Conştientizarea imposibilităţii de stăpânire absolută a mediului exterior şi a necesităţii de integrare activă în acesta fără a încerca să realizăm un control absolut al lui, duce la dispariţia orgoliului.

O atitudine fundamentală care ajută la non-apariţia orgoliului în relaţia cu celelalte fiinţe este atitudinea constructivă îndreptată spre ordine şi armonie pe care o putem defini prin trei cuvinte cheie:

ascultă - înţelege - ajută

Aceste cuvinte definesc trei etape pe care trebuie să le urmăm (fără a sări peste ele) în relaţiile cu celelalte fiinţe: să le ascultăm cu adevărat, să încercăm să le înţelegem în profunzime şi apoi, pe baza acestei înţelegeri, să încercăm cu bunăvoinţă să le ajutăm dacă este posibil. Dar atenţie! Ajutorul presupune întotdeauna o mare putere de discriminare.

Virtutea opusă orgoliului, care se naşte prin distrugerea acestuia este iubirea: a vedea în toţi ceilalţi egalul nostru: nişte fiinţe cu anumite însuşiri şi moduri de manifestare mai bune sau mai rele dar pe care vrem din adâncul inimii noastre “să le strângem în braţe”, să le ajutăm pe cât posibil să ajungă la linişte şi pace interioară, să se integreze cât mai bine mediului din care şi noi facem parte.

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru