Creştinismul Simbolic

Tipuri de teism

2009-06-12T18:31:00.002+03:00

20. Testeismul/ Socioteismul

"20.1 Pentru tipul de teism implicat de susţinerea spre aplicare în societate a „Legii de Acreditare a activităţii „zeilor”, „oamenilor-zei” şi „purtătorilor lor de cuvânt oficiali””, se poate folosi denumirea de Testeism/Testteism (tes – testare; te-ism – theos – zeu) sau aceea de Socioteism (socio-societate) prima indicând faptul că, calitatea de „zeu/zeiţă” trebuie dovedită prin fapte (concrete, clare, irefutabile...) nu prin vorbe şi a doua arătând că pentru reglementarea activităţii sociale (publice) a „zeilor” sau „reprezentanţilor lor” societatea trebuie să elaboreze şi să implementeze Legi specifice, obiective, coerente, nepărtinitoare care să fie capabile să excludă şi să pedepsească cum se cuvine şarlatania şi impostura religioasă existentă (sau posibil a apare) în acea societate!

20.2 Pot fi folosite de asemenea în acest sens şi alte denumiri semnificative cum ar fii acelea de Verideism (veri-verificare; de-ism-deus-zeu), Preteism (pre- precedând) sau Ipoteism (ipo – ipoteză (de verificat))...

21. Nebunoteismul şi impostorteismul

21.1 Prin aplicarea principiilor Socioteismului se delimitează foarte clar următoarele tipuri de teism:

- veriteismul/socioteismul (veri – veritas - lat. adevăr) – singurul teism întemeiat, în care zeul/zeii este/sunt evident(/ţi) pentru toată lumea atât ca existenţă cât şi ca dorinţă clar exprimată de participare activă armonioasă la treburile societăţii umane – activitatea socială a zeilor (dovediţi ca atare doar prin trecerea Testului) fiind clar reglementată prin legi specifice;

- nebunoteismul – teismul nebunilor „divini” – cuprinde „zeii” diferiţilor bolnavi psihici, ai celor cuprinşi de halucinaţii sau de diferite afecţiuni fizice ale creierului – zeii acestori bolnavi psihici fiind evident doar unul din efectele directe produse de afecţiunile psihice de care ei suferă;

- impostorteismul – teismul impostorilor şi şarlatanilor „divini” – cuprinde acei zei imaginari, acei zei personaje de nuvele şi romane religioase inventaţi de tot felul de şarlatani religioşi cu scopul de a păcăli şi escroca cu ajutorul acestor „păpuşi zeieşti” pe fraieri, ignoranţi şi naivi.

21.2 Primul tip de teism este evident singurul de dorit a se manifesta într-o societate umană civilizată.

21.3 Nebunoteismul (crazy-teismul) şi impostorteismul trebuie în schimb a fi alungate cât mai grabnic din „piaţa cetăţii” în locuri care corespund mult mai bine profilului lor existenţial: primul în clădiri psihiatrice pentru tratamant adecvat, iar al doilea în tribunale şi apoi în puşcării şi „case de corecţie” pentru a pedepsi după fapte fiecare excrocherie „divină” şi pentru a ajuta astfel la transformarea cu timpul întru bine şi ideal şi a acestor excroci şi şarlatani „divini”.

22. Mitoteismul şi Metateismul

22.1 Testul propus va despărţi negreşit zeii reali de cei imaginari şi va delimita în mod clar mitul de realitate.

22.2 De aceea în urma aplicării lui, pe lângă cele trei tipuri de teism de care am amintit mai înainte mai pot apare în societate alte două tipuri de teism cât de cât acceptabile spre manifestare:

- mitoteismul – teismul recunoscut la nivel de societate ca fiind un simplu mit (o simplă naraţiune literară cu personaje fictive de factură „divină”);

- şi simbolteismul/ aleteismul (ale- alegorie)/ metateismul (meta – metaforă) – în cadrul căruia povestea teistă (cu personajele, acţiunea şi locurile ei specifice de desfăşurare) este abordată din punct de vedere hermeneutic astfel „găsindu-se” în ea mesaje şi înţelesuri simbolice pe care de multe ori autorul ei original poate nici nu le-a avut în vedere.

22.3 Mitul devine astfel un simbol, spre exemplu, pentru un posibil drum de transformare interioară (psihică) în vederea dobândirii unui anumit tip specific de viaţă ideatic-existenţială.

22.4 Prin acest demers de interpretare simbolică a poveştii mitice se nasc religiile teist simbolice (metateiste).

23. Tradiţii şi mituri tradiţionale

23.1 Posibila promovare, într-o societate, a mitoteismului poate fi întemeiată în principal pe înrădăcinarea tradiţională puternică a unui mit în manifestarea culturală a unui anumite societăţi (mitoteismul, în măsura în care se manifestă, are deci la bază un tradiţioteism – un puternic ataşament sentimental faţă de un anumit mit religios).

23.2 Păstrarea socială a unor mituri religioase recunoscute ca atare poate avea deci justificări legate de valoarea lor istorică, literară sau „sentimentală”.

23.3 Însă mitoteismul recunoaşte deschis că zeii specifici lui sunt doar personaje literare, manifestate existenţial doar în mituri şi poveşti religioase populare sau culte.

23.4 Mitul astfel conştientizat ca atare poate avea un rol semnificativ în definirea culturală simbolică comună a indivizilor de pe un anumit areal.

23.5 În condiţiile înţelegerii şi recunoaşterii sociale a caracterului mitic (fantastic, de basm) al unei anumite naraţiuni religioase ea poate apoi a fi studiată şi criticată din punct de vedere literar, istoric, social, moral, simbolic, etc. şi apoi difuzată ca atare.

23.6 Rezultă astfel posibilitatea existenţei unor religii teist mitice, tradiţionale care recunosc oficial caracterul mitic al naraţiunilor şi personajelor literare pe care ele le promovează spre a le folosi, de exemplu (printre altele), ca sursă de inspiraţie pentru crearea unei identităţi culturale specifice sau pentru crearea ritualurilor pe care le practică sau ca punct „mitic tradiţional” de pornire în conturarea valorilor morale şi idealistice pe care ei le susţin în societate.

24. Sfârşitul imposturii religioase

24.1 Prin aplicarea, într-o societate, a principiilor socioteismului religiile teiste dogmatice (bazate pe înşelătoria specifică credinţei (dogmatice)) sunt eliminate automat ca manifestare socială din acea comunitate.

24.2 Ele se pot transforma (metamorfoza) însă în religii mito teiste tradiţonaliste sau/şi în religii teiste simbolice.

24.3 Dar cel mai recomandat este ca aceste poveşti teiste să fie abandonate ca nişte creaţii culturale evident depăşite de evoluţia actuală a umanităţii şi să fie înlocuite cu valorile şi etica specifică religiilor testteiste, umaniste, ştiinţifice, libere şi democratice." - extras din cartea "Noua Ordine Religioasă".

Evanghelia Interioară - format A5 - pentru lectură online

2009-06-11T22:59:00.002+03:00

Publish at Scribd or explore others: Religion & Spiritual Books post evanghelia interioar

http://www.scribd.com/doc/16333503/Evanghelia-Interioara-Radu-Lucian-Alexandru-A5-371-Pag

Evanghelia Interioară - A 4-pentru listare

2009-06-11T22:54:00.003+03:00

Publish at Scribd or explore others: Religion & Spiritual Books post evanghelia interioar

http://www.scribd.com/doc/16332741/Evanghelia-Interioara-Radu-Lucian-Alexandru-A4-209-Pag

Interpretare psihologica a Bibliei

2008-05-17T17:17:00.003+03:00

"....Evanghelia interioara, o carte de aproape 400 de pagini, trateaza subiectele cunoscute din Biblie, pornind de la premiza ca exista doua lumi, una exterioara si una interioara, doar ca cercetatorii si-au indreptat atentia pina in prezent in special spre lumea exterioara.

Tinerii romani se uita insa inspre lumea interioara a Evangheliei, fara a nega evenimentele descrise, pornind si de la afirmatia lui Hristos din Evanghelia dupa Luca „Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru” (Luca 17.21).

Ei identifica corespondenta intre faptele si personajele din Evanghelie si lumea noastra interioara, stabilind simbolistica acestora.

In acest scop, Radu Lucian a realizat 12 pictograme, in care comenteaza etapele dezvoltarii spirituale: Nasterea lui Isus, Magii, Fuga in Egipt, Botezul, Postul, Intrarea in Ierusalim, Rastignirea etc.

Pe apostoli ii vede ca o concretizare a ideii de bine si adevar, ca o forma de cunoastere specifica.

Petru - reprezinta cunoasterea legilor naturii, Andrei - iubirea, Iacov - ratiunea, Ioan - compasiunea, Filip - tainele naturii, Bartolomeu - fiul colinei din apa, Toma - cunoasterea stiintifica, Matei – distinctia dintre bine si rau, Iacov - creativitate, Levi - mistic, Simon - dorinta, Iuda - contradictiile interioare.

Dupa ce explica psihologic pacatele, tainele, pildele si minunile, autorul recomanda citeva actiuni utile de pus in practica, printre care largirea sferei de documentare, postul, autoanaliza, trairea virtuoasa.

Stefan Iloaie, consilierul cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Clujului si Feleacului, inscrie lucrarea intre scrierile cu caracter isihast care, in ultimele decenii, au tratat fenomenul religios ca un amestec de mai multe dogme.

Parintelui Iloaie i se pare inedita formularea mai multor tipuri de post (de graba, de judecata, de gindire), dar faptul ca autorul trimite la o bibliografie extrem de darnica pentru ezoterism, in comparatie cu dogmele religioase traditionale, il califica pe acesta mai apropiat curentelor orientale.

Mihai Bacalu

Articol preluat parţial de pe

http://www.greco-catolica.org/
a191-La-Cluj-s-a-realizat-o-interpretare-psihologica-a-Bibliei.aspx

LĂMURIRI DE ÎNCEPUT

2008-05-01T23:22:00.002+03:00

Cu toţii ştim că atunci când ne raportăm la lumea în care trăim, vorbim de două lumi: una exterioară şi una interioară, una care ne înconjoară şi reflecţia ei în interiorul nostru.

Cu toţii intuim existenţa acestor două lumi cu caracteristici specifice şi cu legi care le caracterizează; doar că există o tendinţă în umanitatea actuală de a-şi îndrepta atenţia aproape exclusiv spre studiul şi înţelegerea lumii exterioare, ignorând aproape complet cercetarea lumii interioare (psihico-emoţionale) spre a-i descoperi legile de manifestare şi a le folosi în scopul unei mai bune integrări în lumea exterioară.

Această atenţie şi cercetare unilaterală nu poate să ne permită să atingem armonia, pacea, liniştea, fericirea, pentru că nu luăm în considerare o jumătate a lumii, lumea interioară; e ca şi cum o pasăre ar încerca să zboare cu o singură aripă; aşa ceva nu este posibil.

E nevoie deci de echilibru, e nevoie de cunoaşterea echilibrarea şi armonizarea ambelor lumi: a celei exterioare precum şi a celei interioare. O cădere la extreme, o considerare prea pronunţată doar a uneia din aceste lumi (fie cea interioară, fie cea exterioară) nu este folositoare, nu ne apropie de viziunea realităţii aşa cum este ea, nu ne ajută să atingem liniştea, pacea, mulţumirea.

E evident deci că există două lumi.

E normal deci ca şi evangheliile să facă referire deopotrivă la aceste două lumi.

Problema este că majoritatea oamenilor iau în considerare doar interpretarea exterioară a evangheliilor minimalizând, dând o importanţă mai mică interpretării interioare a acesteia.

Oamenii astfel, aşteaptă o mântuire exterioară, o iertare exterioară, un rai exterior, o apocalipsă exterioară fără însă a face nimic pentru ca în interiorul lor să dea naştere unei mântuiri interioare (o venire la conducerea personalităţii lor a Binelui, a virtuţilor, a Adevărului), unei iertări interioare (unei iubiri pentru toate fiinţele), unei apocalipse (revelaţii) interioare sau unui rai interior dat de cunoaşterea şi înţelegerea legilor lumii interioare şi respectarea lor pentru a menţine în interiorul nostru pacea şi liniştea.

Odată venită noua lume (lumea lui Dumnezeu) în interiorul nostru, ea se va manifesta de la sine şi în jurul nostru. Pentru a ne mântui nu trebuie să aşteptăm sfârşitul veacului exterior ci trebuie să acţionăm spre grăbirea sfârşitului veacului interior plin de iluzii, prejudecăţi, păcate, ignoranţă. Pentru a putea ajunge să trăim într-un rai exterior acesta trebuie să se nască mai întâi în interiorul nostru.

Avem deci două lumi şi două evanghelii: una cu referire la lumea exterioară şi una cu referire la lumea interioară. Acestea nu trebuie confundate şi nici ignorată una în detrimentul celeilalte. Ambele trebuie cunoscute deopotrivă.

Interpretarea interioară a evangheliei, deci, nu o exclude pe cea exterioară (pe care teologii au insistat mai mult de-a lungul timpului), ci doar o completează şi îi dă sens acesteia.

Se poate observa astfel că în Evanghelie Isus, Fiul lui Dumnezeu a manifestat în lumea fizică nişte acţiuni precise, dinainte stabilite (pentru ca astfel “să se împlinească scripturile”). El nu a acţionat la întâmplare sub impulsul momentului. Şi aceasta pentru că istoria vieţii sale exterioare, trebuia să reflecte deopotrivă şi istoria unei vieţi lăuntrice cu etapele ei succesive, cu acţiunile ei specifice menite a aduce celui care parcurge această viaţă mântuirea şi desăvârşirea.

Pornind deci de la afirmaţia lui Hristos din Evanghelia după Luca: “Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17.21), ca şi de la multe altele asemănătoare care apar în evanghelii, putem uşor identifica corespondenţa între faptele şi personajele din evanghelie şi elemente ale lumii noastre interioare.

În încercarea de a stabili simbolistica acestor fapte şi personaje, nu trebuie să căutăm în dicţionare de simboluri, pentru că simbolurile folosite în evanghelie sunt naturale şi evidente pentru cei care au o minimă cunoaştere a lumii lor interioare; nu trebuie de asemenea, să ne gândim prea mult pentru înţelegerea acestor simboluri, pentru că acestea au legătură cu natura, cu ceea ce există, cu ceea ce putem uşor percepe cu toţii, cu ceea ce este evident; trebuie doar să realizăm, să conştientizăm aceste legături evidente.

Pentru a identifica deci semnificaţia acestor simboluri, trebuie să ne lăsăm gândul liber să facă corelaţii naturale şi spontane între simbolul luat în calcul şi elemente ale lumii interioare sau ale lumii exterioare care s-ar putea reflecta în interiorul nostru într-un fel sau altul.

Dacă vrem, de exemplu, să vedem ce ar putea să simbolizeze cifra şapte lăsând gândul liber, imediat acesta ne arată că există şapte note, şapte culori fundamentale, şapte zile în săptămână, şapte organe de simţ, şapte păcate capitale… Vedem astfel că şapte are rolul de a organiza, de a pune ordine în manifestarea unui fenomen (sunet, lumină, percepţie, acţiune…) de unde putem deduce că acolo unde apare cifra şapte are loc un proces de organizare, de punere în ordine şi armonie a unei structuri, a elementelor unui fenomen oarecare.

Lăsând astfel gândurile să curgă pentru a face corelaţii spontane şi naturale putem uşor identifica şi înţelege semnificaţia tuturor simbolurilor care apar în evanghelii.

Interpretarea interioară a Evangheliei după Matei, pe care a realizat-o autorul în ul acestei cărţi, se vrea a fi cât de cât întemeiată, autorul încercând „să nu forţeze prea tare“ nici un simbol, ci lăsându-l pe fiecare să-şi transmită mesajul său evident şi universal; particularizat însă la lumea interioară.

Nu căutăm nici a pretinde că exact ce veţi citi în continuare a vrut să transmită evanghelistul Matei când a scris mesajul său, dar observând cât de uşor se pretează evangheliile unei interpretări interioare, considerăm că este destul de sigur că această interpretare interioară a fost avută în vedere de autorul evangheliei atunci când el a scris-o. Am considerat deci oportun să redăm această interpretare, reflecţie a luptei şi evoluţiei interioare a omului pe drumul spiritual.

De menţionat însă că interpretarea care va urma este viziunea autorului asupra mesajului evangheliilor şi nu trebuie luată ca o dogmă ci doar ca un punct de reper pentru cei ce caută mai presus de toate Binele şi Adevărul.

Rezumatul istoriei Transformării Interioare

2008-05-01T23:18:00.002+03:00

Nu putem vorbi de istoria manifestării lui Isus în interiorul nostru până nu stabilim cine este el, ce simbolizează el în interiorul nostru. Şi această simbolistică e clară: el e omul perfect, întruchiparea tuturor virtuţilor şi a Binelui şi, de asemenea, e Fiul lui Dumnezeu, întruchiparea în noi a Adevărului.

El este Hristos, adică Cel Uns să conducă Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru.

Este acea parte din noi care întruchipează ideea Binelui şi Adevărului şi care va ajunge în urma apocalipsei interioare să preia controlul absolut asupra structurilor psihico-emoţionale ale personalităţii noastre.

Începutul istoriei Transformării îl constituie personalitatea actuală a oamenilor plină de confuzii, iluzii, aşteptări false, păcate. Acesta este “poporul lui Israel” (cel ce se luptă cu Dumnezeu) în momentul începutului transformării sale.

La acest moment al începutului, această ţară interioară (psihologică) a noastră este condusă de “Irod”, rege crud şi nemilos, simbol evident al răului din noi, cu toate manifestările sale.

E bine să stabilim acum, că Bine este ceea ce ne este util şi ne foloseşte cu adevărat, aducându-ne avantaje reale, iar răul este contrariul: ceea ce nu ne este util şi avantajos, ceea ce nu ne foloseşte cu adevărat.

Binele are ca şi consecinţă firească în interiorul nostru: liniştea, pacea, fericirea, mulţumirea, armonia; pe când răul are ca şi consecinţă evidentă şi imediată: stresul, neliniştea, nemulţumirea, suferinţa.

“Irod” este ajutat în conducerea personalităţii rele (vechi) “de preoţii cei mari, de cărturari, farisei şi bătrâni”, simboluri ale dogmatismului, fanatismului, a falsei cunoaşteri, a iluziilor şi prejudecăţilor evidente.

Totuşi, chiar şi în această personalitate dominată de rău, stau pregătite să se manifeste în condiţii prielnice seminţele Binelui şi Adevărului.

Ele sunt reprezentate de Maria fecioara, simbol al purităţii, inocenţei, neprihănirii şi de Iosif, fiul lui Iacov. Iacov este numit şi Israel “cel ce luptă cu Dumnezeu” şi reprezintă în interiorul nostru revolta împotriva vechilor dogme, fanatisme, prejudecăţi, iluzii şi păcate, revoltă, luptă bazată pe curaj şi căutarea sinceră a Adevărului simbolizate de Iosif care era “un om neprihănit”.

Iosif este, deci, stadiul depăşirii revoltei, răzvrătirii necontrolate, este stadiul revoltei controlate, precis direcţionate spre distrugerea răului din noi (Iosif este fiul lui Iacov).

Aşadar, având ca şi tată reprezentând, latura psihică (curiozitate, răzvrătire controlată, căutare sinceră a adevărului), pe Iosif şi ca mamă, reprezentând latura emoţională, bună a personalităţii (inocenţă, puritate, deschidere la nou), pe Maria, se naşte în noi Isus, întruchiparea ideii de Bine şi Adevăr.

El este conceput de Maria cu Duhul Sfânt, simbol interior evident al transformării ce duce spre desăvârşire, sfinţire (duh - suflare - mişcare - transformare).

Astfel, ţintind ferm, cu mare hotărâre spre mântuire şi desăvârşire, în interiorul personalităţii rele şi haotice de început, se naşte Isus (Binele şi Adevărul).

El se naşte în Betleem, ţara lui Iuda, într-un staul de animale, înconjurat de ele.

Animalele sunt pe plan interior simboluri evidente pentru pasiunile şi pornirile animalice lipsite de raţiune (păcatele) din noi şi ele înconjoară pruncul nou născut care se naşte în ţara lui Iuda.

Iuda e un simbol interesant. În traducere, acest nume înseamnă “Lăudat fie Dumnezeu” iar conotaţia pe care i-o dau evangheliile este aceea de trădător, de vânzător, de ucenic şi colaborator al lui Isus pentru împlinirea planurilor acestuia.

El, într-adevăr, este trădătorul vechii personalităţi cu întregul ei sistem de gândire. Şi cum trădătorul oricărui sistem de gândire nu pot fi decât contradicţiile din el însuşi, iată ce poate simboliza Iuda: conştientizarea acestor contradicţii, contradicţii între vorbă şi faptă: cu vorba lăudăm (“Lăudat fie Dumnezeu”) cu fapta facem însă păcatul, răul.

Conştientizarea acestor contradicţii permite naşterea în noi a Binelui şi Adevărului cu adevărat.

Prezenţa acestor contradicţii în noi este semnalată de aşa numita “voce a conştiinţei” care după cum constatăm cu toţii ne răsplăteşte pe plan interior cu nemulţumire, nelinişte, suferinţă când gândim şi acţionăm greşit (spre distrugerea Armoniei) respectiv cu mulţumire, linişte, fericire când gândim şi acţionăm corect (când facem binele - acţiuni îndreptate spre menţinerea şi întărirea armoniei interioare şi exterioare).

Când vedem aceste semne în noi şi mai ales pe cele ce indică prezenţa răului, a păcatului, trebuie imediat să purcedem la o observare şi analiză interioară care să identifice şi să elimine din noi acest rău (acest mod greşit de gândire şi acţiune).

Pruncul nou născut în noi (Binele şi Adevărul) este întâmpinat de “magii veniţi de la răsărit” ceea ce înseamnă că pentru cei ce păşesc pe calea transformării interioare începe să se deschidă lumea minunilor.

Magii, simbol deci al transformărilor miraculoase, al minunilor, se închină pruncului, semn că aceste transformări sunt ghidate de Bine şi Adevăr, şi îi aduc daruri, arătându-i personalităţii în schimbare ceea ce va obţine dacă va finaliza transformarea sa interioară îndreptată spre desăvârşire:

- aur, simbol al bogăţiei spirituale ce cuprinde virtuţi, cunoaştere, iubire, fericire;

- smirnă şi tămâie, simbol al înălţării spirituale, al ajungerii la Viziunea Adevărului, a cunoaşterii cerului şi a lui Dumnezeu.

Întoarcerea magilor pe alt drum după închinare, ca şi fuga în Egipt ne arată că la începutul transformării spirituale când de abia s-au născut în noi Binele şi Adevărul, nu putem sta faţă în faţă (nu ne putem confrunta direct) cu conducătorii vechii personalităţi (păcatele) care sunt încă destul de puternici: trebuie să aşteptăm întărirea şi maturizarea în noi a acestui “nou născut”, întărire şi maturizare pe care bineînţeles tot noi o vom face.

Vedem că prima copilărie “Isus” şi-o petrece în Egipt, simbol evident al cunoaşterii iniţiatice, al cercetării asidue pentru cunoaşterea şi stăpânirea tainelor naturii pe care fiecare din noi trebuie să o realizăm atunci când păşim pe Drumul Interior.

“Întorşi în Israel” apar în noi primele manifestări mai puternice ale Binelui şi Adevărului, primele răzvrătiri făţişe împotriva dogmelor, prejudecăţilor, păcatelor, a vechilor valori.

Aceste răzvrătiri sunt întruchipate de Ioan Botezătorul. În interiorul nostru el e botezătorul, cel ce deschide calea, cel ce iniţiază lupta spirituală. “Mesajul lui Ioan” este “mesajul lui Isus” doar că este prezentat de o manieră mai “necioplită”, mai dură: în această fază a Transformării Binele din noi încă mai luptă cu uneltele răului.

Însă odată cu “botezul lui Isus”, Binele din noi se rafinează şi prinde o mai mare putere. În aceste momente începem chiar să întrezărim primele sclipiri de Adevăr: “Duhul lui Dumnezeu” se arată atunci pentru noi recunoscând Binele şi Adevărul ca fii ai lui.

Duhul lui Dumnezeu are aceeaşi simbolistică cu Duhul Sfânt, adică aceea de transformare evolutivă, transformare îndreptată spre desăvârşire, spre Absolut.

Imediat după botezul oficial al Binelui în noi apar şi primele ispite, primele confruntări directe cu “diavolul” (cu răul, cu păcatul) din noi.

Acum ajungem să privim modurile greşite de gândire (păcatele) în faţă şi le arătăm că greşesc în raţionamentele lor. Ruşinate, ele îşi recunosc greşeala şi se retrag.

Aşa învingem răul din noi, prin Înţelegere: trebuie să înţelegem că lumea (interioară şi exterioară) are legi menite să susţină manifestarea ei şi fără de care aceasta nu ar mai putea să existe. Aceste legi trebuie cunoscute şi asimilate spre a nu mai fi încălcate. Răsplata acestei acţiuni va fi fericirea, liniştea, pacea, integrarea armonioasă în Întreg.

Este util, de asemenea, pentru noi să ajungem să distingem aparenţele de esenţă, schimbătorul de imuabil, manifestarea de nemanifestare. Astfel putem să atingem viziunea a Ceea ce Este, a Realului, a Misterului, a Vidului, a Întregului, a lui Dumnezeu şi să fim capabili să integrăm şi să echilibrăm această viziune cu trăirea în lume, cu manifestarea plenară în sânul creaţiei. Răsplata acestei acţiuni va fi Cunoaşterea Adevărului.

Ne este util, în cele din urmă, să ne integrăm mişcării naturale a lumii, să devenim una cu ea, să ne integrăm armonios Întregului, lucru posibil doar prin cunoaşterea deopotrivă a legilor naturii manifestate şi a Adevărului. Răsplata acestei acţiuni ne va fi contopirea cu Eternitatea, atingerea Nepătimirii.

Revenind la istoria transformării interioare, putem vedea că după botez Binele şi Adevărul îşi încep propovăduirea mesajului lor despre Virtute şi Cunoaştere în întreaga structură a personalităţii noastre şi ghidează transformarea acesteia în întregime spre a asimila valorile mai sus menţionate.

Această propovăduire menţionată se face prin intermediul “ucenicilor”. Aceştia reprezintă concretizări, manifestări concrete ale ideii de Bine şi Adevăr reprezentând fiecare dintre ei câte o formă de cunoaştere:

Petru - cunoaşterea legilor de manifestare ale naturii interioare şi exterioare,

Andrei - cunoaşterea iubirii, ca forţă capabilă să impună şi să menţină respectarea legii în univers,

Iacov, fiul lui Zebedei - cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomenele manifestate prin intermediul Raţiunii,

Ioan - cunoaşterea compasiunii, a dăruirii, a iubirii menite a armoniza Existenţa,

Filip - cunoaşterea în profunzime a tainelor naturii, iniţierea;

Bartolomeu - cunoaşterea formelor de manifestare ale creaţiei,

Toma necredinciosul - cunoaşterea ştiinţifică,

Matei vameşul - cunoaşterea distincţiei dintre bine şi rău,

Iacov, fiul lui Alfeu - cunoaşterea raţiunii creatoare, a inventivităţii, a creativităţii;

Levi - cunoaşterea mistică, intuitivă a realităţii;

Simon Cananitul - cunoaşterea mecanismelor dorinţei,

Iuda Iscarioteanul - cunoaşterea contradicţiilor interioare.

“Mesajul lui Isus”, mesajul care trebuie să se răspândească în întreaga personalitate constă în permanenta îndemnare a diverselor noastre moduri de gândire, simţire şi acţiune spre armonizare, spre adaptarea optimă a lor la Realitate.

Trebuie înlăturate din psihicul nostru toate modurile greşite de gândire, toate iluziile, toate aşteptările false, toate prejudecăţile şi dogmele pentru a obţine această adaptare şi integrare optimă în realitate, în ceea ce este şi astfel implicit să atingem liniştea, pacea, fericirea, tăcerea.

În evanghelii sunt tratate în amănunţime multe din aceste viziuni false ale realităţii însoţite de prezentarea viziunii corecte a ceea ce este.

“Mesajul lui Ioan”, cum am mai arătat, este acelaşi cu al lui “Isus”, dar este transmis de o manieră mai impulsivă, mai violentă, mai revoltată, specifică începuturilor schimbării spirituale.

De aceea, când Binele şi Adevărul din noi capătă maturitate şi se rafinează, el renunţă la aceste manifestări grosolane specifice începutului. În acest moment “Ioan” se retrage de pe scenă (“moare”) iar Binele şi Adevărul îşi continuă răspândirea mesajului său în interiorul nostru prin “pilde, mesaje directe, minuni şi vindecări” a diferitelor structuri psihice.

Vindecările simbolizează refacerea (însămânţarea) în psihicul nostru a atitudinilor corecte faţă de diferite aspecte ale manifestării. Cei vindecaţi simbolizează păcatele capitale, fiind arătate modurile cum se manifestă acestea precum şi modurile prin care pot fi eliminate din noi aceste boli: lenea (omul cu mâna uscată, slăbănogul), frica (robul unui sutaş), orgoliul şi mânia (mutul îndrăcit, îndrăcitul mut şi orb, alţi îndrăciţi) precum şi celelalte păcate (lăcomia, lenea, tristeţea, desfrâul) simbolizate prin diferiţi îndrăciţi; şi anume prin credinţă, prin puternica încredinţare, prin înţelegerea profundă a greşelilor de gândire ce le caracterizează şi a efectelor profund nefavorabile nouă, pe care le aduc acestea cu ele (suferinţă, nelinişte, tulburare).

Fiecare minune (înmulţirea pâinilor, mersul pe apă, vindecările, învierile etc.) reflectă interior această luptă dintre bine şi rău, dintre cunoaştere şi ignoranţă, dintre esenţă şi aparenţă, dintre modurile corecte de gândire şi acţiune şi cele greşite, luptă prezentată la o scară mai generală sau la una mai amănunţită (concretizată pe un păcat sau altul).

Astfel, în urma diferitelor vindecări şi minuni care se produc în interiorul personalităţii noastre, puterea ignoranţei din noi descreşte şi Binele şi Adevărul poate intra victorios în Ierusalimul interior al fiecăruia dintre noi, pregătindu-se pentru a prelua conducerea personalităţii noastre pentru a o transforma în întregime.

Sunt alungate în aceste momente alte păcate înrădăcinate în centrul personalităţii (vânzătorii din Templu) şi începe propovăduirea, transmiterea mesajului Binelui şi Adevărului în structuri din ce în ce mai profunde ale personalităţii noastre (în Templu).

Are loc acum o confruntare aprigă cu structurile răului din noi: cu “Caiafa, marii preoţi, cărturarii şi fariseii” (prejudecăţi, dogmatisme, fanatisme, iluzii) şi cu “mulţimea” (desemnând defectele de gândire preluate automat, fără analiză, prin instinct de turmă, din societate).

Confruntarea aceasta este permisă “de Pilat” (de raţiune - conducătorul psihicului) şi ajutată de conştientizarea din ce în ce mai profundă a contradicţiilor din interiorul nostru (de “Iuda”).

Ea ajunge într-un moment de tensiune maximă în momentul “răstignirii” când suntem prinşi la mijloc între “cer şi pământ”, între viziunea realităţii aşa cum e ea şi ultimele zvâcniri ale modurilor greşite de gândire din noi.

Odată depăşită această luptă cu îndoielile şi confuziile ei specifice coborâm în abisul subconştientului, în “mormânt”, în “Iadul psihologic” din noi pentru a identifica şi distruge de aici, însăşi rădăcinile (cauzele profunde) ce susţin răul şi păcatul în interiorul nostru şi astfel de a elibera spre manifestare plenară virtuţile (“sfinţii învie” în noi).

Însă chiar înlăturate rădăcinile “păcatului”, acesta continuă să existe în personalitate, dar acum este dezrădăcinat, nu mai are suport puternic în noi, nu mai are aceaşi forţă ca înainte şi acţionează haotic şi disperat, ca unul care ştie că-şi va da duhul în curând.

Întors, deci, din abisul subconştientului (de la cercetarea profundă a cauzelor păcatului şi virtuţii), în urma “învierii”, Binele şi Adevărul îşi transmit mesajul lor de înlăturare totală a defectelor de gândire din toate structurile personalităţii (la toate “neamurile”) prin intermediul virtuţilor, a concretizărilor lor de amănunt (a “ucenicilor”: iubirea, cunoaşterea, compasiunea, discernământul etc.).

După ce acest mesaj va ajunge la “toate neamurile” poate începe în interiorul nostru ultima bătălie serioasă dintre păcat şi virtute dată între “Fiul omului”, între omul nou, puternic înrădăcinat la conducerea personalităţii noastre (venind pe norii cerului) şi rămăşiţele, ultimele zvâcniri ale păcatului din noi.

Acum are loc Judecata de Apoi (despărţirea clară a binelui de rău, a păcatului de virtute) în interiorul nostru, ca moment important al Apocalipsei Interioare, al ultimei bătălii de anvergură cu păcatul, în urma căruia sunt distruse aproape în întregime toate păcatele din noi şi Împărăţia Cerurilor (Liniştea, Pacea, Armonia, Cunoaşterea Obiectivă) coboară “pe pământ”, coboară în conştiinţa noastră aducându-ne mântuirea de suferinţă şi ignoranţă.

ETAPELE TRANSFORMĂRII INTERIOARE

2008-05-01T23:14:00.001+03:00

După cum am văzut, etapele foarte pe scurt ale încarnării şi dezvoltării în noi a Binelui şi Adevărului sunt:

1. naşterea lor în urma unei minime conştientizări a contradicţiilor dintre păcate şi virtuţi şi a unei puternice chemări interioare spre cunoaştere

2. maturizarea lor prin cercetarea şi iniţierea în cunoaşterea mecanismelor de manifestare ale legilor de manifestare ale naturii (este etapa în care stăm în “Egipt”)

3. primele manifestări mai serioase ale lor dar care sunt mai grosolane, mai stângace, mai dure (este etapa lui “Ioan Botezătorul” - deschizătorul de cale)

4. începutul manifestării mai rafinate, mai subtile a lor, bazată pe o cunoaştere din ce în ce mai profundă a mecanismelor păcatelor (este momentul “botezului lui Isus”)

5. începutul confruntării directe, serioase, profunde cu diferitele moduri greşite de gândire din noi. Este etapa propovăduirii, a minunilor şi vindecărilor (corectării) diferitelor moduri greşite de gândire din noi

6. confruntarea directă, fără nici o ezitare, fără ocolişuri cu păcatul şi cu iluziile din noi, cu următoarele sub-etape:

- preluarea conducerii parţiale asupra centrului de greutate a personalităţii: valorile directoare în viaţă pentru noi se schimbă: acum ele sunt îndreptate mult mai mult spre Bine şi Adevăr (este etapa “intrării în Ierusalim, a propovăduirii şi alungării vânzătorilor (păcatelor) din Templu”;

- o perioadă de maximă tensiune, în care este o luptă foarte strânsă în noi între dimensiunea orizontală (păcat, ignoranţă, lumesc) şi dimensiunea spirituală (virtute, cunoaştere, spiritual) în care se manifestă în noi ultimele îndoieli şi confuzii semnificative în legătură cu valoarea Binelui şi Adevărului (aceasta este perioada “răstignirii”);

- cercetarea profundă, adâncă a cauzelor profunde ale păcatelor şi iluziilor din noi, identificarea rădăcinilor profunde, ascunse în adâncurile subconştientului nostru ale răului (este perioada “coborârii în mormânt, în Iad pentru a scoate de acolo sfinţii” - virtuţile);

- desfăşurarea unei lupte de suprafaţă, de rutină cu rămăşiţele păcatului a căror manifestări sunt reduse semnificativ în acest moment datorită retezării rădăcinilor lor, datorită înţelegerii în profunzime a cauzelor ce le susţin (este etapa “învierii” şi imediat după aceea);

- preluarea conducerii totale asupra conducerii personalităţii (asupra centrului de greutate al ei) de către Bine şi Adevăr. Direcţia noastră e acum ferm stabilită şi nu mai poate fi schimbată; ea e îndreptată ferm spre Virtute (Armonie) şi Cunoaştere (acesta este momentul “înălţării la cer”);

- observarea şi analiza serioasă a tuturor modurilor de gândire şi acţiune şi eliminarea prin înţelegere a tuturor acelora care nu sunt ghidate de Duhul Sfânt, nu sunt îndreptate spre transformarea Spirituală, spre întronarea Binelui şi Adevărului în toate structurile personalităţii (în toate neamurile). Aceasta este etapa “propovăduirii evangheliei la toate neamurile de către ucenici sub puterea Duhului Sfânt, coborât asupra lor”.

7. atingerea unei cunoaşteri foarte profunde care ne permite să înlăturăm din noi ultimele rămăşiţe ale păcatului, în urma unei foarte profunde discriminări dintre bine şi rău, în urma dobândirii unei cunoaşteri de esenţă, unitare asupra Realităţii. Este etapa venirii Fiului omului şi a Judecăţii sale

8. coborârea Împărăţiei lui Dumnezeu în interiorul nostru, atingerea unui profund echilibru între manifestare şi nemanifestare, între acţiune şi nonacţiune, între Bine şi Adevăr, între Virtute şi Cunoaştere Obiectivă.

Realizarea unei încarnări în noi a Binelui şi Adevărului în urma dezvoltării şi practicii necontenite a Virtuţii şi a atingerii Viziunii Nemijlocite, necomentate, neintermediate a Ceea ce Este.

Coborârea în noi a liniştii, a păcii, a detaşării, şi Nepătimirii.

CELE ŞAPTE PĂCATE CAPITALE

2008-05-01T23:10:00.001+03:00

Principalele moduri greşite de gândire din noi
CELE ŞAPTE PĂCATE CAPITALE

Sub această denumire generală de “cele şapte păcate capitale” se ascund acele moduri greşite de gândire fundamentale, de bază, care le generează apoi pe toate celelalte şi generează apoi călcarea celor zece porunci - reflecţie a legilor ce trebuie respectate pentru păstrarea liniştii, păcii şi armoniei interioare şi exterioare.

Prin moduri greşite de gândire se înţeleg raţionamentele false, greşite, incorecte care asimilează unei cauze oarecare, un efect care nu-i corespunde, un efect pe care acea cauză nu-l va genera niciodată.

Acest efect previzionat va constitui motivaţia pentru acţiune. Odată efectuată însă acţiunea (adică odată generată cauza presupusă a duce la obţinerea efectului previzionat) se va constata cu “surprindere” că ea nu duce la obţinerea efectului urmărit.

Ca să fiu mai explicit: e clar că pentru majoritatea oamenilor motivaţia principală a acţiunilor lor (efectul preconizat a se obţine din aceste acţiuni), este liniştea, pacea, fericirea, mulţumirea sufletească.

Prin intermediul modurilor greşite de gândire, a raţionamentelor false, a păcatelor, de care pomeneam mai devreme, se consideră că pentru obţinerea acestor efecte, trebuie să facem acţiuni răzbunătoare, impulsive, necontrolate, instinctuale generate de mânie, orgoliu (gândindu-ne ceva de genul: “lasă că-i arăt eu lui (ei) ... şi să vezi ce bine mă voi simţi după aceea”) sau acţiuni hrăpăreţe, necumpătate, care depăşesc un echilibru natural existent (acţiuni prin care fie facem prea puţin, fie prea mult într-o direcţie dată de acţiune, cum ar fi lenea, lăcomia, desfrâul, frica, tristeţea, fiecare cu specificul lor), însă vom vedea că făcând aceste acţiuni efectul va fi suferinţa, neliniştea, nemulţumirea.

Vă veţi întreba poate de ce “şapte păcate capitale” şi nu mai multe sau mai puţine. Desigur că unii ar putea să considere păcate capitale, fundamentale, de bază, mai mult sau mai puţin de şapte dar această cifră este specifică organizării fiecărui fenomen. Astfel există şapte culori fundamentale, şapte sunete principale... Desigur că există o infinitate de combinaţii de culori sau sunete dar, fundamentale pentru lumea noastră sunt şapte. Se pare că şi în domeniul “păcatelor” putem identifica distinct şapte păcate mai importante.

Acestea ar putea să fie: orgoliul (mândria), mânia, frica, lenea, lăcomia, desfrâul şi tristeţea.

Nu este prea important să ne batem capul cu numărul acestor păcate ci este mai important să le studiem pentru a le înţelege şi elimina din psihicul nostru.

Studiul îl putem face prin ceea ce am putea să numim autoobservare şi autoanaliză .

Astfel fiecare dintre noi ştie când se simte bine, liniştit, în pace, mulţumit, fericit şi ştie când se simte rău, stresat, neliniştit, nemulţumit.

Ei bine, trebuie să ne învăţăm psihicul să stea în autoobservare tot timpul zilei şi atunci când vede că în sinea lui apare nelinişte, suferinţă, agitaţie… să ştie că acestea sunt cauzate de nişte corelaţii false, de nişte moduri greşite de gândire pe care psihicul nostru le face chiar în acel moment.

O parte din psihicul nostru pe care am putea să o numim “vocea conştiinţei” ştie sau mai bine zis intuieşte că aceste raţionamente false sunt îndreptate spre distrugerea armoniei şi ordinii interioare şi implicit exterioare şi transmite ca semnal, spre conştiinţa noastră această stare de nelinişte şi nemulţumire.

Vă veţi întreba de unde am scos termenul acesta de “voce a conştiinţei”, dacă nu cumva e prea pretenţios. Din observaţiile şi studiile mele asupra psihicului am observat această corelaţie între existenţa în psihic a unui mod greşit de gândire şi apariţia acestui semnal de nelinişte şi nemulţumire.

De asemenea, am observat că prin identificarea şi corectarea acelui mod greşit de gândire (păcat), starea de nemulţumire dispare pentru a fi înlocuită cu o stare de linişte şi pace. E evident că aceste corelaţii şi aceste evaluări ale activităţii psihice le face tot o parte a psihicului care se ocupă cu transmiterea acestor semnale. Această parte eu am numit-o “vocea conştiinţei” deoarece această denumire cred că se potriveşte cel mai bine pentru descrierea acestei părţi din psihic de care vorbeam.

Această parte e ca un gardian psihic semnalând prin semnalele de fericire (mulţumire, linişte, pace) respectiv suferinţă (nelinişte, stres, angoasă) starea sistemului nostru psihic (dacă găzduieşte în el moduri de gândire îndreptate spre realizarea armoniei interioare şi exterioare sau spre distrugerea ei) pentru ca noi să luăm măsurile care se impun.

Acest gardian psihic este corespondentul “mental” al gardianului “fizic” adică a acelei părţi din psihic care transmite semnalele de durere respectiv plăcere fizică ca semnale menite spre a ne ajuta pe noi să ne integrăm mai bine sistemului exterior fizic şi să păstrăm armonia şi echilibrul corpului fizic.

Fie că sunt semnale psihice (suferinţă şi fericire) fie că sunt semnale fizice (durere, plăcere) ele nu trebuie ignorate ci luate în considerare spre a efectua acţiuni corespunzătoare care să ducă la refacerea sau după caz menţinerea armoniei sistemului psihic sau a celui fizic (corpul fizic).

La fel cum este clar că dacă introducem mâna în foc semnalul de durere pe care îl simţim ne îndeamnă să o scoatem afară pentru că altfel distrugem armonia corpului fizic; la fel când gândim greşit semnalul de suferinţă ne îndeamnă să ne schimbăm gândirea pentru că altfel vom distruge armonia psihicului şi astfel implicit a fizicului.

În societatea noastră actuală este ignorată destul de mult această interacţiune dintre semnalele psihice (suferinţă, fericire) şi acţiunea de refacere sau susţinere a armoniei sistemului psihic cu urmări care bineînţeles nu ne sunt prea favorabile (gândiţi-vă ce se întâmplă dacă nu scoatem mâna din “foc” când e necesar...).

Aşadar, trebuie să învăţăm să ne autoobservăm continuu şi să luăm în considerare, să luăm în serios mai ales semnalul de suferinţă psihică care apare în urma interacţiunilor cu mediul exterior.

El arată că nu ne adaptăm corespunzător, optim acestui mediu, datorită unor moduri greşite de gândire care rulează chiar atunci în psihicul nostru.

Noi trebuie să analizăm aceste moduri greşite de gândire, să înţelegem de ce sunt greşite şi să le corectăm.

Dacă vom face aceasta, vom primi imediat semnalul de fericire (linişte, pace, armonie) spre a ne arăta că greşeala a fost corectată şi armonia interioară refăcută.

Câteva din aceste moduri greşite de gândire care apar în noi şi pe care le putem vedea doar prin autoobservarea şi autoanaliza amintită mai sus sunt şi cele “şapte păcate capitale” menţionate.

Pe acestea le vom analiza succint în cele ce urmează pentru a arăta de ce sunt greşite ele.

În primul rând putem vedea că toate aceste păcate (orgoliu, mânie, frică, lene, lăcomie, desfrâu, tristeţe) generează apariţia în noi a semnalului de suferinţă psihică (nelinişte, stres, angoasă, nemulţumire), semn că ceva este greşit în modul lor specific de gândire (pe care noi îl susţinem în psihicul nostru).

Apoi iarăşi apare evident că toate aceste păcate sunt de fapt nişte aşteptări false adică nişte corelaţii greşite între anumite cauze şi efectele previzionate pentru acestea.

Dar să le luăm pe rând:

ORGOLIUL

2008-05-01T23:08:00.000+03:00

Unii ar zice că e cel mai distructiv, considerând distrugerile care le generează în lumea fizică. Modul lui specific de gândire este:

- eu sunt cel mai bun, cel mai deştept…

- eu am întotdeauna dreptate, ceilalţi sunt proşti, nu ştiu ce vorbesc…

- toată lumea trebuie să-mi facă pe plac, sau dacă nu toată lumea, măcar câţiva (copii, părinţi, prieteni...) etc.

Câteva forme de manifestare ale lui sunt: mândria, îngâmfarea, invidia, amorul propriu, autocompătimirea fiecare cu specificul său.

Această atitudine mentală, pe care o numim în general orgoliu, generează suferinţă psihică, deoarece ignoră nişte realităţi evidente generând o adaptare defectuoasă la sistemul exterior caracterizat de aceste realităţi.

Se ignoră, nu se conştientizează, faptul că nimeni şi nimic (fiinţă sau obiect) nu trebuie să ne facă pe plac, nu trebuie să facă întotdeauna ceea ce vrem noi.

Fiecare fiinţă sau obiect are un mod specific de a fi care îi este propriu şi în funcţie de care se manifestă la un moment dat (fiinţele mai greşesc, maşinile se mai strică, noi mai greşim). Toate aceste lucruri se înscriu în ordinea imuabilă a naturii, tot ce trebuie să facem noi este să constatăm şi să ne adaptăm realităţii, încercând a o influenţa pe cât posibil (în direcţia realizării unei mai mari armonii a acesteia) şi pe cât ne stă în puteri, dar nu mai mult.

Orgoliul e generat de o aşteptare falsă: aşteptăm să controlăm condiţiile exterioare, când noi nu ne putem controla nici măcar pe noi.

Conştientizarea imposibilităţii de stăpânire absolută a mediului exterior şi a necesităţii de integrare activă în acesta fără a încerca să realizăm un control absolut al lui, duce la dispariţia orgoliului.

O atitudine fundamentală care ajută la non-apariţia orgoliului în relaţia cu celelalte fiinţe este atitudinea constructivă îndreptată spre ordine şi armonie pe care o putem defini prin trei cuvinte cheie:

ascultă - înţelege - ajută

Aceste cuvinte definesc trei etape pe care trebuie să le urmăm (fără a sări peste ele) în relaţiile cu celelalte fiinţe: să le ascultăm cu adevărat, să încercăm să le înţelegem în profunzime şi apoi, pe baza acestei înţelegeri, să încercăm cu bunăvoinţă să le ajutăm dacă este posibil. Dar atenţie! Ajutorul presupune întotdeauna o mare putere de discriminare.

Virtutea opusă orgoliului, care se naşte prin distrugerea acestuia este iubirea: a vedea în toţi ceilalţi egalul nostru: nişte fiinţe cu anumite însuşiri şi moduri de manifestare mai bune sau mai rele dar pe care vrem din adâncul inimii noastre “să le strângem în braţe”, să le ajutăm pe cât posibil să ajungă la linişte şi pace interioară, să se integreze cât mai bine mediului din care şi noi facem parte.

MÂNIA

2008-05-01T23:05:00.001+03:00

Cu toţii ştim ce este şi că atunci când apare avem o atitudine distructivă, necontrolată faţă de ceea ce ne înconjoară sau faţă de noi înşine.

Această atitudine deranjează armonia sistemului psihic şi fizic şi suntem atenţionaţi să remediem situaţia prin suferinţa care apare: stres, nelinişte, angoasă.

Ea merge de la o simplă nelinişte până la furie şi ură şi chiar violenţă scăpată de sub control.

Cauza apariţiei acestui păcat este din nou o aşteptare falsă putând fi după caz orgoliul (ne aşteptăm ca ceilalţi să ne facă întotdeauna pe plac) sau lenea (nu învăţăm şi apoi ne mâniem că de ce am luat note mici...) sau lăcomia...

În funcţie de fiecare caz de manifestare a mâniei putem identifica o aşteptare falsă specifică care a generat mânia. Prin conştientizarea ei această stare dispare.

De exemplu, să presupunem că la un anumit moment în timpul zilei apare mânia. Fiind în autoobservare o conştientizăm şi încercăm să aflăm din ce cauză a apărut, care este aşteptarea falsă care a generat-o. Astfel, să zicem că vedem că e din cauza că cineva ne-a înjurat mai devreme.

Aşteptarea falsă e că ne aşteptam ca acea persoană să nu ne înjure niciodată, să ne facă întotdeauna pe plac. Acum ne întrebăm de ce a făcut-o sau ne gândim ce o să-i facem noi…, în loc să conştientizăm pur şi simplu că acea persoană poate să facă ce vrea (cu consecinţele de rigoare), că nu o controlăm şi nici nu vom putea să o facem vreodată cu adevărat şi astfel să luăm cu o atitudine de iubire (bunăvoinţă, dorinţă de a ajuta, calm…) măsurile corespunzătore (în măsura în care le putem lua), menite a reface armonia interioară şi exterioară distrusă în urma interacţiunii cu evenimentul disturbator (în acest caz înjurătura): să constatăm şi să ne adaptăm optim situaţiei, cu linişte şi calm, prin înţelegerea circumstanţei ivite.

Virtutea opusă mâniei este clar liniştea, calmul, detaşarea care apar negreşit în noi dacă reuşim să păstrăm armonia interioară şi exterioară prin acţiuni constructive pornite din iubire şi înţelegere profundă a realităţii, dacă renunţăm la revolte inutile, integrându-ne armonios în realitate, constatând această realitate şi adaptându-ne cât mai bine ei pentru a păstra ordinea şi armonia.

FRICA

2008-05-01T23:02:00.001+03:00

Frica este la fel de nocivă ca şi celelalte “păcate” pentru că nu ne permite să ne adaptăm optim realităţii. Când apare, ea ne paralizează acţiunile de adaptare care negreşit trebuie să aibă loc tot timpul, pentru că întreaga lume este într-o perpetuă schimbare.

Frica apare, deci, la contactul cu schimbarea, cu noul, datorită necunoaşterii acestui “nou”.

Prevederea apare ca un semnal că am intrat în contact cu un element de mediu nou, nemaiîntâlnit, pe care e cazul să-l analizăm, să-l înţelegem şi să-l asimilăm cât mai repede pentru refacerea armoniei distruse de impactul sistemului nostru cu noul stimul luat în calcul.

Trebuie să facem în acest context o distincţie clară între frică şi prevedere.

Prevederea e o atitudine raţională, controlată, de reţinere, de scepticism, de cercetare atentă a fiecărui stimul nou până la înţelegerea şi integrarea lui.

Frica în schimb e o atitudine instinctivă, necontrolată, neraţională, de retragere din faţa noului stimul, de fugă faţă de el, fără a încerca să-l înţelegem şi să-l integrăm. Ori prin această atitudine armonia interioară şi exterioară rămâne afectată, ea nefiind refăcută după ce impactul cu noul stimul a distrus-o şi această stare de dezordine este semnalată prin senzaţia de suferinţă psihică menţionată, până când în cele din urmă vom analiza stimulul intrus, îl vom înţelege şi vom reface (prin acţiunile care se impun), astfel, armonia sistemului interior şi exterior.

De aceea, toată lumea ştie că o frică nu dispare decât atunci când te confrunţi cu ea faţă în faţă pentru că doar atunci o poţi vedea şi înţelege, o poţi analiza de aproape constatând ce schimbă noul stimul în sistemul nostru interior şi exterior, rearanjând sistemul şi refăcând astfel armonia lui. În acest moment frica dispare, semnalul de suferinţă psihică dispare pentru că ne-am adaptat schimbării din mediu care a survenit prin apariţia noului stimul.

Ştiţi şi voi povestea cu drobul de sare: la un moment dat o mamă şi o bunică constată că la capătul pătuţului copilului, pe marginea unui dulap, stă mai să cadă un drob mare de sare. Şi de aici plânsete, ţipete, “o să ne moară copilul”. Aceasta este frica. Ea le-a paralizat acţiunea. La auzul strigătelor vine bărbatul şi analizând obiectiv situaţia ia jos, cu atenţie, drobul de sare de pe dulap, pericolul dispărând. Aceasta este prevederea.

Frica nu trebuie să apară niciodată. Prevederea trebuie să fie prezentă tot timpul.

Frica paralizează acţiunea: aşteptarea falsă care o generează o putem numi “tehnica struţului”: băgăm “capul în pământ” ignorând pe cât posibil noul stimul cu care intrăm în contact şi aşteptăm ca astfel să-l înţelegem (cu timpul) şi să refacem armonia sistemului distrusă de contactul cu acest nou stimul.

Dar armonia poate fi refăcută doar prin confruntare directă, obiectivă, raţională, îndreptată spre înţelegerea şi asimilarea acestui stimul pentru a reface cât mai repede armonia distrusă a sistemului.

Astfel frica de apă, de înălţime, de părerea oamenilor, de a nu greşi în legătură cu un aspect, de sex... pot fi depăşite, ducând la dispariţia suferinţei cauzată de ele, doar prin privirea şi înţelegerea (cunoaşterea) în profunzime a stimulului (apă, înălţime, comunicare…) care le determină, refăcând astfel armonia distrusă prin adaptarea rapidă la schimbarea condiţiilor de mediu.

Două aspecte importante ale fricii sunt: prejudecata şi ataşamentul.

PREJUDECATA duce la refuzul unor valori, a unei cunoaşteri, a unor informaţii pe criteriul că nu se potrivesc cu ce crede societatea (cu vechile noastre valori preluate din aceasta).

În acest caz greşeala este că se face confuzie între adevărul despre un lucru şi ce crede societatea despre acel lucru.

Noi trebuie să ne adaptăm la ceea ce este (doar astfel dispărând semnalul suferinţei), nu la ceea ce credem că este, trebuie, deci, să căutăm şi să înţelegem adevărul despre fiecare lucru în parte chiar dacă acesta contravine viziunii generale a societăţii din care facem parte. Aceasta este dominată de iluzii şi moduri greşite de gândire adaptându-se foarte încet la schimbări. Rezultatul e că suferă. Vrem să suferim şi noi numai pentru că aşa e moda în societate?

ATAŞAMENTUL generează suferinţă datorită fricii de a nu pierde ceea ce “posedăm” din cauza neconştientizării perpetuei schimbări care ne înconjoară şi a întârzierii de adaptare la schimbare.

Ceea ce astăzi este al nostru mâine este al altuia. Să conştientizăm aceasta şi să ne adaptăm calmi schimbării. Aceasta însă nu presupune a atitudine pasivă ci dimpotrivă una activă care însă să fie îndreptată spre înţelegerea raţională a schimbării survenite (în bine sau în rău) şi a modului cum noi o putem influenţa, după puterile noastre, urmată de acţiunea de influenţare, fără însă a ne crea tot soiul de aşteptări false ci privind obiectiv, realist şansele noastre de reuşită în influenţarea mediului.

Frica este aşadar o aşteptare falsă care ne paralizează acţiunea: să ne confruntăm deci direct cu ea pentru a o înţelege şi a o elimina integrând noul stimul care a generat-o şi refăcând armonia sistemului nostru psihic distrus la impactul cu stimulul amintit (boală, moarte, pierderea averii...).

Virtuţile opuse fricii sunt prevederea şi curajul, acţiuni raţionale, controlate, îndreptate spre confruntarea atentă cu “noul” spre al înţelege şi al asimila refăcând armonia distrusă de contactul cu acesta.

LENEA

2008-05-01T23:00:00.001+03:00

Lenea cu gândirea ei specifică: “nu am chef de nimic”, “mă plictisesc”, “nimic nu are nici un rost”…, ne paralizează şi ea acţiunea.

Ea apare deoarece nu înţelegem corect realitatea în care ne manifestăm, nu înţelegem contradicţiile dintre ceea ce vrem şi ceea ce facem, generând astfel o întârziere în adaptare sau o neadaptare la schimbarea generată de mediu.

Pentru a alunga lenea din noi şi astfel semnalul incomod care ne-o semnalizează (nelinişte, plictiseală...) trebuie să ne întrebăm cu seriozitate ce vrem cu adevărat şi să conştientizăm această dorinţă, să conştientizăm că pentru a o realiza trebuie să acţionăm de o anumită manieră.

De asemenea, să ne întrebăm ceea ce nu vrem (durere, suferinţă, nelinişte) şi, de asemenea, să conştientizăm profund că nu vrem acestea şi că, de asemenea, pentru ca acestea să nu apară, trebuie să ACŢIONĂM într-un anumit fel specific.

Dacă credem că “nu avem chef de nimic”, că nu are nici un rost să facem ceva, că nu vrem să facem nimic, să ne întrebăm şi să conştientizăm foarte bine ce se va întâmpla dacă nu vom face nimic şi să ne gândim dacă ne va place ce se va întâmpla.

Acţiunea ne ajută să ne integrăm rapid la schimbarea mediului restabilind liniştea, pacea, calmul.

Fără acţiune adaptarea nu va avea loc sau va fi întârziată şi astfel va apare suferinţa psihică şi fizică.

Motivaţia pentru acţiune poate fi pozitivă (dorinţa, vrem ceva) sau negativă (necesitatea - nu vrem ceva).

De obicei, pentru orice acţiune facem, motivaţia este şi pozitivă şi negativă, una sau alta predominând în funcţie de situaţie, de circumstanţe.

De aceea, când apare lenea e bine să ne autoanalizăm pentru a vedea, pentru a conştientiza clar ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem, precum şi necesitatea de a acţiona într-un anumit mod pentru a obţine ceea ce vrem, sau pentru a ne feri de ceea ce nu vrem.

Odată coştientizate foarte bine aceste aspecte, lenea de a acţiona dispare, lăsând loc acţiunii, permiţând refacerea echilibrului sistemului psihico-fizic (lucru posibil doar prin acţiune).

Un aspect al lenei este indecizia.
Ea apare doar atunci când nu avem bine stabilit în psihic un obiectiv clar înţeles pe care vrem să-l atingem şi care să se aplice în alegerile pe care le avem de făcut, astfel: ceea ce ne ajută să atingem obiectivul stabilit va fi ales şi făcut, contrariul nu va fi ales. Astfel indecizia care ne paralizează acţiunea va fi alungată.

Acest obiectiv clar, care să-l aibă acţiunile noastre pe termen scurt şi lung, se stabileşte, cum am mai spus, pornind de la conştientizarea profundă a ceea ce vrem şi a ceea ce nu vrem cu adevărat.

Dacă tu, drag cititor, te afli într-o situaţie de impas specifică lenei, ia te rog, o foaie de hârtie şi scrie pe ea într-o parte ce vrei şi în alta ceea ce nu vrei în acel moment şi apoi pune undeva hârtia la vedere pentru a o vedea cât mai des şi a conştientiza astfel din ce în ce mai profund obiectivul pe care îl ai precum şi necesitatea acţiunii pentru atingerea acestui obiectiv.

Alt aspect al lenei apărut din combinarea acesteia cu mânia este revolta: te loveşti de obstacole multe unul după altul şi parcă totul este împotriva ta, simţi atunci că nu mai ai chef de nimic, nu mai vrei să faci nimic ca semn de revoltă.

Aşteptarea falsă în acest caz este că revolta respectivă (refuzul acţiunii) nu va duce la dispariţia stării care ţi-a provocat revolta (neliniştea, stresul, nemulţumire). Doar acţiunea realizată, pentru adaptarea rapidă la schimbările mediului, în timp ce urmărim realizarea a ceea ce vrem şi evităm ceea ce nu vrem, poate duce la menţinerea sau după caz refacerea armoniei sistemului psihico-fizic şi la apariţia în noi a semnalului de linişte, pace, mulţumire.

Trebuie să conştientizăm că pentru a exista, că pentru ca noi să existăm, trebuie să existe un sistem de elemente între care să existe şi să se menţină o armonie bine precizată, o interdependenţă anume.

Această ordine nu poate fi menţinută fără acţiune, fără continua adaptare a elementelor sistemului între ele, adaptare necesară, apărută datorită interacţiunii dintre aceste elemente.

Problema nu este, deci, de a acţiona sau a nu acţiona, ci este de a fi sau a nu fi: dacă vrem să existăm sau nu. Dacă vrem să existăm, trebuie să conştientizăm că acest lucru nu este posibil fără existenţa unui sistem care să fie în armonie şi ordine (sistem exterior şi interior) pentru menţinerea şi dezvoltarea căreia trebuie să acţionăm.

Oricum, în esenţă problema nu este nici de a exista sau nu. Noi existăm şi vom continua să existăm într-o formă sau alta. Putem distruge o formă de-a noastră dar vom continua să existăm sub o altă formă în acelaşi sistem, a cărui reguli de menţinere a armoniei şi ordinii se păstrează, indiferent de forma noastră de manifestare.

Trebuie, deci, să conştientizăm profund realitatea în care ne manifestăm, cu infinitatea ei de aspecte, să ne integrăm armoniei ei, să fim una cu ea, să conştientizăm în profunzime ce vrem şi ce nu şi astfel vom vedea cum dispare de la sine lenea şi suferinţa psihică ce o însoţeşte.

Virtutea opusă lenii este, deci, hărnicia, acţiunea în cunoştinţă de cauză îndreptată spre atingerea unui obiectiv clar precizat, spre atingerea armoniei şi păcii interioare şi exterioare.

De asemenea, nu trebuie să confundăm Lenea cu odihna. În orice acţiune am face, la un moment dat, apare necesitatea unei pauze, a unei odihne, menite a reface forţele care acţionează pentru realizarea acelei acţiuni.

Odihna, refacerea, reaprovizionarea energetică a forţelor de acţiune este la fel de naturală ca şi acţiunea în sine.

Dar totuşi lenea e lene şi odihna, odihnă. Noi ştim când apare una şi când alta. Să nu ne ascundem deci după deget.

Să ne odihnim, dar dacă vrem să ne simţim bine, să lăsăm lenea deoparte.

LĂCOMIA

2008-05-01T22:57:00.001+03:00

Constă în necumpătare, în dezechilibru, în exagerarea în acţiune, în nemenţinerea pe calea de mijloc, pe calea echilibrului, pe calea tăişului de briceag.

Extremele de care trebuie să ne ferim sunt zgârcenia şi risipa, sunt acţiunea insuficientă sau acţiunea exagerată într-o anumită direcţie.

Să luăm acţiuni ca a mânca, a bea, a dormi, a lucra...

Zgârcenia constă în acest caz în a mânca, a bea, a dormi, a lucra prea puţin, insuficient, astfel că sistemul psihico-fizic este lipsit de energiile necesare spre a putea funcţiona normal, la parametrii lui optimi.

Extrema cealaltă este supraîncărcarea energetică a sistemului: a mânca, a bea, a dormi prea mult, astfel încât funcţionarea sistemului se îngreunează cu rezerve nenecesare, care mai mult încurcă decât ajută.

E nevoie, deci, de echilibru şi cumpătare în tot ceea ce facem. Este foarte uşor să cădem la extreme (să nu facem deloc, sau să facem mai mult decât e necesar), mai greu este să ne menţinem la mijloc, să menţinem echilibrul optim în noi, între a acţiona şi a ne odihni, într-o direcţie dată.

Virtutea opusă lăcomiei, care apare prin conştientizarea aşteptărilor false specifice acesteia (acelea de a face mai puţin, sau mai mult decât e necesar şi a ne aştepta în acelaşi timp să obţinem o armonizare a sistemului nostru psihico-fizic) şi corectarea acestora, este cumpătarea, capacitatea de a aprecia corect în orice acţiune “necesarul” şi a evita extremele nocive.

DESFRÂUL

2008-05-01T22:50:00.002+03:00

Desfrâul este şi el o formă a necumpătării.

Câteva forme specifice de manifestare ale lui sunt: curvia, preacurvia, dorinţa necontrolată, şi lipsa de continenţă temporară în practicarea actului sexual.

Curvia înseamnă distrugerea armoniei unei familii, înşelare, minciună, nesinceritate, ceea ce duce la nesiguranţă, neîncredere ce generează stări de nelinişte, stres, stări în care nu ne simţim bine.

De aceea, trebuie să evităm nesinceritatea, minciuna, înşelăciunea: acestea să nu facă niciodată parte din gândurile noastre, pentru că ele ne vor face doar să suferim mai devreme sau mai târziu.

Ele sunt aşteptări false: niciodată prin intermediul lor nu vom atinge pacea, liniştea, fericirea, mulţumirea, indiferent dacă noi credem contrariul.

Virtutea opusă curviei este sinceritatea, capacitatea de a fi sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi, capacitatea de a ne menţine inima curată şi pură fără a o pângării cu minciuni, viclenii şi rea-voinţă.

Un om sincer este întotdeauna liniştit, în pace, pentru că, privind profund în sine, el poate să vadă că aici nu este nici un nor - minciună care să-l ascundă de privirea luminoasă şi dătătoare de căldură a Soarelui Adevăr.

Sinceritatea cu noi ne arată că avem moduri greşite de gândire în psihic, aşteptări false, iluzii, ne arată de ce sunt greşite şi ne ajută să le corectăm.

Sinceritatea faţă de ceilalţi ne ajută să păstrăm în jurul nostru armonia, şi aduce liniştea şi pacea, pentru că o astfel de virtute pregăteşte, deschide calea IUBIRII care îi va urma negreşit.

Preacurvia se manifestă sub forma prostituţiei, a homosexualităţii, a dezmăţului, a practicării actului sexual cu mai mulţi parteneri (de odată sau într-o scurtă perioadă de timp) adică a unei vieţi sexuale dezordonate care nu permite celui care o practică cunoaşterea iubirii adevărate profunde, şi nici asumarea unor responsabilităţi sociale (familiale) şi drept urmare el este privat de realizarea unei armonii adecvate pe planul sexual şi emoţional (şi astfel suferă în singurătatea sa, datorită ignoranţei sale în ceea ce priveşte cunoaşterea rolului şi funcţiilor sexualităţi, sau în ceea ce priveşte cunoaşterea şi respectarea mecanismelor de manifestare ale actului sexual cu continenţă şi a mecanismelor menite a realiza păstrarea armoniei sociale).

Aspectul “dorinţei necontrolate” poate părea dur pentru unii: “cel care se gândeşte la o femeie a şi preacurvit cu ea în inima lui” spune Isus, dar el este un aspect care se extinde, însemnând de fapt capacitatea noastră de a transcende dualitatea de plăcut şi neplăcut, atrăgător - dezgustător, frumos - urât, printr-o înţelegere profundă a interdependenţei dintre extremele unui fenomen şi aprecierea acestora la justa lor valoare, prin înţelegerea faptului că ambele extreme sunt la fel de necesare, neexistând unele fără altele.

În acest sens, a depăşi dorinţa instinctivă, animalică de împreunare, putând a o controla la dorinţă şi putând a ne detaşa oricând de ea prin extinderea conştiinţei, presupune a medita serios asupra dualităţilor sus menţionate pentru a înţelege în profunzime mecanismele lor de manifestare şi interdependenţele adânci dintre ele.

Virtutea opusă dorinţei necontrolate, dorinţei neînţelese este detaşarea (dorinţa înţeleasă, transceansă), este capacitatea de a ne deschide conştiinţa în orice moment la universal, la infinit, la absolut, la ceea ce e dincolo de toate şi faţă de care orice dorinţă şi preocupare pare o nebunie, un vis urât, o încercare zadarnică şi lipsită de sens.

Detaşarea duce astfel la dispariţia, ca prin farmec, a dorinţelor chinuitoare, necontrolate, obsesive care ne stresează şi ne neliniştesc, în urma lor rămânând doar pacea vidului, din care odată întorşi (pentru că şi aceasta e finită) putem ţine sub control orice dorinţă, făcând ca obsesia pentru ea să dispară.

În acel moment avem capacitatea de a trăi în prezent şi a ne manifesta ca nişte fiinţe integrate fără griji în Marele Întreg, împreună cu care plutesc şi se bucură de a fi.

Continenţa temporară are legătură cu interacţiunea dinamică cu energiile sexuale - folosirea lor inteligentă pentru crearea unei stări de conştiinţă specifică unităţi profunde a Întregului şi Fiinţei.

Blocarea energiilor sexuale prin abstinenţă dă celui care o practică o mare voinţă şi o mare forţă de acţiune dar îi dă şi o îndârjire, o încrâncenare care nu-şi are locul în armonia universului.

Continenţa temporară permite celor două fiinţe complementare, care se unesc în una singură, să experimenteze beatitudinea unirii, bucuria fără margini a întoarcerii la unitate, pacea absolută dată de dezlănţuirea unor mari energii care reduc mişcarea continuă a minţii, făcând astfel ca fiinţele umane să se poată bucura de extazul curgerii continue a plăcerii create de divinitate pentru ridicarea lor la înălţimea de a întrezări picioarele lui Dumnezeu, de a întrezări beatitudinea nemărginită a armoniei care cuprinde întreg universul.

Cei doi iubiţi, el şi ea, pot experimenta prin unirea cu continenţă temporară (fără pierderea în exterior pentru un anumit timp a energiilor sexuale – pierdere care se realizează prin ejaculare la bărbat şi descărcare sexuală la femeie) curgerea infinită a timpului, atemporalitatea şi aspaţialitatea; pot întrezări, în tăcerea minţii care apare atunci, o părticică din ceea ce este, a fost şi va fi…

TRISTEŢEA

2008-05-01T22:46:00.002+03:00

Trişteţea este generată de o aşteptare falsă. Putem fi trişti doar dacă nu cunoaştem realitatea, dacă nu o privim şi nu o înţelegem aşa cum e ea.

Ea apare pentru că ne aşteptăm să se întâmple lucruri care nu trebuie să se întâmple şi refuzăm să acceptăm realitatea aşa cum e ea (deşi mai devreme sau mai târziu o vom face).

Ne părăseşte iubitul sau iubita, pierdem un lucru la care ţinem, nu ne ascultă copiii... şi ca rezultat suntem trişti, simţim o senzaţie de nelinişte, de stres, de posomorâre, de delăsare, moliciune, depresie etc.

După cum am menţionat, această senzaţie, acest semnal de suferinţă psihică apare pentru că în acel moment nu gândim corect, nu privim realitatea aşa cum e, ne aşteptăm să se realizeze lucruri care nu se vor realiza niciodată pentru că nu sunt în ordinea naturii.

Ne aşteptăm ca o fiinţă, sau un lucru să fie permanent cu noi dar aşa ceva nu se poate. Ceea ce caracterizează acest univers manifestat nu este FIXITATEA, permanenţa ci, dimpotrivă, SCHIMBAREA.

Din diferite cauze dependente sau independente de ea sau de noi, acea fiinţă sau acel lucru, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu (dar va fi negreşit mai devreme sau mai târziu) va pleca de lângă noi sau noi de lângă ea (el). Realitatea s-a schimbat, noi trebuie doar să o constatăm şi să ne adaptăm.

Tristeţea nu-şi are loc aici, ea este doar o atenţionare a psihicului nostru că ÎNTÂRZIEM să ne adaptăm realităţii care s-a schimbat şi astfel ne punem în pericol armonia fizico-psihică pentru că nu mai reacţionăm în mod normal stimulilor prezenţi (datorită dezorganizării generate de tristeţe în psihicul nostru).

Această gândire greşită aceste aşteptări false, generatoare de tristeţe, trebuie, deci, identificate şi corectate de îndată ce apar pentru a reface armonia sistemului fizico-psihic permiţându-i acestuia adaptarea optimă la condiţiile mediului, pentru a păstra armonia şi ordinea acestuia.

Tristeţea e generată de trăirea în trecut (regrete) sau de trăirea în viitor (speranţe).

Virtutea opusă tristeţii, deci, este trăirea în prezent, înţelegerea şi adaptarea optimă la armonia acestuia, ceea ce negreşit va genera în noi o senzaţie de bucurie, de mulţumire, de fericire.

Regretul e o gândire greşită pentru că pentru ceea ce am greşit în trecut nu trebuie “să ne pară rău”, trebuie să ne pară bine că acum avem posibilitatea de a conştientiza, înţelege şi corecta ceea ce am greşit.

Dacă avem o maşină care s-a stricat, sau o prietenie care s-a destrămat, atitudinea corectă nu este de a ne părea rău că s-a stricat (respectiv, s-a destrămat) pentru că cu părerea de rău nu rezolvăm nimic.

Noi trebuie dar să privim obiectiv situaţia, să înţelegem din ce cauză s-a stricat (s-a destrămat) şi să încercăm să reparăm, iar dacă nu se poate, putem pe viitor să ţinem minte să nu mai repetăm greşeala care a dus la distrugere, dacă aceasta ţine de noi.

Ceea ce a trecut e TRECUT. Trecutul trebuie lăsat în urmă dacă vrem să trăim în prezent şi să ne simţim liniştiţi şi fericiţi. Doar trăind în prezent ne putem adapta optim la acesta şi astfel, păstrând armonia, să trăim fericiţi ca răsplată.

Speranţa e o gândire greşită deoarece ne distrage şi ea atenţia de la prezent (unde aceasta ar trebui să stea pentru ca noi să putem realiza integrarea optimă în realitatea prezentă) spre viitor.

Trăind mental în viitor nu ne putem adapta prezentului, singurul care există şi de care ne putem bucura cu adevărat.

De aceea, speranţa şi regretul ne lasă o urmă de amărăciune în sufle (suferinţă) pentru că în acele momente nu gândim corect, nu gândim de o manieră capabilă să realizeze armonia maximă a sistemului nostru interior.

Trăirea în prezent nu înseamnă să nu avem planuri, proiecte, direcţii de urmat, dar acestea nu trebuie să fie fantasmagorice, lipsite de suport, de punct de pornire ferm stabilit în momentul prezent.

De aceea, un plan porneşte de la momentul prezent şi cunoaşte fiecare fază ce trebuie să o parcurgem din acest moment până la atingerea obiectivului.

O speranţă nu are susţinere în prezent, e un vis, o himeră, o iluzie fără suport, e o gândire care ne face să ignorăm realitatea prezentului aşa cum e ea şi atunci când ne lovim de ea suntem incapabili de adaptare şi astfel punem în pericol armonia propriului sistem interior (psihico-emoţional) ca şi a sistemului social exterior.

Să trăim dar în prezent şi să lăsăm aşteptările false, speranţele, regretele şi iluziile deoparte pentru a ne integra optim în armonia realităţii prezente şi a simţi astfel în noi liniştea, pacea, fericirea.

Ar mai fi multe de spus pentru fiecare “păcat” în parte dar ceea ce aţi citit mai înainte se vrea doar ca o expunere generală, o introducere în această tematică. Cititorului îi revine frumoasa şi plina de satisfacţii sarcină ca, prin intermediul AUTOOBSERVĂRII şi AUTOANALIZEI zilnice, să aprofundeze şi să înţeleagă din ce în ce mai bine greşelile din aceste “păcate” pentru a le corecta şi a putea susţine astfel armonia şi liniştea sa interioară.

Lupta împotriva acestor păcate, a acestor moduri greşite de gândire este una individuală.

Eu v-aş recomanda să aveţi un caiet separat în care să aveţi un număr de pagini lăsate pentru studiul fiecăruia din cele şapte păcate şi apoi să puneţi în practică autoobservarea şi autoanaliza zilnică astfel:

- pe parcursul zilei vă observaţi pentru a vedea când psihicul vostru e tulburat, nemulţumit, stresat, neliniştit;

- acestea sunt semnale că în psihicul vostru este un mod greşit de gândire, o aşteptare falsă, o iluzie, un păcat, un defect psihologic pe care trebuie să-l identificaţi;

- după ce aţi identificat-o, căutaţi să vedeţi cauzele fizice, circumstanţele exacte care au generat acel păcat (mânie, tristeţe, lăcomie...);

- rememoraţi-le, vizualizaţi şirul evenimentelor şi căutaţi să înţelegeţi în ce moment v-aţi raportat greşit la acestea, în ce moment aţi creat în psihicul vostru aşteptările false care s-au menţinut până acum, provocându-vă senzaţia de suferinţă;

- odată identificate, corectaţi aceste greşeli de gândire prin raportarea corectă la realitate.

Dacă veţi găsi şi veţi identifica modul corect de raportare la realitate, modul care permite menţinerea şi dezvoltarea armoniei interioare şi exterioare, o veţi şti imediat pentru că veţi simţi cum “vi se ia o piatră de pe suflet”, pentru că veţi simţi senzaţia de linişte, pace, mulţumire.

Dacă acest semnal nu apare, înseamnă că trebuie să mai căutaţi, să mai aprofundaţi problema în cauză, până veţi identifica modul corect de gândire şi raportare la realitate.

- nu are nici un sens să amânaţi această încercare de înţelegere şi de corecţie a greşelii de gândire pentru că astfel nu faceţi decât să prelungiţi suferinţa pe care o simţiţi care, fiind un semnal ce vă atenţionează asupra dizarmoniei din voi, va persista până armonia va fi refăcută.

Nu are nici un sens să amânaţi a vă scoate cuţitul din rană, a o coase şi a căuta să o vindecaţi pentru că senzaţia de durere va persista atâta timp cât cuţitul va rămâne în rană.

- soluţia cea mai simplă şi cea mai puţin dureroasă este confruntarea directă cu aceste moduri greşite de gândire, înţelegerea şi corectarea lor astfel vindecând rana şi simţind din nou liniştea, pacea şi fericirea dinainte de contactul cu stimulul care a dezechilibrat sistemul vostru psihic;

- acest proces de autoanaliză trebuie să fie continuu pentru că toată viaţa vă veţi confrunta cu stimuli noi ce pot genera moduri greşite de raportare la ei şi astfel dezorganizări ale sistemului vostru psihic şi fizic;

- fiind astfel în alertă percepţie tot timpul, veţi scurta foarte mult prezenţa semnalului suferinţei (până la reducerea aproape totală a lui).

Dacă veţi fi capabili să menţineţi tot timpul moduri corecte de gândire în psihic, semnalul suferinţei nu va mai apare. Nu ar mai avea motiv.

CELE ŞAPTE TAINE şi Cei 7 PAŞI

2008-05-01T20:46:00.002+03:00

Cei şapte paşi ce trebuie făcuţi spre desăvârşire
CELE ŞAPTE TAINE

Sunt şapte paşi pe care trebuie să-i facem pe parcursul transformării noastre spirituale îndreptate spre cunoaşterea şi experimentarea în profunzime a Binelui şi Adevărului. Aceştia sunt şapte taine care ni se descoperă în legătură cu Virtutea şi Cunoaşterea, dacă căutăm să le experimentăm şi să le trăim în viaţa noastră.

Aceşti şapte paşi sunt:

Botezul

Este primul pas pe care trebuie să-l facem înspre Bine şi Adevăr. El constă în cunoaşterea necesităţii transformării interioare şi asumarea ei, adică luarea unei hotărâri ferme, puternice, ca din acel moment să acţionăm practic şi concret, cât mai des posibil, pentru întărirea în noi a Virtuţii, şi pentru creşterea Cunoaşterii.

Acest moment al botezului este un moment de schimbare de obiective şi motivaţii prioritare: scopul principal pe care îl urmărim din acest moment este să atingem o cât mai mare armonizare a structurilor psihico-emoţionale ale personalităţii noastre, o cunoaştere a Fiinţei (Sinelui, Tatălui Interior) şi a Adevărului (Absolutului, Divinităţii, Tatălui Exterior) şi realizarea unei integrări şi fiinţări naturale în Întreg.

Botezul este, deci, etapa iniţierii într-un domeniu nou, într-un fel nou de a fi, de a ne comporta şi anume iniţierea în ce este cu adevărat Binele şi Adevărul.

Botezul este însă doar primul pas, prima iniţiere, în acest moment cunoaşterea noastră este încă destul de redusă. Chiar şi aşa, toţi căutătorii spirituali sinceri, trebuie să-l facă, nu neapărat ca pe un ritual exterior ci, mai ales, ca şi o adoptare a unei hotărâri interioare, ferme de a ne perfecţiona, desăvârşi.

El este începutul şi poate este pasul cel mai greu de făcut: a abandona (în intenţie, dorinţă şi voinţă) vechile valori (date de “păcate”) în favoarea altor valori total opuse (virtutea şi cunoaşterea).

Dar cine nu începe, nu poate termina, aşa că cei care nu au făcut acest pas, trebuie să mediteze asupra importanţei şi utilităţii Binelui şi Adevărului în viaţa lor şi să-şi asume în vorbă şi în faptă, în dorinţă şi în acţiune procesul de creştere, dezvoltare şi manifestare plenară în ei a acestor valori creatoare de Armonie.

În această primă fază a drumului nostru interior, trebuie să luptăm puternic cu două mari moduri greşite de gândire (păcate): frica şi orgoliul.

Cu frica, deoarece, atâta timp cât ea nu este înţeleasă şi eliminată din noi (înlocuită fiind de prevedere), ea însoţeşte întotdeauna confruntarea cu noul, schimbările de situaţii şi evenimente.

Astfel, datorită fricii de a fi altfel decât ceilalţi (care sunt lumeşti, fără preocupări spirituale), fricii de a nu greşi (şi atunci, în mod greşit, stăm şi nu mai facem nimic), a fricii de cunoaştere (“biserica, maestrul, secta mea nu aprobă citirea cărţilor “eretice”, discutarea cu necredincioşii…” etc.) şi a altor frici ce provin din diferite prejudecăţi, aşteptări false şi ataşamente neîntemeiate pe care le-am preluat, fără analiză, din societate, acţiunile noastre, şi aşa timide şi stângace (specifice începutului), îndreptate spre Bine şi Adevăr ca valori universale şi atotcuprizătoare, pot fi paralizate, împiedicate să se desfăşoare.

Un alt obstacol în această fază este, cum am mai spus, orgoliul, propriul nostru orgoliu (mândrie, vanitate, amor propriu): credem că ştim tot ce avem nevoie să ştim, suntem convinşi că noi avem întotdeauna dreptate (deşi poate rareori putem şi demonstra acest lucru), suntem convinşi că religia, secta, societatea, filozofia noastră e cea mai bună (ni s-a repetat acest lucru până am ajuns să credem), că nu trebuie pusă la îndoială etc.

Astfel, datorită acestor manifestări ale orgoliului ne închidem la nou, ne închidem cunoaşterii, refuzăm să privim aspectele realităţii şi din alte puncte de vedere decât cele deja puternic înrădăcinate în noi (prin copierea lor automată, fără analiză, din societate, din grupul “din care facem parte”), refuzăm să privim sincer în interiorul nostru, refuzăm să cercetăm profund şi din cât mai multe puncte de vedere realitatea fenomenelor ce ne înconjoară şi astfel să căutăm să le descoperim Esenţa. Se nasc astfel fanatisme, dogmatisme, prejudecăţi, iluzii care ne menţin acţiunile în “sfera lumească”, în lumea lipsită de profunzime a aparenţelor, a dualităţilor, a contradicţiilor. Din cauza acestora devenim incapabili a cunoaşte în profunzime Binele şi Adevărul şi de a ne forma o puternică hotărâre îndreptată spre cunoaşterea profundă a acestora.

De aceea, dacă nu vom putea trece, pe cât posibil, de fricile şi orgoliile noastre (prin înţelegerea a cât mai multe aspecte de manifestare a lor), nu vom putea să facem acest prim pas pe drumul nostru interior, care este Botezul.

Ungerea cu mir (miruirea)

După ce am luat o hotărâre fermă de a ne îndrepta cu constanţă şi răbdare spre Bine şi Adevăr cu ocazia Botezului, acum facem al doilea pas pe Drumul Interior.

Acest al doilea pas constă în efectuarea de acţiuni concrete pentru a ne atinge obiectivele stabilite cu ocazia Botezului. Astfel, trebuie să ne începem observarea şi analiza interioară a modurilor noastre de gândire, pentru a le identifica pe cele greşite (păcatele) şi a le corecta (alunga din noi).

De asemenea, pentru lărgirea sferei cunoaşterii pe care o avem, trebuie să cercetăm cărţi şi şcoli spirituale care ne vorbesc despre legile naturii interioare şi exterioare şi să luăm aminte ceea ce ne spun ele despre acestea, să analizăm cu atenţie şi să verificăm spusele lor.

Tot ceea ce vom reuşi să verificăm, prin experienţă proprie, din spusele lor constituie o bază solidă pe care ne putem întemeia transformarea ulterioară şi cunoaşterea.

De la acestea putem afla şi de diferite metode şi tehnici care pot fi utilizate pentru a întări în noi virtutea, pentru a ne lărgi cunoaşterea (de sine şi a universului), pentru a cunoaşte Esenţa fenomenelor (Adevărul absolut).

De asemenea, vom aborda aceste tehnici cu discernământ şi vom încerca să le punem în practică, pentru a ne atinge, prin intermediul lor, diferite obiective precis stabilite dinainte. Tehnicile care se vor dovedi viabile vor fi păstrate şi rezultatele obţinute prin ele (cunoaşterea anumitor aspecte ale realităţii, întărirea virtuţii) vor constitui o bază solidă pentru evoluţia ulterioară.

De reţinut, deci, că pe Drumul Spiritual Interior putem construi solid (şi astfel, înainta pe el) doar dacă ne bazăm pe propria noastră experienţă directă, pe percepţia directă asupra diferitelor aspecte ale manifestării.

Drumul construit pe teorii, concepte şi dogme neverificate (pe mărturiile şi raţiunile altora) nu e drum, e doar imaginaţie.

El nu ne duce nicăieri. Pe acest drum nu ne mărim virtutea şi nici cunoaşterea în mod autentic şi mai devreme sau mai târziu acest drum se înfundă, iar uneori se poate dovedi a fi prea greu şi prea târziu a-l mai desfunda, deoarece deja, în acel moment, putem fi deja fanatici, dogmatici, puternic îndoctrinaţi, plini de prejudecăţi, plini de cunoaşteri false şi aducătoare de suferinţă pentru noi, deoarece nu ne prezintă realitatea aşa cum este. În acel moment facem deja confuzii mari între ceea ce este şi ceea ce credem despre ceea ce este şi aceasta e grav.

De aceea, să fim atenţi cum ne construim Drumul Interior: îl putem construi pe propria noastră experienţă directă şi percepţie nemijlocită a realităţii şi atunci avem un drum autentic, capabil să creeze în noi Armonia şi să ne aducă Cunoaşterea Adevărată şi, de asemenea, putem să-l construim pe vise, pe teorii, concepte, dogme, păreri (mărturii şi raţiuni ale altora) asumate fără a fi verificate şi fără a fi aprofundate şi atunci avem, un drum imaginar, care nu ne poate duce decât la suferinţă, deoarece el, cu fiecare pas, se îndepărtează de cunoaşterea realităţii şi a armoniei acesteia.

Aşadar, în această fază a “ungerii cu mir” ne întâlnim şi ne dezvoltăm Virtutea şi Cunoaşterea şi ne pregătim astfel pentru momentul când Binele şi Adevărul vor prelua în întregime conducerea personalităţii noastre şi vor deveni regi ai acesteia (în vechime, cel uns cu mir urma să devină rege).

Dar acest lucru nu se poate întâmpla înainte de a ajunge să cunoaştem, în profunzime, cauzele profunde ale păcatelor şi iluziilor din noi în urma coborârii şi cercetării atente ale acestora, în cele mai ascunse aspecte ale lor, adăpostite în subconştientul nostru, care astfel trebuie cercetat (o facem prin moarte şi înviere - prin coborârea în iad - la rădăcina răului).

În aceasta fază a ungerii cu mir întărim cunoaşterea pe baza căreia această cercetare a subconştientului poate avea loc: “dacă a turnat acest mir pe trupul meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii pentru îngropare” (Matei 26.12).

Chiar dacă în această etapă Binele şi Adevărul sunt unşi spre a deveni conducători ai acţiunilor noastre (deoarece am făcut primele acţiuni concrete îndreptate în acest sens după ce am luat hotărârea de transformare), procesul până la încoronarea lor e destul de lung şi dificil. Trebuie, deci, să ne înarmăm cu răbdare şi perseverenţă şi trebuie să fim constanţi în eforturile noastre de întărire a virtuţii şi cunoaşterii din noi. Aceste eforturi trebuie, deci, să devină cu timpul, din ce în ce mai dese, mai lungi şi mai susţinute.

Luarea “sfintei cuminicături”

În această etapă, trebuie să învăţăm să ne împărtăşim, să ne hrănim cu “trupul şi sângele” Binelui şi Adevărului (cu Virtutea şi Cunoaşterea) cât mai des cu putinţă, trebuie să învăţăm, deci, să fim constanţi în eforturile noastre de transformare, trebuie să învăţăm să ne depăşim lenea.

Dacă nu facem, deci, această acţiune de hrănire cu Virtute şi Cunoaştere, această acţiune de pomenire cât mai deasă (vezi Luca 22.19), de manifestare cât mai deasă a Binelui şi Adevărului în viaţa noastră nu putem merge mai departe pe drumul spiritual. La această treaptă a “scării lui Iacov” se opresc cei inconstanţi, cei nerăbdători, cei superficiali, care nu au o chemare autentică spre o transformare veritabilă, din temelii a personalităţii lor.

Este, deci, imperios necesar să ne formăm o deprindere din cercetarea constantă (prin observare şi analiză) a legilor naturii noastre interioare şi respectiv cele a naturii exterioare.

Constanţa în cercetare ne dă putere, ne întăreşte spre a ne putea învinge lenea din noi prin conştientizarea din ce în ce mai profundă a avantajelor majore (armonie, cunoaşterea Absolutului, mântuire) ce urmează a fi obţinute în urma parcurgerii drumului interior.

“Sfânta cuminicătură” reprezintă şi semnele exterioare menite să ne amintească cât mai des de hotărârea luată la botez. Aceste semne exterioare, aceste impulsuri exterioare de a continua ce am început, pot să vină din diferitele şcoli spirituale şi din cărţile spirituale pe care trebuie să ne obişnuim a le frecventa (respectiv, a le citi) cât mai des deoarece ele ne ajută să ne reamintim continuu (şi astfel să fim capabili a persevera) de necesitatea schimbării noastre în Bine, de necesitatea căutării cunoaşterii Adevărului, a lui Dumnezeu.

Pocăinţa şi spovedania

Dacă am parcurs primii trei paşi menţionaţi mai înainte (am luat hotărârea de Transformare, am făcut primele acţiuni practice menite a realiza această Transformare şi suntem constanţi în ele), acum suntem pregătiţi “să ne pocăim”, să ne transformăm în Bine, să ne iertăm singuri “păcatele” (în sensul că scăpăm de ele). Putem face acest lucru printr-o observare şi o analiză atentă a acestor moduri greşite de gândire şi acţiune pentru a le înţelege în profunzime, pentru a cunoaşte de ce ele nu ne sunt utile şi avantajoase (de ce nu sunt bune pentru noi).

Înarmaţi cu această înţelegere senină şi profundă a inutilităţii şi dezavantajelor pe care ni le provoacă (în noi şi în afara noastră) “păcatele” (orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, tristeţea, desfrâul...), acestea cad biruite în lupta cu noi şi sunt alungate din interiorul nostru.

În această etapă “de pocăire” trebuie (este imperios necesar) să ne Spovedim Interior: să privim atent şi sincer în psihicul nostru şi tot ceea ce vedem ca fiind rău (ne provoacă suferinţă) să ţinem minte şi să denunţăm cu voce tare, în faţa Conştiinţei noastre, luând imediat hotărârea fermă de a distruge acest “rău” din interiorul nostru.

Pentru aceasta ne vom stabili imediat “canonul” - modul de acţiune necesar pentru a ne atinge obiectivul propus şi îl vom pune imediat în practică.

Acest “canon” constă, în principal, în observare şi analiză atentă şi profundă a modurilor de gândire specifice “păcatelor”, pentru a le descoperi greşeala de raţionament ce le caracterizează (şi care ne împiedică să ne integrăm Armoniei) şi a o corecta.

Această observare şi analiză este ajutată şi de diferitele tehnici care se dau la sfârşitul acestei cărţi în capitolul “Acţiuni utile de pus în practică”.

Deci, prin “pocăinţă şi spovedanie” distrugem “păcatul” din noi prin înţelegere, prin cunoaşterea şi corectarea modurilor greşite de gândire care sunt în noi, care nu ne arată realitatea aşa cum este deoarece sunt aşteptări false care odată puse în practică ne aduc dezavantaje majore (multă suferinţă) chiar dacă noi credem contrariul înainte de a acţiona pe baza lor.

Acţionând, ne convingem că am greşit (ne alegem cu suferinţa) dar e mai bine pentru noi ca Raţiunea noastră să o ia înaintea acţiunii şi astfel să chibzuim serios la urmările pe care le au anumite moduri de gândire şi acţiunile pornite din ele spre a fi siguri că ele ne vor aduce ceea ce urmărim cu toţii: pace, linişte, mulţumire, fericire!

Preoţia

După ce ne-am deprins cu munca interioară şi după ce am reuşit să eliminăm din noi multe aspecte şi manifestări ale acestor şapte “păcate capitale” şi a diferitelor altor cunoaşteri greşite pe care le avem în legătură cu diferite aspecte ale realităţii, suntem pregătiţi (în urma, deci, a parcurgerii celor patru paşi precedenţi) să accelerăm transformarea noastră spre Bine şi Adevăr prin “preoţie”, prin încercarea de a-i ajuta şi pe alţii să se transforme.

În acest sens, de exemplu, ne putem forma un grup de studiu al celor şapte păcate capitale şi de aprofundare a diferitelor aspecte ale cunoaşterii la care să invităm câţiva prieteni “cu deschidere spirituală”.

Făcând aceasta, în scurt timp vom vedea progrese semnificative: vom fi mai motivaţi, vom ajunge să înţelegem şi mai bine anumite aspecte cercetate anterior (datorită efortului de a le expune) şi suntem mulţumiţi că putem ajuta şi pe alţii să se apropie de Armonie şi Cunoaştere.

Aceasta este “taina preoţiei”: dacă vom încerca să transmitem şi celorlalţi ceea ce ştim în legătură cu diferite aspecte ale realităţii, pe de o parte vom ajunge să conştientizăm (să înţelegem mult mai profund) acele aspecte, iar pe de altă parte datorită observaţiilor ascultătorilor, descoperim acele aspecte care trebuie aprofundate şi mai mult. Întotdeauna cel care încearcă să transmită celorlalţi ceea ce ştie, evoluează, pricepe el însuşi mult mai bine ceea ce transmite decât înainte; şi decât ceilalţi care ştiu aceleaşi lucruri ca şi el dar nu fac acelaşi efort de transmitere.

Deci, dacă vrem cu adevărat să atingem Binele şi Adevărul, dacă vrem să ne întărim Virtutea şi să ne aprofundăm Cunoaşterea, e necesar să ne asumăm în mod conştient şi constant “sarcina preoţiei”: trebuie să-i ajutăm şi pe alţii, să le arătăm şi altora necesitatea schimbării întru Bine şi Adevăr şi avantajele superioare ale desfăşurării acestei acţiuni.

Astfel, vom fi cu adevărat altruişti atunci când vom deveni cu adevărat egoişti: vom obţine cel mai mare bine pentru noi când vom dori şi vom acţiona pentru atingerea celui mai mare bine de către cei din jur.

Iată, deci, taina preoţiei: prin Dăruire ne deschidem pentru a primi şi mai mult: prin dăruirea cunoaşterii şi a armoniei, acestea cresc foarte mult în noi înşine.

Iată, deci, cum dăruind, devenim mult mai bogaţi, cu mult mai bogaţi!

Nunta

Pasul nunţii e un pas important pe drumul spre desăvârşire. Dacă în paşii precedenţi ne-am îndreptat atenţia şi efortul mai mult spre dezvoltarea şi întărirea în noi a Virtuţii (a Binelui) şi mai puţin spre cunoaşterea Adevărului (deşi am făcut paşi semnificativi în acest sens), iată că a venit momentul să realizăm în noi şi această cunoaştere, să realizăm în interiorul nostru Nunta.

Taina nunţii constă în a ajunge să unim în noi toate contrariile, să transcendem toate dualităţile, să ajungem la unirea intimă cu Întregul, cu Realitatea prin cunoaşterea acestora prin percepţie directă, neintermediată şi necomentată de nici un cuvânt sau gând (teorie, idee, concept, dogmă).

Despre această transcendere a dualităţii şi despre Nuntă am mai vorbit pe parcursul acestei cărţi, aşa că nu voi mai insista.

În legătură cu nunta mai este însă de precizat că pentru un căutător spiritual sincer, un mare ajutor spre desăvârşire poate să vină de la soţia sau soţul său.

Astfel, căsătoria trebuie să fie un legământ sacru, luat în faţa divinităţii de către cei doi miri de a se ajuta unul pe celălalt spre a vedea răul (păcatul) din ei şi de a se ajuta reciproc în a-l distruge pe acesta. Când unul din ei se află în impas în cercetarea lui interioară, trebuie să fie ajutat de celălalt spre a-şi depăşi impasul.

Intim relaţionat de căsătorie este şi uniunea intimă a soţului şi soţiei, descoperirea şi practicarea acelei iubiri totale, a acelei dăruiri totale pe toate planurile (fizic, energetic, emoţional, mental) a celor doi, unul pentru celălalt.

Această iubire este o mostră a ceea ce înseamnă a fi unit total cu Întregul.

Pentru a putea realiza o cunoaştere şi o unire cât mai profundă între soţ şi soţie, aceştia pot să practice (pentru perioade limitate de timp) actul sexual cu continenţă.

Astfel se va putea realiza o apropiere profundă între cei doi. În cursul orelor de unire intimă, tăcerea inefabilă care îi uneşte pe cei doi soţi îi pregăteşte pe aceştia pentru marea viziune a Întregului şi pentru tăcerea ce o însoţeşte.

Iată, deci că, din multe puncte de vedere Taina aceasta a nunţii este mare, şi ne-o putem revela nouă înşine doar dacă facem aceşti paşi ai unirii fizice cu continenţă şi ai meditaţiei profunde menite a ne ajuta să transcendem dualităţile şi lupta conceptelor, a ideilor, a teoriilor, a contrariilor.

Rezultatul parcurgerii acestui pas al Nunţii nu poate fi decât Unirea, realizarea Unităţii, a cunoaşterii Întregului, reîntoarcerea la Esenţă, viziunea a Ceea ce Este, integrarea armonioasă a vieţii noastre în plenitudinea Existenţei.

Maslul

După parcurgerea celor şase paşi anteriori, inevitabil ajungem să întărim foarte mult în noi Virtutea (Binele) şi Cunoaşterea (Adevărul).

Nu ne mai rămâne acum decât să cizelăm aceste valori, să le mărim şi mai mult în noi, până la Desăvârşire.

Maslul este taina prin care bolnavii primesc harul vindecării şi sunt tămăduiţi de bolile lor. Iată, deci, ce trebuie să urmărim până la capăt: tămăduirea tuturor “bolilor” din noi: a păcatului, a ignoranţei, a răului.

Prin pasul şapte, trebuie, deci, să ajungem la moartea totală a celor şapte păcate capitale din noi (orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu) şi a manifestărilor lor, trebuie să realizăm vindecarea (corectarea) tuturor modurilor greşite de gândire din noi, a tuturor modurilor de gândire care ne provoacă suferinţă şi ne împiedică să realizăm Viziunea Adevărului în toată puritatea strălucirii ei.

Parcurgerea pasului şapte ne asigură dobândirea Armoniei şi a Cunoaşterii de Esenţă iar pornind de la acestea viaţa ne stă înainte: creaţia este Infinită, Imensă, Negrăită, Negândită...

Iar, A Fi e mai mult decât a exista...

DICŢIONAR DE SIMBOLURI EVANGHELICE

2008-04-25T05:50:00.002+03:00

Toate cuvintele ce apar în acest dicţionar vor fi interpretate din punct de vedere interior.

Autorul a încercat să găsească corelaţii naturale, spontane, evidente, între ceea ce desemnează ele în lumea exterioară şi ceea ce ar putea să reprezinte pe plan interior, psihologic.
S-a încercat, deci, a se face legătura între aceste cuvinte şi elemente ale lumii noastre psihologice, tocmai pentru a putea sublinia mesajul interior al evangheliilor, mesaj foarte important pentru transformarea noastră interioară orientată spre desăvârşire.

În funcţie de context, cuvintele interpretate pot avea semnificaţii diferite. Unde este cazul, vor fi arătate câteva dintre acestea (cele mai importante).

Pentru restul a se vedea interpretările exacte din contextul textului analizat.
Semnificaţiile interioare ale cuvintelor prezente în acest dicţionar se vor a fi cât mai concis explicate.

Cititorul interesat de o detaliere a acestor semnificaţii o va găsi în cprinsul cărţii, acolo unde cuvintele implicate au fost prezente în diferite contexte specifice.

Simboluri Evanghelice - pt. lit. A, B, C, D, E, F

2008-04-25T05:45:00.000+03:00

A bea - a asimila o nouă cunoaştere, o nouă experienţă necesară pentru a ne adapta circumstanţelor în continuă schimbare (a menţine echilibrul trupului).
Tipul de cunoaştere, de experienţă asimilată este dat de “conţinutul paharului” din care se bea.
Astfel, de exemplu, expresia “a bea oţet” înseamnă a ne confrunta cu ceva şocant, tare, care ne izbeşte simţurile, care să ne trezească din amorţeală, din adormire, dintr-o anumită stare de spirit.

Aluat - potenţialul de la care se porneşte pentru a transforma “făina în pâine”: punctul de pornire în transformarea spirituală. Acesta este minimul discernământ cu care toţi ne naştem (ştim să deosebim plăcerea de durere, suferinţa de fericire, chiar dacă pe parcursul vieţii trebuie să învăţăm să discernem, din ce în ce mai bine, care din acţiunile pe care le facem sau urmează să le facem vor genera suferinţă şi care fericire).

A mânca - a ne hrăni, a asimila o nouă cunoaştere, un nou mod de gândire. Astfel, a “mânca grâu” înseamnă a creşte cunoaşterea, iubirea, compasiunea... din noi; “a mânca trupul lui Isus” desemnează acţiunea de a asimila, de a încarna în noi Binele şi Adevărul cu manifestările lor; “bărbaţii care mănâncă” desemnează raţiunea (mintea) care asimilează o nouă cunoaştere etc.

Animale - în contextul “naşterii lui Isus”: ignoranţă, instincte şi pasiuni animalice scăpate de sub control, păcate, moduri greşite de gândire. Simbolistica fiecărui animal trebuie interpretată în funcţie de calităţile şi defectele întruchipate de acel animal (măgar, oaie, câine, porc etc.) privite din punct de vedere uman.

Apă - privită în opoziţie cu focul, desemnează extrema unui fenomen. “Botezul cu apă” indică un început al curăţirii interioare, o primă spălare de “păcate”, urmând ca această operaţiune să fie aprofundată de “botezul prin foc” (distrugerea, eliminarea definitivă a manifestării păcatului din noi).

A şedea jos - a fi stabil în conducerea personalităţii (a o stăpâni - a şedea pe munte); a ne opri din grabă, a chibzui, a porunci gândurilor să se calmeze, să se liniştească şi astfel a ne sustrage agitaţiilor inutile şi superficialităţii (a porunci poporului să şadă jos), a aprofunda gândirea proprie prin analiză conştientă (a porunci poporului să şadă pe pământ) etc.

Aştri cereşti - Soarele reprezintă valoarea dominantă ce ne ghidează viaţa, luna şi stelele sunt gândurile concrete prin care urmărim să atingem această valoare.
Astfel, vechiul soare (banii, puterea, faima etc.), vechea lună şi vechile stele (orgoliu, mânie, lăcomie, rea-voinţă, desfrâu etc.) vor “cădea din cer”, în urma transformării interioare, pentru a fi înlocuite cu un nou soare (Binele şi Adevărul), o nouă lună şi noi stele (compasiune, iubire, cunoaştere, curaj, bunăvoinţă, puritate etc.).
Steaua reprezintă, deci, valorile după care ne ghidăm viaţa, “steaua pruncului” văzută “la răsărit” înseamnă apariţia unor noi valori (Binele şi Adevărul) în noi, valori care urmează a prelua, în urma transformării interioare, conducerea întregii noastre personalităţi (urmează a deveni Împărat peste “Israel”).

Bărbat - în diferite contexte poate reprezenta: acţiunea, raţiunea, justiţia, mintea, puterea, forţa, curajul, legea.
De exemplu, expresia “cea lăsată de bărbat” desemnează, pe plan interior, emoţii şi pasiuni iraţionale, necontrolate (“lăsate de bărbat” - raţiune, logică) iar “unirea bărbatului cu femeia” desemnează echilibrarea acestor valori masculine cu cele feminine (vezi femeia), unirea şi transcenderea extremelor (pozitiv-negativ, yin-yang, bărbat-femeie, soţ-soţie etc.) de manifestare a fenomenelor.

Bătrâni - prejudecăţi, dogme, fanatisme puternic înrădăcinate în noi, “îmbătrânite aici” prin deasa lor manifestare. Acestea sunt cele mai greu de eliminat din interior. Expresia “bătrânii norodului” desemnează acelaşi lucru ca şi bătrânii.

Biserică - termen folosit de obicei cu aceeaşi semnificaţie ca “biserica lui Hristos” şi reprezintă domeniul, împărăţia, locul în care domneşte Binele şi Adevărul, unde este prezentă Armonia.
Această armonie (biserică) întemeiată pe baza cunoaşterii legilor naturii (simbolizate de Petru) trebuie negreşit să se dezvolte şi să fie prezentă în interiorul nostru dacă vrem să ne atingem fericirea.

Boală - ceea ce tulbură armonia unui sistem (fizic, energetic, psihic, social). Pe plan interior (psihologic) desemnează greşelile de gândire (de raţionare), atitudinile greşite da raportare la realitate (păcatele, iluziile). Acestea trebuie corectate (vindecate) pentru a reface armonia interioară.

Bogat - adevărata bogăţie este virtutea şi cunoaşterea Adevărului. Omenirea actuală însă e bogată în alte avuţii: prejudecăţi, confuzii, iluzii, ataşamente neîntemeiate, aşteptări false, păcate. Pentru a dobândi virtutea (adevărata bogăţie), trebuie să renunţăm la aceste false avuţii. De asemenea, pentru a cunoaşte realitatea în esenţa ei, trebuie să renunţăm la toate “bogăţiile noaste”: la toate teoriile, ideile, conceptele, dogmele, doctrinele; deoarece prin acestea filtrăm realitatea şi nu o mai vedem direct, nemijlocit, neintermediat. Adevărata cunoaştere se bazează pe percepţie directă.

Botez - iniţiere, începutul transformării interioare, începutul observării şi analizei atente a psihicului propriu, pentru a identifica greşelile de gândire şi a le corecta (botezul cu apă - începutul “pocăirii”); începutul manifestării în noi a formelor rafinate, subtile, profunde ale Binelui şi Adevărului (“botezul lui Isus”). În anumite contexte, botezul semnifică şi curăţirea de “păcate”: prima curăţire de manifestările greşite ale “păcatelor” (botezul cu apă - prima spălare) respectiv, curăţirea de însăşi rădăcinile, resorturile şi manifestările subtile ale “păcatului” (botezul cu foc - distrugerea “păcatului”).

Cale - drum, traseu de urmat pentru a putea realiza transformarea interioară menită a întrona în noi, în toată plenitudinea lui, Binele şi Adevărul.

Candelă - ceea ce emană lumină, căldură, armonie: virtutea, cunoaşterea, Adevărul. A purta candele, înseamnă a întrona în noi virtuţile şi cunoaşterea şi a le manifesta în mod constant, cu răbdare şi perseverenţă (vezi untdelemn).

Capre - în contextul evangheliei simbolizează păcatul, modurile greşite de gândire care trebuie separate de cele corecte (de “oi” - virtuţi) şi apoi distruse (corectate) prin înţelegerea senină a mecanismelor care le susţin.

Casă - loc, spaţiu psihologic, sistem de gândire. “Casa noastră” este psihicul: de aici trebuie alungaţi “vrăjmaşii noştri” (păcatele) pentru a putea face din acesta o “casă de rugăciune” (un loc unde să domnească Virtutea şi Cunoaşterea) întemeiată pe “stâncă” (pe o cunoaştere profundă, prin percepţie directă a diferitelor aspecte ale realităţii).

Cărturari - dogme, fanatisme, doctrine, teorii, idei, concepte preluate prin copiere, fără analiză, din gândirea societăţii. De aici rezultă multe confuzii, fanatisme, rele voinţe, păcate.
Cărturarul simbolizează în noi, deci, mintea liniară, îngustă, ignorantă care caută tot timpul dogme, viziuni prefabricate asupra realităţii pe care să nu trebuiască să le analizeze, să le aprofundeze. Această superficialitate, această lipsă de aprofundare în domenii cum sunt religia, politica, economia produce multă sufe-rinţă în noi şi în afara noastră, de aceea trebuie eliminată cât mai repede cu putinţă prin mărirea sferei de cuprindere a conştiinţei proprii.

Căsătorie - nuntă, unire a contrariilor, transcendere a extremelor, percepere directă a unităţii de esenţă a realităţii.

Câine - mânie, orgoliu, violenţă, revoltă, “păcat” în general (“eşti rău ca un câine”).

Câmp - munca interioară, acţiunea necesară pentru transformare (“a fi la câmp”); psihicul în general, unde se seamănă seminţele Binelui şi Adevărului (“a ieşi la câmp să semănăm”).

Cer - extrema unui fenomen când e prezentat în opoziţie cu “pământul”; valorile superioare, virtuţile, acţiunea armonioasă (specifice “cerului”); infinitul, nemărginirea, imensitatea (“de dincolo de nori”); conştiinţa întemeiată pe o cunoaştere profundă a realităţii (când în interior este “ca în cer”: pace, linişte, fericire, armonie).

Cetăţi - moduri de gândire existente în personalitatea noastră (în “ţara lui Israel”). Dacă acestea sunt corecte (virtuţi) avem de-a face cu “cetăţi pocăite”, care găzduiesc în ele Binele şi Adevărul; dacă, dimpotrivă, sunt greşite (păcate) şi astfel generatoare de suferinţă, aceste “cetăţi” urmează să fie distruse (precum Sodoma şi Gomora), chiar dacă sunt puternic înrădăcinate în noi (au ziduri mari şi puternice): prin cercetare atentă, profundă şi perseverentă a lor (prin ocolire “de şapte ori a zidurilor Ierihonului, sunând din corn” - vezi Iosua 6.2 - 27).

Copii - puritate, inocenţă, bunăvoinţă, dorinţă de cunoaştere, lipsă de prejudecată, spontaneitate, naturaleţe, seninătate, veselie, lipsă de griji etc. Când vom fi “ca nişte copilaşi”, adică, când vom întrona în noi calităţile sus menţionate, putem intra în “Împărăţia Cerurilor” (a Armoniei şi Adevărului).

Corabie - discernământ, acţiunea de a intre în profunzime ( de a “despica valurile”); acţiunea de a cerceta subconştientul pentru descoperirea rădăcinilor “păcatului” din noi (a merge cu “corabia pe mare”); sămânţa de Bine şi Adevăr care aşteaptă să o dezvoltăm pentru a putea să umple “pământul” (“corabia lui Noe”) şi care este singura care poate rezista în conştiinţa noastră atunci când o cercetăm pe aceasta în profunzime, spre a vedea care moduri de gândire din ea sunt corecte (ne produc suferinţă) şi care nu (în urma acţiunii “potopului”).

Credinţă - puternică încredinţare, cunoaştere profundă a aspectelor realităţii la care se referă “credinţa” (Dumnezeu, Hristos, puterea “de vindecare” a Binelui şi Adevărului (a lui “Isus”) etc.).

Cruce - dualitate, luptă a extremelor (sus-jos, orizontal-vertical, lumesc-spiritual, păcat-virtute, superficialitate-profunzime etc.), luptă a contradicţiilor. A “purta crucea” înseamnă a analiza aceste dualităţi, contradicţii, extreme ale diferitelor fenomene şi, înţelegându-le în profunzime, să le depăşim, să le transcendem. De abia atunci când ajungem la o cunoaştere de esenţă, integratoare a Întregului, putem spune că “am biruit crucea”.

Curvie - Orice fenomen are două extreme (soţ-soţie) care sunt intim unite şi interrelaţionate. Curvia înseamnă a considera două extreme ale unor fenomene diferite ca fiind extremele unuia şi aceluiaşi fenomen (a uni soţul cuiva cu soţia altcuiva), iar de aici rezultă confuzii şi greşeli de raportare la realitate, care produc neadaptare la schimbare şi astfel produc suferinţă. (Vezi cap. I, subcapitolul “Unitatea de esenţă a extremelor).

Cutremur - şoc, cădere a vechilor valori, conştientizare profundă a unor realităţi, descoperiri subite şi spontane ale unor aspecte ale Binelui şi Adevărului care impactează puternic conştiinţa (o cutremură).

Cuvânt - hrană spirituală, cunoaştere de esenţă a Binelui şi Adevărului (cuvântul care vindecă), manifestare a Realităţii ultime, a Absolutului (“Cuvântul lui Dumnezeu” care creează).

Datina bătrânilor - tradiţie prost înţeleasă, instinct de turmă, copiere automată, fără analiză a valorilor unui grup social, preluare automată a anumitor moduri de gândire, de interpretare şi de raportare la anumite aspecte ale realităţii (a unor dogme, doctrine, concepte, idei, atitudini etc.), fără a le aprofunda, fără a le verifica pentru a putea vedea dacă acestea sunt corecte (conforme cu realitatea) sau nu şi apoi transmiterea lor mai departe cu pretenţia că sunt foarte întemeiate şi justificate.
Acest lucru produce confuzie, fanatisme, dogmatisme, închidere la nou şi e produs de superficialitate, de lene (sau frică) de gândire, de lipsă de aprofundare a cunoaşterii pe care o deţinem, de îngustarea sferei de cuprindere a acesteia, de privirea unilaterală a diferitelor aspecte ale realităţii (sociale, religioase, spirituale, economice etc.).

Diavol - mod greşit de gândire (producător de suferinţă), “păcat”, mod greşit de raportare la realitate (prejudecată, iluzie, aşteptare falsă, ataşament neîntemeiat).
Sinonime: drac, cel rău, duh necurat etc.

Duh - transformare (duh - suflare - mişcare - transformare) îndreptată spre perfecţionare, desăvârşire, sfinţire (Duh Sfânt); transformare (manifestare) generată de Lege, de Dumnezeu, de Absolut (Duhul lui Dumnezeu). Simbolizează, de asemenea, existenţa, fiinţarea a ceva (duh - suflare - viaţă). De exemplu, “duh necurat” arată existenţa a ceva impur, necurat, greşit, generator de existenţă zbuciumată, suferindă în psihicul nostru sau în exterior.

Evanghelie - literal “vestea cea bună”. Simbolizează cunoaşterea în profunzime şi transmiterea mai departe a valorii Binelui şi Adevărului, a faptului că acestea (şi doar acestea) produc în noi linişte, pace, fericire, mulţumire şi cunoaştere adevărată (de esenţă) a Realităţii, a Întregului.

Famen - literal eunuc, castrat. Simbolizează în anumite contexte, cunoaşterea lipsită de dualitate, de contradicţii, cunoaşterea de esenţă a fenomenelor (prin transcenderea extremelor acestora), cunoaşterea a Ceea ce Este. (vezi cap. I, subcapitolul “Unitatea de esenţă a extremelor”).

Farisei - lipsă de profunzime, de flexibilitate, de deschidere la nou, ignoranţă, dogmatism, fanatism, ghidare după aparenţe, superficialitate, gândire îngustă, prejudecăţi, iluzii etc.

Făţărnicie - discordanţă dintre gândire şi acţiune, dintre gândurile recunoscute ca fiind bune şi utile (despre bine, virtute, adevăr) şi neaplicarea lor în practică datorită “păcatelor” puternic înrădăcinate în noi. Această discordanţă apare datorită superficialităţii, lipsei de profunzime, a cunoaşterii aparente a valorilor cu care zicem că suntem de acord şi că vrem să le punem în practică (virtute, bine, cercetarea pentru descoperirea Adevărului).

Fecioară - puritate, inocenţă, gingăşie, blândeţe, deschidere la nou.

Femeie - În funcţie de context poate reprezenta: pasivitatea, simţirea, iubirea, inima, compasiunea, bunăvoinţa, răbdarea, puritatea, extrema “negativă” (yin) a unui fenomen.
Astfel, de exemplu, “a pofti o femeie” înseamnă a cădea la extrema unui fenomen (bine-rău, suferinţă-fericire, necesitate-dorinţă, cunoaştere-necunoaştere etc.), fără a o mai vedea pe cealaltă, a te lăsa stăpânit de contradicţii, de dualităţi, de lupta contrariilor dată de cercetarea superficială a realităţii.
- “Femeie însărcinată” reprezintă potenţialitatea, pruncul Binelui şi Adevărului care urmează să se nască şi să se dezvolte în noi dacă suntem stăruitori în Virtute şi Cunoaştere.
- “Întâmpinarea femeilor de către Isus după înviere” desemnează încarnarea în noi a acestor valori superioare ale laturii emoţionale (feminine) înşirate mai sus.
- “Femeia cananeancă” simbolizează acele emoţii (bucurie, calm, iubire, compasiune, curaj etc.) care, menţinute în noi, ne aduc fericirea, armonia etc.

Fiu - ceea ce se naşte din...., manifestarea a ceva anume. Astfel, când se foloseşte acest cuvânt (Fiul) este vorba de ceea ce se naşte din Tatăl Interior, respectiv Exterior (Dumnezeu), anume lumea interioară psihică respectiv Creaţia. A ajunge la “Tatăl prin Fiu”, în acest context înseamnă a accede la fiinţa noastră (Sinele, Tatăl interior) prin cunoaşterea în profunzime a lumii noastre psihico-emoţionale, respectiv a accede la Creator, prin cunoaşterea creaţiei (deoarece El este prezent în ea, fiind atotprezent).
Folosit în combinaţie cu alte cuvinte, desemnează ceea ce se naşte din ceea ce semnifică acele cuvinte împreună cu care este folosit. De exemplu:
- “fii ai celui rău” desemnează ceea ce se naşte din păcat (încălcarea poruncilor şi astfel distrugerea armoniei);
- “fiu al lui David” arată ceea ce se naşte în urma războiului spiritual din interiorul nostru (simbolizat de David), anume Virtutea şi Cunoaşterea;
- fiul lui Dumnezeu (fiii lui Dumnezeu) desemnează pe cel Născut din Unitate, pe cel care se integrează armonios Întregului, pe cel care respectă şi pune în practică în viaţa sa “legile lui Dumnezeu”: cunoaşte şi respectă legile de manifestare a creaţiei şi astfel se bucură de fericire, de armonie, de Adevăr, de Ceea ce Este.
Binele şi Adevărul sunt fii ai lui Dumnezeu, sunt manifestări ale Absolutului, ale Întregului menite a menţine armonia creaţiei.
- “fiul omului” simbolizează ceea ce se naşte (în urma transformării interioare îndreptate spre Bine şi Adevăr) din actualul om, din actuala personalitate a oamenilor (care pentru majoritatea este “păcătoasă” şi plină de iluzii, de prejudecăţi etc.)
Acest fiu al omului este omul nou, acel om în care Virtutea şi Cunoaşterea conduc şi în care astfel poate coborî “Împărăţia lui Dumnezeu”.

Foc - extrema unui fenomen (când e folosit în opoziţie cu apa). Este, de asemenea, simbol al distrugerii definitive a modurilor greşite de gândire din noi, care trebuie aruncate şi “arse în foc”.
Expresia “foc veşnic”, în multe contexte simbolizează suferinţa, durerea, neliniştea, nemulţumirea care sunt rezervate celor care menţin şi dezvoltă în ei “păcatul” (atitudini greşite de raportare la realitate) deoarece ei, prin acesta, distrug armonia lor interioară şi armonia exterioară.
Expresia “focul gheenei” are, în mare, aceeaşi semnificaţie ca şi “focul veşnic”.

Frate - mod de gândire asemănător, similar sau de aceeaşi natură cu un altul. Astfel, virtutea şi “păcatul” sunt “fraţi” în măsura în care ambele sunt moduri specifice de gândire (de raportare la realitate) doar că “păcatul” este un “frate păcătos” (nelegitim) deoarece se naşte dintr-un mod de gândire greşit. “Fraţii adevăraţi” ai ideii de Bine şi Adevăr sunt toate acele moduri de gândire care sunt corecte, care determină o raportare justă (corectă) la realitate (care au corespondenţă în realitate). Aceştia sunt virtuţile: smerenie, iubire, calm, curaj, bucurie, cumpătare, castitate, cunoaştere etc.

Furtună - luptă între vechi şi nou (între rău şi bine) care generează în noi agitaţie, nelinişte, confuzie atâta timp cât cele două forţe care se confruntă sunt aproximativ egale sau când vechiul este mai puternic. Atunci când înţelegem în profunzime valoarea Binelui şi Adevărului şi a manifestărilor acestora, furtuna (agitaţia, confuzia) încetează, chiar dacă lupta de eliminare din noi a modurilor greşite de gândire continuă până la victoria finală împotriva lor.

Simboluri Evanghelice - pt. lit. G, H, I, Î, J

2008-04-25T05:43:00.000+03:00

Grâu - bine, virtute, mod corect de gândire şi de raportare la realitate.

Haine - manifestări ale Binelui şi Adevărului (Virtutea şi Cunoaşterea - hainele lui Isus), ale lăcomiei (“mi-a luat haina”), ale diferitelor gânduri - acţiuni şi realităţi create de ele (hainele norodului).
Expresia “şi-au tras la sorţi hainele lui” arată încercarea “păcatelor” de a se îmbrăca cu hainele virtuţii, de a-şi lua înfăţişarea acestora pentru a-şi justifica existenţa. Trebuie, deci, să fim atenţi şi profunzi în cercetarea modurilor noastre de gândire pentru a-i descoperi şi elimina din noi pe aceşti “lupi îmbrăcaţi în haine de oaie” (păcatele ce se ascund sub aparenţa virtuţii). Îi recunoaştem prin aceea că, indiferent ce înfăţişare îşi iau ei, produc în noi suferinţă, nemulţumire, agitaţie (mănâncă oi - ne tulbură pacea).

Iad - subconştientul nostru, unde se află rădăcinile “păcatului” (cauzele lui profunde) ce trebuie distruse şi astfel putând fi eliberate în noi potenţialităţile virtuţii (sfinţii sunt înviaţi în urma coborârii în Iad).
“Iadul veşnic” şi “Gheena” simbolizează suferinţa, neliniştea, lipsa de armonie, tulburarea ce apare în interiorul nostru dacă lăsăm ca “păcatul” să se manifeste prin noi. Atâta timp cât vom face aceasta, suferinţa (“gheena”) va continua să existe în noi, ca un semnal al faptului că, prin atitudinile şi faptele noastre, deranjăm armonia interioară şi exterioară. Ea va dispare doar atunci când armonia este refăcută prin corectarea modurilor greşite de gândire (prin elimi-narea “păcatelor”) din noi.

Iertare - procesul prin care restabilim armonia interioară (prin observarea, identificarea şi eliminarea din psihic a acelor moduri de gândire care ne împiedică să ne adaptăm optim armoniei întregului), respectiv armonia exterioară (prin analiza, printr-o cunoaştere discriminativă, a elementelor perturbatoare a armoniei exterioare şi îndepărtarea lor).
Astfel, “a ierta păcatele” înseamnă a le alunga pe acestea din interiorul nostru prin înţelegerea senină a suferinţei pe care ne-o provoacă (a faptului că ele nu ne sunt utile) iar “a-i ierta pe cei care ne greşesc” înseamnă a lua măsuri, pe cât ne stă în putinţă, spre a-i ajuta pe aceştia să nu mai greşească, să nu mai facă răul, să înţeleagă că acesta nu le produce decât suferinţă şi astfel, să renunţe la el. (vezi pentru detalii cap. I, subcapitolul “Manifestările Tatălui Interior. Iertarea”)

Inimă curată - simţire şi minte curată, pură, neagitată, nemurdărită, netulburată de opinii, teorii, concepte, dogme fără suport (neverificate).

Ispită - procesul prin care ne confruntăm cu “păcatele” din noi şi din afara noastră: cele din afara noastră încearcă să le atragă pe ale noastre (de exemplu: mânia celorlalţi încearcă să atragă manifestarea mâniei şi în noi), cele din lăuntru încearcă să se dezvolte, să crească (o mânie întreţinută creşte şi poate deveni furie, ură, violenţă necontrolată).
Noi trebuie ca, în urma acestei confruntări, să ieşim învingători dacă ne dorim liniştea, pacea, armonia; adică să nu lăsăm “păcatul” din noi să se dezvolte şi nici să apară în noi ca urmare a “confruntării” cu “păcatele” celorlalţi. Ci dimpotrivă, să ne întoarcem asupra lui să-l studiem şi să-l eliminăm din noi definitiv prin înţelegerea profundă a inutilităţii lui pentru noi.

Împărat - cel care conduce, ceea ce conduce (ghidează), dă ordine pe un domeniu. Acesta în ceea ce priveşte propriul nostru psihic (simbolizat prin ţara lui Israel, a Iudeilor) poate să fie “păcatul” sau poate să fie virtutea.
Pe parcursul transformării interioare, conducerea personalităţii noastre este preluată de Bine şi Adevăr (astfel că acesta devine Împăratul Iudeilor).

Împărăţie - locul unde domneşte:
- pacea, Armonia – “împărăţia cerului”,
- cunoaşterea de esenţă a realităţii, unirea strânsă cu Întregul – “împărăţia lui Dumnezeu”;
- Binele şi Adevărul – “împărăţia lui Hristos”.
Toate aceste împărăţii, coborâte în interiorul nostru, ne aduc Cunoaşterea şi Fericirea.

Îndrăciţi - diferite “păcate” (moduri greşite de gândire) care ne pot poseda (se manifestă prin noi dacă le lăsăm ) şi astfel ne fac să suferim. De exemplu, îndrăcitul mut şi surd simbolizează orgoliul care ne face incapabili să comunicăm (să ascultăm şi să transmitem), îndrăciţii care au dorit să intre în porci desemnează lenea şi lăcomia (specifice porcilor), îndrăcitul mut simbolizează orgoliul şi mânia etc.
Astfel îndrăciţii simbolizează acea stare psihică în care, din ignoranţă, lăsăm să se manifeste în noi şi prin noi “dracii” - păcatele - modurile greşite de gândire din care cele mai importante sunt: orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, tristeţea şi desfrâul. Aceşti “draci” trebuie alungaţi din noi dacă vrem să fim fericiţi şi să trăim în armonie.

Înger - mod corect de gândire, cunoaştere, manifestări ale Binelui şi Adevărului în interiorul nostru sub forma virtuţilor menite a menţine şi dezvolta Armonia interioară şi exterioară.

Întuneric - necunoaştere, ignoranţă în anumite contexte. În alte contexte poate desemna nemanifestarea, odihna, liniştea şi tăcerea dobândite de cel care ajunge la cunoaşterea de esenţă a realităţii, a Adevărului (la “întunericul supraluminos” al conştiinţei noastre, cum zice Sf. Dionisie Aeropagitul).

Înviere - renaştere, naştere din nou a unor structuri psihice însă sub o formă evoluată (transformată); dezvoltare a unor potenţiale (învierea sfinţilor - a virtuţilor); perioada de după coborârea şi cercetarea modurilor de gândire ascunse în subconştient (în mormânt, în Iad); parte a procesului de transformare ce constă în moartea vechilor structuri psihice (cauzatoare de suferinţă) şi naşterea, învierea unor noi structuri psihice, a unor moduri corecte de gândire prin care ne putem integra optim în Armonia Existenţei.

Judecată - procesul de discriminare între bine şi rău, între util şi neutil şi separarea acestora.
Astfel “judecata viitoare” (“judecata de apoi”) simbolizează procesul prin care sunt identificate prin analiza roadelor pe care le aduc (suferinţă sau fericire) “păcatele” şi virtuţile: “păcatele” sunt apoi distruse prin înţelegerea inutilităţii lor (a faptului că manifestările lor ne aduc doar suferinţă) iar virtuţile dezvoltate şi întărite, pentru a ne putea bucura de roadele lor: fericire, armonie, dobândirea cunoaşterii de esenţă (coborârea în noi a “Împărăţiei Cerului”).

Simboluri Evanghelice - pt. lit. L, M, N, O

2008-04-25T05:39:00.000+03:00

Lege - legile de organizare ale naturii noastre interioare (psihice) şi ale naturii exterioare menite a păstra şi dezvolta armonia şi existenţa acestora. Legea simbolizează, deci, procesul prin care se restabileşte (se menţine) armonia unui sistem. Factorul constrângător pentru aceasta este apariţia şi menţinerea suferinţei atâta timp cât armonia este distrusă iar factorul motivant este simţirea şi păstrarea liniştii, a mulţumirii, a fericirii atâta timp cât armonia (fizică, energetică, emoţională, mentală, volitivă…) este păstrată.

Lepră - manifestările urâte ale “păcatelor” în exterior (“bube şi răni pe piele”) şi anume: violenţă, distrugere, furturi, minciuni, rea-voinţă, ucideri etc.
Aceste manifestări neplăcute şi dureroase pot fi eliminate (lepra poate fi vindecată) doar dacă eliminăm cauza lor din interiorul nostru şi anume cele şapte “păcate capitale”.

Lume - întregul psihic, toate structurile noastre psiho-emoţionale. Atunci când în toate aceste structuri vor fi bine înrădăcinate şi implementate moduri corecte de gândire (de raportare la realitate - virtuţile) bazate pe o cunoaştere de esenţă a diferitelor aspecte ale realităţii (când “evanghelia” va fi propovăduită în toată lumea noastră interioară), atunci va veni sfârşitul “păcatului” din noi şi a lumii de gânduri greşite care îl susţin (a vechii lumi - a vechii personalităţi).

Lumină - cunoaştere, virtute, adevăr, iubire, spirit.
Expresia “a lumina” simbolizează a ghida, a conduce, a învăţa, a transmite cunoaşterea.

Lunatic - lipsă de control asupra propriilor gânduri şi emoţii, din cauză că ne lăsăm stăpâniţi de “păcate” şi le lăsăm pe acestea să se manifeste în voie atunci când circumstanţele exterioare le sunt favorabile (sunt atrase de “păcatele” celor din jur). Pentru “a nu mai fi lunatic” trebuie să purcedem la o cercetare, la o analiză şi la o cunoaştere profundă a propriilor gânduri şi emoţii, a cauzelor profunde care le susţin pe acestea şi a pârghiilor şi legilor interioare după care ele îşi ghidează manifestarea.
Dacă vom face aceasta, vom înceta a mai fi la discreţia mediului exterior şi vom atinge stăpânirea de sine: controlul asupra propriilor gânduri şi emoţii. Acest lucru ne aduce armonie, pace şi linişte interioară şi o integrare armonioasă în Manifestare.

Lupi - “păcate”, rău, ignoranţă (ceea ce provoacă distrugere, suferinţă).

Magi - ceea ce ne ajută să ne stăpânim propria natură interioară, să ne controlăm manifestările noastre, să fim stăpâni pe situaţie în orice circumstanţe (lucruri care pentru marea masă par magii, minune, sunt greu de înţeles: “dar tu de ce nu te mânii?”, “ţie nu ţi-e frică?”, “tu nu eşti trist niciodată?” etc.).
“Magii interiori”, care ne ajută să realizăm toate acestea, sunt cunoaşterea şi înţelegerea profundă a legilor şi mecanismelor de manifestare a propriilor gânduri şi emoţii.

Mamă - mod de gândire din care se naşte prin raţiune, prin deducţie alt mod de gândire (care poate fi greşit sau corect în funcţie de faptul dacă modul de gândire de la care se porneşte este greşit sau corect şi (sau) dacă raţionamentul care leagă cele două moduri de gândire este greşit sau corect). “Mama” desemnează, de asemenea, acele valori interioare care odată dobândite ne permit să dezvoltăm în noi alte valori (sunt astfel mamă pentru acestea).
De exemplu, “mama fiilor lui Zebedei” simbolizează cercetarea profundă a realităţii şi conştientizarea unităţii creaţiei. Când aceste valori se regăsesc în noi, alte valori se pot dezvolta pe seama lor şi anume “fiii lui Zebedei”: “Iacov” (cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomenele manifestate) şi “Ioan” (compasiunea).

Mare - subconştientul unde sunt depozitate, înrădăcinate puternic, prin repetare, anumite moduri de gândire care pot fi corecte sau greşite. Toate aceste moduri de gândire, mai mult sau mai puţin subtile, trebuie aduse în lumina conştiinţei şi cercetate atent spre a vedea dacă ne sunt folositoare (ne aduc fericirea şi ne arată realitatea aşa cum e ea, nealterată) sau nu. Cele nefolositoare (care ne produc suferinţă şi ne alterează viziunea asupra realităţii) trebuie eliminate din noi prin conştientizarea (înţelegerea profundă) a neutilităţii lor pentru noi (a faptului că ne produc suferinţă).

Măgar - prostie, ignoranţă, prejudecată, încăpăţânare prostească, viziune unilaterală a realităţii, închidere la nou. Toate acestea caracterizează mintea, psihicul nostru înainte ca Binele şi Adevărul să se înrădăcineze puternic în noi şi astfel mintea noastră devine un “măgar”.
Acest măgar trebuie să-l călărim, să învăţăm să-l stăpânim: trebuie să învăţăm să ne stăpânim mintea prin cunoaşterea legilor şi mecanismelor ei de acţiune. Doar astfel putem elimina din ea toate manifestările “măgăreşti” înşiruite mai înainte şi astfel o putem deschide Cunoaşterii şi Virtuţii, doar astfel o putem face să se lase ghidată în acţiunile ei doar de Bine şi Adevăr.

Mână - acţiune, punere în practică a gândului.
Astfel, de exemplu, “mâna care ne face să cădem în păcat” simbolizează acele acţiuni care ne aduc suferinţă (ca de exemplu mânia, violenţa, minciuna, furtul etc.). Acestea trebuie “tăiate” - gândurile care le susţin trebuie alungate din noi.
Alt exemplu este “mâna uscată” care simbolizează ceea ce ne paralizează, “ne usucă”, ne împiedică să acţionăm spre realizarea în noi a armoniei (anume, în principal, lenea şi frica, uneori şi orgoliul).

Mântuire - a ne elibera, a scăpa, a ne salva de o “boală”: de ceea ce ne produce suferinţă: modurile greşite de gândire (de raportare la diferite aspecte ale realităţii şi la realitatea însăşi).

Minune - acţiune căreia marea masă a oamenilor nu îi găsesc explicaţii, nu ştiu cum se poate realiza o asemenea acţiune.
În funcţie de context, astfel putem avea “minuni de vindecare” (corectarea unor moduri greşite de gândire), “minuni de înviere” (a virtuţilor din noi), “minuni de stăpânire a unor mari forţe” (furtuna, marea, necesitatea hrănirii) adică acţiuni prin care, datorită unor cunoaşteri profunde, ajungem să cunoaştem şi să ne stăpânim manifestările subtile ale gândurilor (subconştientul - marea - putem merge pe ea) şi astfel să cunoaştem în profunzime virtuţile (care învie) şi realitatea aşa cum este (prin percepţie directă - vezi “înmulţirea pâinilor”).
Cunoaşterea profundă care să ne permită să facem noi înşine, în interiorul nostru, asemenea “minuni” (lucruri aparent greu de realizat) există, trebuie doar ca noi înşine să o găsim prin cercetare profundă asupra interiorului nostru.
Pentru dezvoltarea ideilor expuse mai sus vezi capitolul II “Corectarea greşelilor de raţionare prezente în structurile noastre psihice”.

Miruire - pregătirea, dezvoltarea Binelui şi Adevărului din noi, efectuarea de acţiuni concrete prin care acesta î-şi poate mări puterea în noi, pentru a putea prelua astfel în întregime conducerea propriei personalităţi (pentru ca să devină rege în noi).
Vezi cap VI “Cei şapte paşi ce trebuie făcuţi spre desăvârşire” - pasul doi “ungerea cu mir”.

Moarte - în funcţie de context poate desemna corectarea modurilor greşite de gândire (“distrugerea păcatelor” - moartea lor); starea de potenţă (adormire) în care stau virtuţile în noi aşteptând “să fie înviate”; renunţarea la manifestarea unor atitudini şi moduri de gândire în interiorul nostru (moartea lui “Ioan Botezătorul”, a lui “Iuda” etc.); cercetarea profundă a subconştientului în vederea descoperirii cauzelor profunde ale “păcatelor” din noi (moartea şi coborârea în iad a lui “Isus”) etc.
În general, deci, “moartea” împreună cu “învierea” desemnează o transformare a propriilor moduri de gândire, a atitudinilor noastre faţă de diferite aspecte ale realităţii.

Mormânt - subconştientul, locul din psihicul nostru unde se ascund moduri de gândire degradante, dezgustătoare, legate de “putrefacţie”, dezorganizare, distrugere (modurile greşite de gândire - păcatele).
Aceste moduri de gândire trebuie cercetate atent şi distruse din psihicul nostru (prin “coborârea în mormânt”, în “Iad”).
Tot în subconştient stau şi “potenţele virtuţii” aşteptând să fie “înviate”.
Un “mormânt nou” desemnează un subconştient necercetat, în care cauzele profunde ale modurilor noastre de gândire şi acţiune stau necercetate, aşteptând ca noi să le descoperim şi astfel să punem ordine în psihic (prin corectarea modurilor greşite de gândire) şi astfel să ajungem să ne stăpânim propriile gânduri şi emoţii, nu să ne lăsăm în voia lor (puterea prin care ele ne pot domina e tocmai necercetarea lor atentă pentru a le înţelege în profunzime).
În nici un caz nu trebuie să “pecetluim mormântul”, adică să fim superficiali, lipsiţi de cunoaştere profundă asupra propriului psihic şi a realităţii înconjurătoare. Dacă facem aceasta creem în noi confuzii, iluzii, prejudecăţi, aşteptări false care ne fac să suferim.

Munte - calitatea unui anumit mod de gândire (a unui anumit sistem de gândire), prin care privim realitatea, de a fi puternic înrădăcinat în noi.
Astfel, “a muta munţii” înseamnă a fi capabili să alungăm din noi “păcatele” care aparent sunt “tari precum munţii” şi greu de alungat din noi (prin înţelegerea lor profundă - prin credinţă, însă putem realiza acest lucru).
A “şedea pe un munte” înseamnă a ne construi cunoaşterea pe ceva solid (ca un munte) iar acest ceva nu poate fi decât percepţia directă, experimentarea directă a fenomenelor cercetate (a construi pe mărturiile şi raţiunile altora e a construi “o casă pe nisip”) ş.a.m.d.

Mut - mod de gândire, tip de atitudine care, menţinut în noi, ne împiedică să comunicăm (să fim sinceri) cu noi înşine şi cu ceilalţi.
Astfel de moduri de gândire sunt orgoliul, mânia, frica etc.

Neamuri - gânduri, moduri de gândire specifice (teorii, concepte, dogme, atitudini, idei etc.), moduri de raportare la realitate, prezente în noi.
La începutul transformării interioare, majoritatea acestor gânduri sunt ghidate şi sunt construite în jurul “păcatelor”. Ele trebuie corectate şi reorientate pentru a manifesta prin ele doar Binele şi Adevărul (acest lucru se face prin aprofundarea acestor valori - prin “transmiterea evangheliei la toate neamurile”).
Sinonime interioare: gloată, popor, norod.

Neghină - mod greşit de gândire, “păcat”, rău (ceea ce provoacă suferinţă prin distrugerea armoniei interioare şi exterioare).

Nevastă - în anumite contexte are o simbolistică asemănătoare cu cea descrisă pentru “femeie”, în altele desemnează extrema “negativă” (yin) a unui fenomen.
Expresii ca “a nu despărţi bărbatul de nevastă” transmit ideea de complementaritate a extremelor (bine-rău, suferinţă-fericire, interior-exterior, viaţă-moarte, manifestare-nemanifestare, creaţie-creator etc.) care nu trebuie despărţite artificial şi privite separat deoarece acestea se definesc (se construiesc) unele pe altele, nu pot exista una fără cealaltă. O conştiinţă cu o sferă largă de cuprindere (extinsă spre infinit) integrează în sine extremele şi le transcende prin înţelegerea lor profundă.

Noapte - vezi “Întuneric”

Nor - limita cunoaşterii bazată pe o cauzalitate liniară, începutul cunoaşterii bazate pe o cauzalitate integratoare (vezi cap. I, subcapitolul “Viziunea Adevărului”).

Nume - forma de manifestare a unei anumite realităţii.
Astfel, de exemplu, a “sfinţi numele Tatălui” înseamnă a armoniza, a organiza în mod armonios manifestările “tatălui interior” (gândurile, emoţiile, dorinţele) respectiv ale “tatălui exterior” (creaţia); “a acţiona pentru numele lui Isus” înseamnă a sprijini manifestarea în noi a formelor de exprimare ale Binelui şi Adevărului: virtuţile (iubire, compasiune, dăruire, discernământ, dreptate etc.) şi cunoaşterea de esenţă ş.a.m.d.

Nuntă - unirea contrariilor, transcenderea dualităţii, a extremelor prin cunoaşterea de esenţă (unitară) a tuturor fenomenelor (pentru detalii vezi cap. VI “Cei şapte paşi ce trebuie făcuţi spre desăvârşire” - pasul şase).

Oi - moduri corecte de gândire, virtuţi.
Astfel, a despărţi “oile de capre” înseamnă a cerceta şi a despărţi prin discriminare “virtuţile” de “păcate” şi a le elimina din noi pe cele din urmă; a merge ca “nişte oi în mijlocul lupilor” simbolizează procesul de confruntare cu “păcatul” din noi pentru a-l înţelege în profunzime şi astfel a nu-l mai lăsa să ne producă suferinţă; “oile pierdute” sau cele “rătăcite” simbolizează virtuţile pierdute (nemanifestate), înlocuite cu moduri greşite de gândire (cu “păcate” - acestea trebuie cercetate şi corectate - astfel “regăsim oile”).

Oameni - moduri de gândire, gânduri, atitudini (teorii, concepte, dogme) existente în noi în legătură cu diferite aspecte ale realităţii.

Ochiul - viziunea noastră despre lume, modul în care privim realitatea. Această viziune poate fi corectă, în concordanţă cu ceea ce este în realitate (“ochi bun”) sau, dimpotrivă, poate fi greşită fără corespondenţă cu realitatea, cu adevărul. “Ochiul acesta rău” trebuie “scos şi lepădat de la noi” deoarece ne face să cădem în “păcat” şi astfel, prin distrugerea armoniei, să suferim.

Orbire - ignoranţă, necunoaştere, superficialitate, limitarea sferei de cuprindere a conştiinţei (a viziunii asupra realităţii).

Simboluri Evanghelice - pt. lit. P, R, S

2008-04-25T05:36:00.000+03:00

Păsările cerului - libertate de gândire, naturaleţe, spontaneitate, lipsă de griji, trăire în prezent, integrare armonioasă în întreg, privire necomentată (neintermediată de gânduri, teorii, concepte şi dogme) a Realităţii (Viziunea Adevărului).

Paştele - eliberarea din robia “păcatului”, de sub stăpânirea prejudecăţilor, dogmelor, iluziilor, aşteptărilor false, ataşamentelor neîntemeiate; obţinerea stăpânirii de sine, a capacităţii reale de a fi stăpâni pe propriile gânduri şi emoţii, şi astfel pe propriul destin.

Păcat - mod greşit de gândire, atitudine greşită de raportare la realitate, care provoacă o deranjare a armoniei interioare şi exterioare şi astfel suferinţă.
Principalele moduri greşite de gândire din noi sunt: orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, tristeţea şi desfrâul.
Raţionamentele false care le susţin existenţa constau în diferite aşteptări false şi ataşamente neîntemeiate şi se bazează pe superficialitate, pe confuzia între diferite noţiuni, pe necercetarea şi necunoaşterea profundă a anumitor realităţi, a anumitor legături cauzale existente în manifestare.

Păgân - mod de gândire greşit, eronat; raţionament greşit.

Pământ - în diferite contexte poate simboliza “conştiinţa lumească”, “păcatele”, “viciile” (greşelile de gândire), în altele conştiinţa stării de veghe (conştientul), locul unde se dă lupta dintre bine şi rău, păcat şi virtute, dizarmonie şi armonie.
În general, “pământul” simbolizează conştientul (conştiinţa stării de veghe), locul unde se manifestă modurile noastre de gândire greşite sau corecte (oameni, noroade, popoare bune sau rele) şi unde acestea pot fi cercetate, analizate, înţelese pe deplin şi dacă e cazul (pentru cele greşite), eliminate (corectate) şi înlocuite cu altele (corecte).

Păstor - centrul de greutate, ideea, motivaţia principală care ghidează anumite moduri de gândire (legate de diferite aspecte ale realităţii) sau întregul sistem psihic al unui om.
Astfel, “păstorii care se închină pruncului” simbolizează diferitele virtuţi (smerenie, calm, curaj...) care trebuie să ne ghideze acţiunile în diferite împrejurări, virtuţi care toate sunt ghidate de ideea de Bine şi Adevăr (centrul de greutate, ideea principală care ghidează viaţa omului ce caută desăvârşirea); “oile fără păstor” desemnează acel psihic (pe care îl are majoritatea umanităţii actuale) care nu are un centru stabil de greutate, care nu este stabil în urmărirea Binelui şi Adevărului şi astfel, în funcţie de împrejurările exterioare, permite să se manifeste prin el când binele când răul, când “păcatul” când virtutea (în acest psihic oile - virtuţi sunt risipite deoarece păstorul lor - Binele şi Adevărul “este bătut”, este alungat datorită ignoranţei, datorită necunoaşterii lui în profunzime).

Pâine - în anumite contexte (atunci când e prezentă în opoziţie cu “piatra” - nemanifestarea, nemişcarea, potenţialul din care iasă viaţa) simbolizează manifestarea, viaţa, mişcarea, schimbarea; în alte contexte reprezintă hrana spirituală, cunoaşterea care ne permite să întronăm în noi Binele şi Adevărul.

Pescar – legile care coordonează, mânuiesc, ghidează lumea, creaţia, interacţiu-nile infinite de cauze şi efecte prezente în creaţie (simbolizate de “plasa de pescuit”).
La fel ca acestea şi pentru interiorul nostru există legi care îi sunt caracteristice şi permit păstrarea armoniei acestuia. Aceste legi sunt “pescarii de oameni” (oamenii simbolizează gândurile) şi ele trebuie cunoscute şi respectate dacă vrem să avem armonie interioară şi să realizăm integrarea naturală în Întreg.

Peşte - gânduri, moduri de gândire (idei, teorii, prejudecăţi, concepte, dogme) prezente în psihic, conştientizate (prinse în plase) sau neconştientizate (ascunse în “mare”, în subconştient).

Piatra - reprezintă potenţialitatea, nemanifestarea, ceea ce este neschimbător, esenţa în anumite contexte sau stabilitatea, baza, temelia a ceva anume (a legii, a transformării...) în alte contexte.

Plase de pescuit (mreje) - lumea, manifestarea, creaţia cu interacţiunea (împletirea) ei infinită de cauze şi efecte care se întâlnesc în fiecare element al lumii (în fiecare nod al plasei).
Plasa de pescuit reprezintă şi lume interioară, lumea psihică cu toate modurile ei de gândire (de raportare la realitate) care se sprijină unele pe altele, se nasc unele din altele (ca firele plasei de pescuit).
În această “plasă mentală” pot apare rupturi, se pot rupe anumite fire ale ei, se pot găsi moduri greşite de gândire (păcate) care trebuie reparate, dacă vrem ca gândirea să ne funcţioneze bine şi să ne ajute să ne adaptăm optim la armonia realităţii (pentru dezvoltarea idei vezi cap. I, subcapitolul “Primele patru manifestări concrete ale ideii de Bine şi Adevăr”).

Porci - simbol a două moduri greşite de gândire (păcate) majore, anume: lenea şi lăcomia.

Porumbel - pace, linişte, libertate, lipsă de griji, naturaleţe, spontaneitate, armonie.

Poruncile - simbolizează legea imuabilă a naturii, cunoaşterea şi respectarea ei, cunoaşterea şi integrarea armonioasă, naturală în firea lucrurilor (a Ceea ce Este).
Poruncile, legile naturii, sunt cele care fac posibilă existenţa, manifestarea creaţiei, ele veghind (prin mecanisme specifice) la păstrarea ordinii şi armoniei Lumii interioare şi exterioare. Existenţa lor este echivalentă cu existenţa vieţii însăşi.

Post - a posti desemnează acţiunea prin care în mod conştient întrerupem, pentru o anumită perioadă de timp, manifestarea automată a anumitor moduri de gândire (a anumitor atitudini faţă de realitate) şi a acţiunilor care decurg din acestea, cu scopul evident de a ne acorda un răgaz spre a le studia, spre a le analiza în profunzime şi astfel a vedea, prin analiza efectelor apropiate şi îndepărtate a acestor gânduri şi acţiuni, dacă ele sunt într-adevăr bune pentru noi (ne aduc pace, linişte, fericire, mulţumire). Dacă constatăm că dimpotrivă, în ciuda aparenţelor, anumite moduri de gândire (cum sunt orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, tristeţea, desfrâul sau diferite dogme, fanatisme, prejudecăţi, concepte, atitudini susţinute în noi) şi acţiunile pornite din ele ne aduc suferinţă, nelinişte, nemulţumire, aceste moduri de gândire nu vor mai fi susţinute în psihicul nostru, vor fi corectate şi înlocuite cu moduri corecte de gândire (care aduc armonia în noi şi în afara noastră).
Astfel putem, deci, vorbi de “post de grabă”, “post de gândire”, post de mâncare (pentru detalii vezi cap. I, subcapitolul “Postul. Primele sclipiri ale Cunoaşterii Adevărului”).

Potop - procesul de distrugere din propriul câmp psihomental a modurilor greşite de gândire (provocatoare de suferinţă), a “păcatului”, a ignoranţei (a “locuitorilor vechiului pământ”). De acest proces scapă modurile corecte de gândire (virtuţile) aflate în potenţă în interiorul nostru (“Noe şi familia lui”) şi care urmează să se dezvolte şi să dea naştere unor “noi locuitori ai pământului nostru psihic” (unor gânduri îndreptate exclusiv spre Bine şi Adevăr).

Preacurvie - cine îşi lasă (cine nu-şi ascultă) inima, simţirea, intuiţia, pasiunea, emoţia, afară doar de faptul dacă din acestea vin pofte, patimi şi gânduri (atitudini) iraţionale, scăpate de sub control, îndreptate spre distrugerea armoniei interioare şi exterioare, face o acţiune greşită (preacurveşte) şi se află in suferinţă.
A preacurvi înseamnă, în anumite contexte, a nu echilibra inima cu mintea, emoţia cu raţiunea, simţirea cu gândirea (“femeia cu bărbatul”) în interiorul nostru, a nu da fiecăreia din aceste două laturi ale personalităţii noastre locul care i se cuvine, fără a neglija sau minimaliza pe cealaltă.
A nu preacurvi poate desemna în anumite contexte şi acţiunea de transcendere a extremelor, a dualităţilor prin înţelegerea profundă, de esenţă, a unităţii şi intercondiţionării acestora. (pentru dezvoltarea ideii, vezi cap. I, subcapitolul “Puritatea: transcendere a dualităţii”).

Preoţi - în anumite contexte (când sunt înşiraţi alături de “cărturari”, “farisei” şi “bătrânii norodului”, condamnând alături de aceştia pe “Isus”) “preoţii” desemnează în interiorul nostru moduri greşite de gândire (păcate, prejudecăţi, dogmatisme, fanatisme, false cunoaşteri a diferitelor noţiuni religioase: virtute, mântuire, adevăr etc., teorii, concepte şi credinţe oarbe, copiate automat, fără analiză (prin copiere nediscriminatorie) din gândirea unui grup mai mare sau mai mic, de la o persoană sau de la alta).
În alte contexte “preotul” apare ca un reprezentant al lui Moise şi al Divinului, simbolizând în interiorul nostru “Vocea Conştiinţei”, cea care apără armonia şi în faţa căreia trebuie să ne aducem darurile cunoaşterii profunde a diferitelor aspecte ale realităţii care să ne permită să ne integrăm armoniei acesteia. (vezi cap. II, subcapitolul “Înlăturarea manifestărilor grosolane ale păcatelor”).

Proroc. Prorocire - “ceea ce este scris” şi nu poate fi schimbat, anume legile imuabile ale naturii după care se manifestă întreaga creaţie. Ori de câte ori se face referire la proroci sau la vreo prorocire care se împlineşte, este arătată o lege a naturii care se manifestă în acel moment (creând anumite efecte).
Aceste legi, aceste “prorociri” se împlinesc negreşit, se manifestă întotdeauna în legătură cu diferite aspecte (psihice, fizice, emoţionale...) ale realităţii. De aceea, ele trebuie cunoscute pentru ca acţiunea şi gândirea, ţinând cont de ele şi respectându-le, să ne permită integrarea în armonia Întregului.
“Ceea ce este scris”, “ceea ce au zis prorocii” trebuie, deci, să se împlinească negreşit pentru că acest lucru este în ordinea firii: legile naturii organizează creaţia şi fac ca desfăşurarea unui fenomen să aibă loc într-o anumită ordine şi la anumite momente. De exemplu, ştim că din sămânţă creşte pomul, apoi acesta dă naştere florilor şi fructelor care dau naştere din nou sămânţei.
Această desfăşurare a elementelor este înscrisă într-o lege a naturii pe care cunoscând-o, nu ne vom aştepta de exemplu direct la fructe imediat ce răsare sămânţa. Sau, cunoscând o altă lege a naturii, “nu ne vom aştepta să culegem pere din prun”: aceasta ar însemna să avem în noi cu “proroc, o prorocire mincinoasă”, fără corespondenţă în realitate, care ne face doar să suferim.
Astfel de “proroci mincinoşi”, astfel de legi greşit înţelese sunt modurile greşite de gândire din noi (“păcatele capitale”). Ei ne promit că susţinându-le în noi pe acestea, ne vom dobândi liniştea şi mulţumirea, dar în realitate vedem că astfel ne alegem cu contrariul (vedem că “prorocirea e mincinoasă”).
Trebuie, deci, alungate din noi aceste greşite înţelegeri ale legilor naturii (aceşti “proroci mincinoşi” - vezi pentru dezvoltarea ideii, cap. I, subcapitolul “Modurile greşite de raportare la realitate”).
Aşadar, “este prorocit”, este în firea lucrurilor, este o lege a naturii ca, în personalitatea plină de contradicţii, în urma conştientizării acestora, să se nască Binele şi Adevărul, care apoi încep să se dezvolte, să crească treptat, prin creşterea cunoaşterii profunde legate de diferite aspecte ale realităţii. Odată dezvoltat, Binele şi Adevărul dă naştere primelor sale manifestări (“Ioan Botezătorul”) şi apoi se manifestă pe deplin (prin “Isus”) prin lupta cu “păcatele” din noi (confruntări cu “preoţii, cărturarii, sinodul” etc.) prin înţelegerea acestora (prin “răstignire”, moarte şi “înviere”) şi astfel, prin alungarea lor din interiorul nostru, înlocuindu-le cu virtuţile (sfinţii înviaţi) şi născându-se în interiorul nostru noul om (“Fiul omului”) şi împărăţia Armoniei adusă de acesta (Împărăţia cerului).
Toate acestea sunt desfăşurări normale, naturale ale procesului de transformare interioară. Toţi cei care ţintesc desăvârşirea, trebuie să treacă prin aceste etape (evoluţia lor este, deci, “prorocită”, stabilită prin legile naturii, care organizează procesul de armonizare interioară).

Prunci - idei, gânduri, concepţii şi atitudini noi, nedezvoltate încă, aflate în potenţă. Chiar dacă acestea sunt îndreptate spre Bine şi Adevăr, fiind incipiente, nefundamentate încă pe o cunoaştere profundă, ele pot fi uneori pervertite, generând confuzie şi suferinţă (aceşti “prunci” vor fi însă “ucişi” prin dezvoltarea ulterioară a cunoaşterii ce o deţinem).
În anumite contexte “pruncii” simbolizează inocenţa, naturaleţea, puritatea, spontaneitatea, lipsa de prejudecăţi, contemplarea necomentată a realităţii care ne permit să dobândim a privire directă a Realităţii, neintermediată de nici o teorie, dogmă sau concept care nu fac decât să o deformeze.
Aceste virtuţi sunt “copiii a cărora este Împărăţia Cerurilor”.

Pustie - loc necercetat, neexplorat, necunoscut: astfel a merge “în pustie” înseamnă a ne îndrepta atenţia spre propriul psihic, spre modurile de gândire ascunse în subconştient, pentru a cunoaşte în profunzime mecanismele lor de acţiune, intercondiţionările dintre ele şi raportul lor cu diferitele aspecte ale realităţii în legătură cu care se formează.
A “propovădui în pustie” are, în mare, aceeaşi semnificaţie cu a “merge în pustie” dar, în plus, poate simboliza şi lipsa iniţială de ecou, lipsa de profunzime, de putere a primelor noastre încercări de a întări în noi Binele şi Adevărul, lipsă care cu timpul însă, este treptat depăşită pe măsura desfăşurării procesului de desăvârşire interioară.

Rai - împărăţia binelui, a cunoaşterii, a armoniei, împărăţia cerurilor. Starea psihică în care suntem în deplină armonie cu noi înşine şi cu mediul înconjurător, integrându-ne natural, spontan şi pe deplin Întregului, caracterizată printr-o profundă stare de linişte, pace, mulţumire, armonie care apare datorită unei cunoaşteri şi înţelegeri analitice de esenţă a diferitelor aspecte ale realităţii (virtutea, cauzalitatea, percepţia, cunoaşterea, binele, existenţa etc.)

Răsărit - început, iniţiere, naştere. “Magii care vin de la răsărit” simbolizează începutul cunoaşterii legilor profunde de manifestare ale naturii interioare şi exterioare care ne permit să facem “acte de magie”, aparent imposibil de realizat (stăpânirea de sine, tăcerea gândurilor, contemplarea necomentată, acţiunea detaşată, controlul emoţiilor şi al gândurilor, cercetarea unor realităţi din lumile invizibile - prin “trezire din vis”, “dedublare astrală” etc.).

Răspântii - a sta la “răspântii de drumuri” înseamnă a sta la egală distanţă de extreme, a transcende lupta dualităţilor şi a contrariilor prin înţelegerea esenţei tuturor fenomenelor. (vezi cap. III, subcapitolul “Transcenderea dualităţii)

Răstignire - lupta dintre planul orizontal (lumesc, al păcatului) şi cel vertical (spiritual, al cunoaşterii şi virtuţii); perioada de maximă încordare în care aceste două planuri au putere relativ egală în noi, perioada în care Binele şi Adevărul ne atrag foarte puternic şi facem multe acţiuni menite a-i realiza în interiorul nostru dar, în acelaşi timp “păcatul” este puternic înrădăcinat în noi deoarece încă nu-i cunoaştem acestuia cauzele profunde. Răstignirea este astfel o perioadă de îndoieli, de încordare, de pendulare la extreme (păcat, virtute), de căutare acerbă de a cunoaşte în profunzime Binele şi Adevărul.
Odată depăşită această perioadă, vechea personalitate (bazată pe păcat) moare şi cea nouă (virtuoasă) se naşte (învie) în urma cunoaşterii “rădăcinilor păcatului” (ascunse în subconştient - mormânt).

Rob - “supus unui stăpân”: mod de gândire, idee care provine, care este o mani-festare, a unui alt mod de gândire, a unei alte idei.
Astfel “robul marelui preot” desemnează manifestări ale păcatelor (încălcarea celor zece porunci, de exemplu); “robul lui Dumnezeu” semnifică manifestările virtuţilor (crearea de armonie); “robul slăbănog al sutaşului” simbolizează manifestări greşite ale cunoaşterii (sutaşului) care paralizează acţiunea (cum sunt: frica, lenea, prejudecata etc.).

Sabat - “perioadă de odihnă”, stare psihică de mulţumire, de pace, care apare în noi datorită armonizării interiorului prin corectarea modurilor greşite de gândire şi de raportare la realitate, existente în psihicul nostru (vezi cap. I, subcapitolul “Timpul de acţiune pentru refacerea Armoniei”).

Sabie - cunoaşterea discriminatorie, profundă a legilor naturii, singura capabilă să discearnă (să taie) binele de rău, utilul de neutil şi să elimine din noi răul şi neutilul în urma “războiului interior” purtat cu acesta.

Sărac în duh - stare psihică caracterizată prin lipsa agitaţiei mentale, a neliniştilor, a grabei de a judeca lucrurile (sărac-lipsit, duh-suflare-agitaţie-mişcare) în care este prezentă detaşarea, nepătimirea, analiza obiectivă a realităţii, contemplarea directă a acesteia.
Trebuie să sărăcim, să dăm de la noi agitaţia mentală creată de susţinerea în noi a tot felul de dogme, teorii, idei, concepte neverificate (copiate automat, fără analiză, din societate); trebuie să ne oprim din graba de a judeca lucrurile, trebuie să renunţăm la privirea superficială a diferitelor aspecte ale realităţii; trebuie, deci, să ajungem “săraci în duh” dacă vrem să ne integrăm armonios Întregului (Împărăţiei Cerurilor) prin cunoaşterea acestuia.

Sânge - ceea ce face legătura dintre diferite moduri de gândire din psihic. Legăturile, corelaţiile, raţionamentele corecte, făcute între diferitele moduri de gândire şi între acestea şi diferite aspecte ale realităţii se fac în urma unui efort conştient îndreptat în acest sens (printr-o “vărsare de sânge”) făcut cu scopul de a alunga (de a ierta) din noi “păcatele”, modurile greşite de raportare la realitate şi astfel a ne dobândi liniştea, pacea, armonia. Doar astfel “tămăduim”, corectăm corelaţiile, raţionamentele greşite (“scurgerile de sânge”) din psihicul propriu, obţinând efectele sus menţionate.

Semnul lui Iona - semnul care ne arată, care ne convinge că “binele e bun”, este înţelegerea în profunzime a efectelor gândirii corecte, iar această înţelegere o dobândim pe măsură ce ne cercetăm şi ne analizăm atent propriile moduri de gândire şi le schimbăm pe acestea folosind “legea creaţiei”, “legea treiului” care intermediază orice schimbare. Cunoaşterea şi aplicarea acestei legi pe parcursul drumului spre desăvârşire este “semnul lui Iona”. Această lege ce organizează transformarea, spune că aceasta se desfăşoară întotdeauna în trei etape, de aceea se numeşte şi “legea treiului”, anume:
- distrugerea vechilor structuri psiho-mentale dominate de moduri greşite de gândire;
- crearea unor noi structuri psihice pe baza unor moduri corecte de gândire;
- menţinerea modurilor de gândire corecte şi adaptarea lor perpetuă la continua schimbare care ne înconjoară. (pentru detalii vezi cap. I, subcapitolul “Legea treiului - legea care creează”)

Sfinţire - procesul de desăvârşire, de perfecţionare care constă în alungarea din psihicul nostru a modurilor greşite de raportare la realitate pe care acesta le susţine în sine (a “păcatelor”), pentru a ajunge astfel la percepţia corectă, directă, obiectivă a diferitelor aspecte ale realităţii şi a Realităţii însăşi şi astfel a ajunge să ne integrăm armonios în Întreg (dobândindu-ne prin aceasta pacea, liniştea şi mulţumirea interioară profundă).

Sinagogă - mintea, psihicul. Acesta poate fi astfel organizat încât întotdeauna prin el “să se citească şi să manifeste Legea”, să se manifeste moduri corecte de gândire (virtuţi) care să ne permită să ne integrăm armoniei Întregului (în acest caz vorbim de o “Sinagogă a lui Dumnezeu”) sau, dimpotrivă: prin psihicul nostru să lăsăm să se manifeste moduri greşite de gândire “păcate” (în acest caz vorbim de o “Sinagogă a Satanei”) care aduc cu ele pentru noi doar suferinţă.

Slăbănog - mod de gândire, care prezent în psihic, care lăsat să se manifeste în noi ne paralizează acţiunile, ne compromite capacitatea de a acţiona eficient pentru a ne atinge scopurile dorite de noi şi de toată lumea: linişte, fericire, armonie. Astfel de moduri de gândire sunt lenea, frica, tristeţea, ş.a.m.d. Ele trebuie studiate atent pentru a înţelege astfel greşelile de gândire (corelaţiile şi raţionamentele greşite) ce le caracterizează şi astfel a le corecta. Doar astfel le putem alunga din noi şi astfel ne putem atinge scopurile menţionate mai înainte.

Stâncă - moduri greşite de gândire adânc înrădăcinate în psihic (aceste “stânci” trebuie “despicate”, analizate şi distruse) respectiv moduri corecte de gândire formate pe baza unei percepţii directe a aspectelor realităţii în legătură cu care se formează (şi nu pe raţiunile, teoriile, dogmele şi mărturiile preluate de la alţii) şi pe care se poate construi o cunoaştere solidă, întemeiată (o “casă pe stâncă”) care să ne permită integrarea naturală în armonia Unităţii.

Suflet - minte, psihic, structurile psihico-emoţionale ale personalităţii. Acestea dacă sunt dominate de moduri greşite de gândire, avem de-a face cu un “suflet păcătos” care pe parcursul transformării spirituale urmează să fie “pierdut în gheenă”, urmează să fie distrus şi înlocuit cu alte structuri psihice dominate de moduri corecte de gândire.

Şarpe - înţelepciune, cunoaştere. Este util pentru noi să fim “înţelepţi precum şerpii” şi să alunecăm precum aceştia natural printre obstacolele care apar în viaţa noastră, integrându-ne spontan în Ceea ce Este.

Simboluri Evanghelice - pt. lit. T, U, V

2008-04-25T05:33:00.000+03:00

Talant - cunoaşterea discriminatorie minimă dintre bine şi rău, pe care fiecare din noi o are şi care trebuie înmulţită, mărită, pentru a întrona în noi cu adevărat Virtutea şi Cunoaşterea (vezi cap. III, subcapitolul “Virtutea se înmulţeşte prin practicarea ei”).

Tată - ceea ce creează, ceea ce dă naştere la ceva (fiului). Astfel, de exemplu, Tatăl interior (numit de unii Fiinţă, Sine, Atman, Purusha, Spirit, Ceea ce Este etc.) este ceea ce generează şi susţine în noi toate manifestările noastre psihico-emoţionale fiind însă distinct de acestea (la fel cum este distinct pictorul de tablourile sale, sau poetul de poeziile sale) şi transcendent lor (pentru dezvoltarea ideii, vezi cap. I, subcapitolul “Manifestările Tatălui Interior. Iertarea”).

Tâlhari - “păcate”, moduri greşite de gândire, care ne distrug (ne ucid, ne fură...) armonia, pacea şi liniştea interioară.

Tânăr - începutul, iniţierea, lipsa de experienţă şi profunzime specifică începutului transformării interioare, a “tinereţii spirituale” (vezi cap. I, subcapitolul “Despre lăcomie, ca lipsă de cumpătare”)

Templul - elementul principal, ideea, modul principal de gândire ce ghidează centrul de greutate (“Ierusalimul” - sistemul principal de valori) al psihicului şi prin aceasta întreaga manifestare psihico-emoţională (toată “ţara lui Israel”) ce caracterizează personalitatea unui om.
Astfel, dacă, de exemplu, acest “templu” este format din dorinţa de putere sau de avere, în jurul lui se formează un centru de greutate (un Ierusalim) dominat de lăcomie, orgoliu, frică, care dă naştere apoi unor manifestări (unei personalităţi, unei “ţări a lui Israel”) caracterizate de rea-voinţă, ură, nelinişte, exagerări, încordări, risipă, zgârcenie, prejudecăţi, dispreţ faţă de semeni etc.
Un astfel de “templu”, dominat de rău, de “păcat”, trebuie distrus, trebuie cercetat cu atenţie (“stând în templu trei zile la doisprezece ani” - vezi cap. I, subcapitolul “Depăşirea instinctului de turmă”) şi trebuie alungaţi din el toţi “vânzătorii” şi “tâlharii” (“păcatele” - vezi cap. I, subcapitolul “Izgonirea “păcatelor” din noi”).
În noul “Templu” construit prin transformare interioară, trebuie să strălucească Binele şi Adevărul; în noul “Ierusalim”, virtuţile; şi în noua “ţară a lui Israel”, toate manifestările acestora. Astfel, în noi se coboară împărăţia Armoniei, Împărăţia Cerurilor.
Pentru ca în noi să se menţină această “Împărăţie a lui Dumnezeu”, trebuie să plătim “darea pentru Templu”, adică să cunoaştem, în profunzime, legile de manifestare ale naturii şi realitatea de esenţă care le transcende (vezi cap. I, subcapitolul “Egoismul aparent - formă a orgoliului”) şi astfel vom ajunge să-l cunoaştem în profunzime pe “cel care este mai mare decât Templul”, pe cel care este dincolo de gânduri, concepte, idei...

Trecătorii - instabilitate, inconstanţă, lipsă de profunzime în raţionamente, superficialitate, cunoaştere aparentă a realităţii şi legilor ei. Toate acestea caracterizează un psihic “păcătos”, dominat de moduri greşite de gândire, care generează suferinţă (vezi cap. I, subcapitolul “Doar “păcatul” zice “virtutea nu e bună!””).

Ţară - în funcţie de context, “ţara” desemnează întregul psihic (Ţara lui Israel) sau doar anumite moduri de gândire, anumite aspecte psihice ce se manifestă în psihicul nostru: conştientizarea contradicţiilor interioare (Ţara lui Iuda), conştientizarea unităţii de esenţă a Întregului (Ţara Cananului) etc.

Ucenici - virtuţi, moduri corecte de gândire, manifestări concrete ale ideii de Bine şi Adevăr, diferite forme de manifestare în noi a cunoaşterii şi iubirii (vezi cap. I, subcapitolul “Dezvoltarea celor douăsprezece forme de manifestare ale cunoaşterii”).

Untdelemn - în contextul pildei celor zece fecioare, simbolizează răbdarea, perseverenţa, străduinţa cu care trebuie să căutăm cunoaşterea şi întronarea în noi a Binelui şi Adevărului.

Ureche - ascultare, supunere, subordonare.
“A tăia urechea” înseamnă a despărţi din necunoaştere, în mod artificial, un mod de gândire, nişte atitudini comportamentale de un alt mod de gândire, care de fapt îl generează pe primul (a despărţi “robul de stăpân”: de exemplu, a despărţi încălcarea celor “zece porunci” de susţinerea în noi a celor şapte “păcate capitale”).
Trebuie identificate legăturile cauzale dintre diferitele noastre moduri greşite de gândire (stabilind care de cine ascultă) şi astfel, să purcedem la eliminarea cauzelor profunde (nu a celor aparente - care întotdeauna par exterioare) ale lor din interiorul nostru (a diferitelor aşteptări false, iluzii şi ataşamente neîntemeiate).

Vameş - în anumite contexte “vameşii” simbolizează “păcatul” (lăcomie, reavoinţă etc.), în altele (de exemplu Matei Vameşul) simbolizează discriminarea, discernământul, capacitatea de a analiza, filtra (vămui) ceea ce este bine pentru noi de ceea ce este rău. (vezi cap. I, subcapitolul “Dăruirea cu discernământ”)

Vânzătorii din Templu - păcate, moduri greşite de gândire, raţionamente greşite care trebuie alungate din psihicul nostru.

Veac - stare psihică specifică la un moment dat.
Astfel “veacul acesta” desemnează starea psihică dominată de păcate şi astfel, caracterizată prin nelinişte, stres, agitaţie, tulburare, suferinţă. Acest “veac” se sfârşeşte odată cu coborârea în noi a noului om (a fiului omului), caracterizat prin atitudini corecte faţă de diferitele aspecte ale realităţii, care ne permit să ne integrăm armonios acestora.

Viaţă veşnică - stare de conştientizare a Eternităţii, a Infinitului, a Atemporalităţii, a Aspaţialităţii, a Ceea ce Este, a Realităţii aşa cum este, nefiltrată şi neintermediată de nici un gând, idee, dogmă sau concept despre ea sau despre diferitele ei aspecte.
Viaţa veşnică este deci “raiul”, viaţa caracterizată de armonie, pace, linişte, integrare armonioasă în Întreg, simţire şi absorbire în Unitate, în Esenţă, în Ceea ce Este, Cunoaştere a Realităţii în sine însuşi prin sine însuşi...

Vierii - simbolizează stăpânii temporari (buni sau răi: virtutea sau păcatul), stăpânii delegaţi “de gospodar” ai personalităţii (ai “viei” - ai structurilor noastre psihico-emoţionale). “Gospodarul” este stăpânul şi creatorul permanent şi de drept al personalităţii: el este Fiinţa, Sinele, Tatăl Interior…

Vie - domeniul psihomental al personalităţii, care aduce foloase (“vin”) celui ce îl stăpâneşte prin cunoaşterea profundă a mecanismului şi legilor după care acesta este organizat.

Vin - simbol al schimbării (deoarece “curge”) şi al rodului acţiunii (al “lucrării viei”), care poate fi bun (fericire, mulţumire) sau rău (suferinţă, nelinişte) pentru noi, în funcţie de cât de bine “lucrăm via”, în funcţie de faptul dacă înlăturăm sau nu din aceasta “buruienile” şi “bolile” (“păcatele”).

Vindecare - procesul de identificare şi corectare a modurilor greşite de gândire, de raportare la diferite aspecte ale realităţii (simbolizate de îndrăciţi, slăbănogi, orbi etc.) prezente în psihicul nostru sub forma a diferite prejudecăţi, iluzii, aşteptări false şi ataşamente neîntemeiate.
Rezultatul acestui proces este armonizarea interioară, cunoaşterea profundă a Realităţii.

Virtute - mod corect de gândire (generator de linişte, pace, fericire, armonie), atitudine, raţionament corect aflat în concordanţă cu aspectele realităţii (fiinţe, evenimente, cunoaştere, percepţie, acţiune etc.) în legătură cu care se formează.

Vis - intuiţie, conştientizare intuitivă, încă slab fundamentată raţional sau experimental a adevărului în legătură cu diferite aspecte ale manifestării.

Vrăjmaş - “păcatul”, “diavolul”, cel ce “seamănă” răul (suferinţa) în noi, modurile greşite de gândire din interiorul psihicului propriu, care ne distrug armonia interioară şi exterioară.

SIMBOLISTICA NUMELOR din Evanghelii

2008-04-25T05:28:00.000+03:00

Andrei - provine din grecescul “Andreeas” care înseamnă bărbăţie, curaj, ceea ce ne duce cu gândul la fermitate, statornicie, forţă, putere. Având în vedere că Andrei este fratele lui Petru (care simbolizează Legea, Dreptatea), el poate simboliza, pe plan interior, forţa Iubirii care permite şi susţine Legea şi prin acest fapt însuşi Existenţa.
Iubirea, forţa de a-i ajuta pe ceilalţi, forţa prin care suntem ajutaţi, permite Întregului să fie o Unitate, făcând astfel posibilă existenţa Legii şi astfel a Creaţiei. Iubirea este forţa care izvorăşte şi determină în acelaşi timp (din) legătura dintre tot ce există. Datorită acestei întrepătrunderi a totului cu totul, a acestei intercondiţionări şi determinări reciproce a tot ceea ce fiinţează, Iubirea (a-i ajuta pe ceilalţi, a fi ajutat) nu este ceva ce trebuie realizat: ea este o realitate, ea este peste tot, ceea ce putem face noi este să dezvoltăm, să lăsăm să se manifeste prin noi cu o mai mare putere această Forţă a Universului.
A Iubi nu este un imperativ, este o experienţă magnifică a vieţii însăşi, a Existenţei, a beatitudinii de a fi...

Avraam - înseamnă “tatăl unei mulţimi” (vezi Geneza 17.5), putând deci să simbolizeze, în funcţie de context, Unitatea, Creatorul, Absolutul, ceea ce dă naştere la ceva (vezi “Tată”).

Baraba - “păcatul”, modurile greşite de gândire.
Acestea trebuie întemniţate, distruse, nu trebuie să fie lăsate libere a se manifesta prin noi dacă ne dorim cu adevărat Armonia şi Cunoaşterea.

Bartolomeu - numele acesta provine din forma grecească Barholomaios a unui nume persan de origine armeană Bartolomay, ceea ce înseamnă “fiul lui Talmay” sau “fiul colinei din apă” (tel - colină, me - apă). Aşadar, acest nume poate simboliza cunoaşterea formelor de manifestare ale creaţiei: formele sunt primele născute la apariţia manifestării (simbolizate de colină - pământ) care provine din “apele primordiale”, simbol al Nemanifestatului, al Absolutului.
A cunoaşte Forma de manifestare a unui fenomen, în profunzimea ei, e a trece dincolo de ea la obiectul în sine care generează acea formă. A trece dincolo de obiect, a transcende însăşi cauza formei, e a percepe direct Ceea ce Este, Absolutul, Existenţa...

Caanan - “ţara unde curge lapte şi miere” (vezi Exodul 3.8). “Cananul” desemnează, deci, o stare psihică de linişte, pace, fericire, armonie care nu poate apare în noi decât când avem în psihic moduri de gândire corecte, atitudini şi raţionamente corecte, care reflectă fidel diferitele aspecte ale realităţii în legătură cu care se formează şi realitatea însăşi. Canananul desemnează şi starea psihică în care toate dorinţele ne sunt împlinite, în sensul că nu mai avem nici o dorinţă, (sau mai bine zis, transcendem dorinţa); starea în care trenscendem extremele fenomenelor, în care transcendem gândurile. Această stare, odată experimentată, generează în noi detaşare şi nepătimire.
Sinonime: viziunea realităţii, cunoaşterea de esenţă, percepţia directă a Ceea ce Este, dezvăluirea adevărului etc.

Caiafa - “păcatul”, moduri greşite de gândire. El este “marele preot”, cel mai mare din cele şapte păcate capitale (specific pentru fiecare om în parte), în jurul căruia se manifestă întreaga personalitate “păcătoasă”.
Astfel, el poate fi orgoliul (dorinţa de putere, de control absolut, de faimă), sau frica (dorinţa de siguranţă exagerată), sau lăcomia (dorinţa de avere scăpată de sub control) etc.
“Marele preot Caiafa” poate simboliza însăşi ideea de rău, de necunoaştere (ignoranţă), de întruchipare a prejudecăţilor, fanatismelor şi dogmatismelor care ne închid viziunea realităţii, care ne fac orbi la Cunoaştere şi Adevăr.

Cezar - în funcţie de context, poate simboliza conducerea şi puterea (cezar fiind un titlu pe care şi-l luau împăraţii romani), sau poate simboliza lumea, manifestarea, creaţia (când e prezent în opoziţie cu Dumnezeu, cu Absolutul, cu nemanifestarea... vezi cap. I, subcapitolul “Transcenderea extremelor existenţă - vid, manifestare-nemanifestare”).

David - lupta, războiul spiritual care trebuie dus în interiorul nostru împotriva “păcatelor” (a lui “Goliat”, a “leilor”, a lui “Saul”, a “triburilor păgâne”) pentru a le alunga din interiorul nostru şi astfel să devenim regi peste noi înşine (să devenim stăpâni peste noi, peste propriile manifestări psihico-emoţionale).

Dumnezeu - în funcţie de context, poate simboliza idealul spiritual, desăvârşirea, sacrul, aspiraţia spirituală profundă spre Bine şi Adevăr, spre încarnarea în noi a tuturor Virtuţilor şi a Cunoaşterii, drumul spre desăvârşire, perfecţionare, sfinţire; sau poate fi un simbol pentru ceea ce există şi nu poate fi numit, dar care are multe nume: Absolut, Întreg, Adevăr, Realitate, Tao, Vid, Brahma, Existenţă, Alah, Ceea ce Este...
Acest nume de “Dumnezeu” poate desemna şi Creatorul, Stăpânul creaţiei, cel care dă naştere şi organizează creaţia.

Egipt - simbol pentru iniţiere, pentru căutarea cunoaşterii profunde a legilor de manifestare ale psihicului şi ale naturii exterioare, pentru cercetarea miracolelor, a misterelor, a magiei naturii (a legilor după care aceasta se manifestă).

Emanuel - înseamnă “Dumnezeu este cu noi” (vezi Matei 1.23) şi simbolizează starea în care suntem plini de Armonie, de Cunoaştere de Esenţă şi de Iubire Divină (plini de Dumnezeu).

Filip - provine din grecescul Philippos şi înseamnă “iubitor de cai” (phil - iubitor, hippos - cal). Poate simboliza, deci, cunoaşterea în profunzime a tainelor naturii, iniţierea (având în vedere că, calul a fost întotdeauna un simbol al libertăţii, forţei, curajului şi, prin toate aceste calităţi, el este în multe culturi ale lumii un simbol al iniţierii, al procesului de dobândire a acelei cunoaşteri care ne permite să stăpânim propria natură şi astfel să dobândim libertate, forţă, curaj, putere, stăpânire de sine, armonie etc.).

Hristos - “cel uns” să conducă împărăţia noastră interioară (Binele şi Adevărul), “mesia” cel care trebuie să alunge din noi toate “păcatele” pentru a putea coborî în interiorul nostru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pentru noi înşine “mesia” suntem noi şi nici nu poate fi altfel: doar noi ne putem analiza în profunzime propriile moduri de gândire pentru a le identifica pe cele greşite şi a le corecta dobândindu-ne astfel armonia interioară prin întronare în noi a lui Hristos (a Binelui şi Adevărului).
Expresia “hristoşii mincinoşi” desemnează conducătorii mincinoşi - “păcatele”: acestea ne promit că dacă le facem o vom duce mai bine (ne vom atinge fericirea), dar în urma acţiunii pornite din ele vedem că nu rămâne decât suferinţă şi distrugere. Trebuie să fim atenţi, deci, la aceşti “hristoşi mincinoşi”, la aceste păcate: le vom cunoaşte după roadele lor (suferinţă), nu după spusele lor (justificările lor).

Iacov - înseamnă “cel ce ţine de călcâi” pentru că la naştere îl ţinea de călcâi pe fratele lui născut odată cu el, Esau, care înseamnă “păros” (vezi Geneza 25.25-26). Simbolismul acestei scene este evident: Esau reprezintă instinctul animalic şi pasiunile necontrolate existente în noi iar Iacov, Raţiunea, singura capabilă să controleze, să “ţină de călcâi” patimile şi poftele astfel încât să nu ne producă suferinţă. Astfel, deci, Iacov, fiul lui Zebedei: privit şi în relaţia lui cu Ioan (cu care este frate) şi în calitatea lui de pescar, poate simboliza cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomenele manifestate prin intermediul Raţiunii (vezi “plasă” şi “pescar”).

Iacov, fiul lui Alfeu, poate simboliza Raţiunea Creatoare, Inventivitatea, Imaginaţia, Creativitatea care trebuie cunoscută şi lăsată să se manifeste în interiorul nostru pentru a ne putea şi noi bucura de actualul creator. Această Raţiune Creatoare este născută la începutul creaţiei (Alfeu poate proveni de la Alfa, prima literă a alfabetului grec, simbolizând, deci, începutul), pentru a o face pe aceasta posibilă.

Ierusalim - centrul de greutate interior, principalele valori care ghidează personalitatea unui om la un moment dat. “Ierusalimul vechi” astfel desemnează “păcatele” care conduc viaţa oamenilor înainte de transformarea interioară. Acest “Ierusalim” va fi dărâmat pe Drumul Interior şi va fi înlocuit cu “Noul Ierusalim” care desemnează Virtutea şi Cunoaşterea, Binele şi Adevărul menite să conducă manifestarea omului transformat, a omului ce caută desăvârşirea şi armonia interioară. Cu acest nou centru de greutate, aflat la conducerea personalităţii sale, negreşit el le va găsi pe acestea.

Ilie - înseamnă “Domnul este adevăratul Dumnezeu” (Elohim şi Iahve), subliniind ideea că Dumnezeu (Absolutul, Adevărul, Realitatea) “este din sine însuşi prin sine însuşi”.
Cunoaşterea acestui fapt, prin percepţie directă, în lipsa oricăror gânduri, dogme, idei sau concepte “reaşează în noi toate lucrurile” şi ne dezvăluie Adevărul (în mod direct, fără intermediari).
Ilie simbolizează, în anumite contexte, acelaşi lucru ca şi Ioan Botezătorul (“Ilie este Ioan”), anume începutul: începutul transformării interioare, sau începutul unui nou mod de percepţie a Realităţii: percepţia nonduală, unitară, unitotală, integrală şi integratoare a Întregului, percepţia trenscendentă oricăror idei, gânduri, sau cuvinte...

Ioan, fratele lui Iacov - “Ioan” provine din ebraicul “Yehohanan” şi înseamnă “Iahve a avut milă”, el putând, deci, să simbolizeze, pe plan interior, cunoaşterea compasiunii, a milei, a dăruirii, a iubirii menită a echilibra şi completa Raţiunea (simbolizată de Iacov, fratele lui Ioan).

Ioan Botezătorul - botezul este simbol al iniţierii, al începutului. Prin toate acţiunile atribuite în evanghelii lui “Ioan Botezătorul” putem ajunge să înţelegem că acesta simbolizează primele manifestări (mai grosiere, nerafinate) ale Binelui şi Adevărului în interiorul nostru. Acestea sunt însă “cele care pregătesc calea” pentru manifestarea acestor valori pe deplin în interiorul nostru (după început vine dezvoltarea).
Primele confruntări directe cu “păcatele” şi ignoranţa din noi (prin acţiunile lui “Ioan Botezătorul”) pregătesc terenul pentru războiul pe care trebuie să-l purtăm cu acestea pentru a le învinge şi a le alunga din interiorul nostru.

Iosif - înseamnă “Adaos” (vezi Geneza 30.24).
Iosif, soţul Mariei, fiul lui Iacov, simbolizează căutarea sinceră a adevărului, răzvrătirea împotriva vechilor valori (a “păcatelor”), revolta împotriva acestora; revoltă simbolizată de Iacov, numit şi Israel (vezi Israel), revoltă căreia i se adaugă controlul, direcţionarea precisă asupra răului, iluziei şi ignoranţei din propriul nostru interior.
Deci, Iosif, fiul lui Iacov (numit şi Israel) e rezultatul depăşirii stării de revoltă necontrolată, de dezordine interioară (este fiul “celui ce luptă cu Dumnezeu” - Israel), el reprezintă neprihănirea interioară pe plan mental (bărbătesc): dârzenia, răbdarea, lupta dată pentru căutarea sinceră a Armoniei şi Adevărului. (pentru dezvoltarea ideii vezi cap. I, subcapitolul “Naşterea în noi a Binelui şi Adevărului”)

Irod - conducătorul vechii personalităţi, a personalităţii ignorante, plină de prejudecăţi, iluzii, aşteptări false, vechiul centru de greutate: “păcatul”, modurile greşite de gândire, de raportare la realitate...

Irodiada - patimi şi pofte iraţionale, scăpate de sub control, automatisme emoţionale greşite (producătoare de suferinţă): mânie, orgoliu, frică, tristeţe, desfrâu etc. (vezi cap. I, subcapitolul “Eliminarea manifestărilor brute ale tendinţei spre Bine şi Adevăr, din noi”)

Israel - înseamnă “Cel ce luptă cu Dumnezeu” (vezi Geneza 32.28) şi poate simboliza, în funcţie de context, revolta interioară împotriva vechilor valori, prejudecăţi şi dogme (o revoltă însă încă insuficient coordonată, şi încă nu prea bine direcţionată asupra “păcatului” din noi înşine) sau, când apare desemnând poporul Israel sau Ţara lui Israel, desemnează întreaga personalitate, toate structurile noastre psihico-emoţionale (vezi “ţară”) care pot fi conduse de Bine şi Adevăr sau dimpotrivă de Păcat şi Ignoranţă. Alegerea aceasta ne aparţine.

Isus - Binele, Adevărul şi Frumosul: “Eu sunt calea (binele), adevărul şi viaţa (frumosul)”. Având în vedere că Frumosul este o manifestare a Binelui, am considerat, în general, că Isus reprezintă, în interiorul nostru, manifestarea Binelui şi Adevărului. Această manifestare este singura cale spre dobândirea Armoniei, Virtuţii şi Cunoaşterii, spre cunoaşterea Esenţei Realităţii, a Vieţii în sine însuşi prin sine însuşi.

Iuda - înseamnă “Lăudat fie Domnul” (vezi Geneza 29.35) şi simbolizează (având în vedere rolul jucat de el în evanghelii şi apelativul de trădător) conştientizarea contradicţiilor interioare: dintre diferitele noastre moduri de gândire (teorii, dogme, concepte), dintre vorbă şi faptă (cu vorba lăudăm pe Domnul, cu fapta şi gândirea însă manifestăm “păcatul”), dintre voinţă şi acţiune etc. (pentru dezvoltarea ideii vezi cap. I, subcapitolul “Începutul miracolelor şi al confruntării cu răul din noi”)

Levi - înseamnă “Alipire” (vezi Geneza 29.34) şi poate simboliza, pe plan interior, cunoaşterea unităţii, a Întregului, cunoaşterea mistică, intuitivă a Infinitului, a Misterului, a Imensităţii, percepţia directă a Ceea ce Este, a Realităţii, a Absolutului; cunoaşterea întrepătrunderii, a unităţii, a “alipirii”, a contopirii totului cu totul, trăirea unirii neintermediate cu Realitatea Transcedentală, a contopirii cu Întregul...

Maria - simbolizează, în general, manifestările emoţionale superioare (generatoare de armonie): inocenţă, neprihănire, îndrăzneală, puritate, bunăvoinţă, deschidere la nou (Maria, mama lui Isus); curăţenie şi puritate ca lipsă a păcatelor (“Maria Magdalena” din care “Isus” scoate şapte “draci”); dorinţă sinceră, aspiraţie profundă spre cunoaştere şi adevăr (Maria, mama lui Iacov şi a lui Ioan); manifestări care sunt cauze şi în acelaşi timp efecte ale muncii de transformare interioară orientată spre întronarea în noi a Binelui şi Adevărului (ele există în noi, trebuie doar dezvoltate şi lăsate să se manifeste plenar, prin alungarea din noi a “păcatelor”, a modurilor greşite de gândire, care le reduc manifestarea în interiorul nostru).

Matei Vameşul - simbolizează dăruirea (Matei înseamnă “darul lui Iahve”) cu discriminare (vezi “Vameş”), cunoaşterea distincţiei dintre bine şi rău şi pe baza acesteia iubirea, ajutorarea celor din jur, dăruirea faţă de aceştia cu scopul de a realiza armonia interioară şi armonia Întregului şi astfel a ne atinge liniştea, pacea, mulţumirea, fericirea. (vezi cap. I, subcapitolul “Dăruirea cu Discernământ”)

Moise - înseamnă “scos din ape” (vezi Exodul 2.10) putând să simbolizeze procesul creaţiei (manifestarea care apare din nemanifestare - simbolizată de “apele primordiale”), faptul că creaţia (formele, obiectele) apar din ceea ce transcende dualitatea, din ceea ce transcende cuvântul şi gândirea, sau poate desemna legile naturii interioare şi exterioare (având în vedere că Moise e cel care a adus decalogul (legea) pentru poporul Israel).

Neftali - înseamnă “luptele lui Dumnezeu” (vezi Geneza 30.8) simbolizând procesul transformării interioare, acea pornire lăuntrică de “a lupta alături de Dumnezeu”, de a întrona în noi, prin războiul spiritual îndreptat împotriva păcatului din interiorul nostru, Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia Binelui (Armoniei) şi Adevărului (Cunoaşterii).

Petru (Simon) - Simon înseamnă “ascultare” (“Dumnezeu m-a ascultat” - vezi Geneza 29.33) iar Petru simbolizează piatra, baza, fundaţia, temelia pe care se construieşte “biserica lui Hristos” (vezi Matei 16.18). Simon Pentru simbolizează, deci, cunoaşterea şi respectarea (ascultarea) legilor de manifestare a naturii noastre interioare şi a naturii exterioare, legi care permit existenţa şi menţinerea armoniei creaţiei (a împărăţiei lui Dumnezeu). Această cunoaştere trebuie să se dezvolte, să crească în noi dacă dorim să realizăm în noi mulţumirea şi fericirea (rezultate ale stări de armonie cu Întregul).

Pilat - “dregătorul”, cel care menţine ordinea într-un sistem (social, psihic, fizic). În interiorul nostru, acest “dregător” este Raţiunea bazată pe percepţia directă, pe experienţa nemijlocită a aspectelor în legătură cu care aceasta se formează şi se manifestă. Ea este cea care trebuie (prin intermediul cunoaşterii legilor de manifestare a psihicului propriu şi a efectelor adevărate pe care le produc anumite moduri de gândire prezente în psihicul propriu) să corecteze greşelile de gândire şi de raportare la realitate prezente în noi.

Satana - “păcate”, moduri greşite de gândire (vezi Diavol)

Simon Cananitul - cunoaşterea (ascultarea) mecanismelor dorinţei şi transcenderea lor, cunoaşterea a ceea ce înseamnă detaşare şi nepătimire, cunoaşterea de esenţă a Realităţii (vezi “Simon” şi “Canan”).
Pentru o detaliere a simbolisticii lui “Simon Cananitul” vezi cap. I, subcapitolul “Dezvoltarea celor douăsprezece forme de manifestare ale Cunoaşterii”).

Toma - înseamnă “geamăn”, ceea ce ne duce cu gândul la dualitate, la creaţie, pe de o parte şi la multiplicare, xeroxare, copiere, pe de altă parte: procesul prin care asemănăm două sau mai multe elemente foarte asemănătoare între ele dar nu identice.
Luând în considerare şi apelativul de Necredincios (nu a crezut învierea până nu a pipăit carnea lui Isus înviat) pe care îl are Toma, vedem că Toma poate simboliza cunoaşterea ştiinţifică a Creaţiei, bazată doar pe percepţie directă, pe experienţă nemijlocită a elementelor cercetate şi nu pe o copiere automată, fără analiză a raţiunilor şi mărturiilor altora despre aceste elemente, lucru care nu ar produce în noi decât confuzie. (Pentru dezvoltarea ideii, vezi cap. I, subcapitolul “Dezvoltarea celor douăsprezece forme de manifestare ale Cunoaşterii”.)

Zabulon - înseamnă “locuinţă”: “De data aceasta bărbatul meu va locui cu mine” (vezi Geneza 30.20) şi simbolizează starea în care dualităţile sunt transcense (şi nu mai sunt despărţite artificial), în care unitatea de esenţă a existenţei este regăsită şi experimentată în mod direct, dincolo de gânduri şi cuvinte.

Simbolistica cifrelor

2008-04-25T05:21:00.000+03:00

1. - UNITATEA a tot ce există, integrarea, întrepătrunderea, Întregul, Esenţa ce uneşte tot ceea ce există.

2. - DUALITATEA, lupta extremelor, contradicţiile, cele două extreme ale unui fenomen (bine - rău, suferinţă - fericire, lumină - întuneric, interior - exterior, manifestare - nemanifestare etc.)

3. - LEGEA CREAŢIEI, legea care guvernează manifestarea: creaţia (acţiune, afirmaţie), menţinere (forţă de echilibru, conciliere), distrugere (reacţiune, negaţie); TRINITATEA: integrare a Tatălui (Absolutului, nemanifestării), a Fiului (creaţiei, manifestării) şi a Duhului Sfânt (desăvârşirea creaţiei, armonizarea şi organizarea superioară a acesteia); SPAŢIUL (lui Euclid) cu cele trei dimensiuni ale lui: înălţime, lăţime şi lărgime; elementul de legătură dintre cele două extreme ale unui fenomen (adică fenomenul însăşi).

4. - ACŢIUNEA - omul are patru membre, simbol al mişcării şi acţiunii, al schimbării şi transformării; ÎNTREGUL: înglobarea unităţii şi a multiplicităţii (a lui 1 şi a lui 3: 1 + 3 = 4), a nemanifestării şi a manifestării; CICLUL COMPLET, ETERNITATEA - anul cu cele patru anotimpuri ale sale: iarna (simbol al nemanifestării, al potenţialului), primăvara, vara şi toamna (aceste ultime trei, prin cele trei procese caracteristice fiecăruia din ele, anume: creaţie, menţinere şi distrugere, simbolizează manifestarea, creaţia); PERSONALITATEA UMANĂ cu cele patru componente majore ale el: fizicul, energeticul, emoţionalul şi mentalul.

5. - PERCEPŢIA: omul are cinci simţuri: văz, auz, gust, miros şi pipăit; MANIFESTAREA COMPLETĂ a omului datorită celor cinci degetele pe care omul le are la fiecare mână; PREVEDEREA (a cincea roată la căruţă: roata de rezervă), OMUL ca fiinţă (cu cele cinci extremităţi ale sale: două mâini, două picioare şi un cap - vezi pentagrama - simbol al omului).

6. - CREAŢIA: LUMEA, creaţia, manifestarea (există şase zile lucrătoare, în care se poate crea, acţiona şi una de odihnă); legea creaţiei care lucrează asupra fenomenelor (2 x 3 = 6): creaţia se construieşte (prin legea creaţiei - a treiului) pe dualitate (pe doi); ECHILIBRUL: echilibrarea extremelor fenomenelor prin legea treiului, echilibrarea şi transcenderea dualităţilor prin integrarea în noi a trinităţii (2 x 3 = 6); RAŢIUNEA: mintea, înţelepciunea (cel de al “şaselea simţ” al omului).

7. - ORGANIZAREA, legea organizării: se pare că fenomenele din universul nostru sunt organizate potrivit “legii şaptelui”: există şapte culori fundamentale, şapte note de bază, şapte zile în săptămână, şapte organe de simţ (pielea, cei doi ochi, cele două urechi, nasul şi limba), şapte păcate capitale şi şapte virtuţi principale etc. care organizează fenomenele corespunzătoare: lumina, sunetul, timpul, percepţia, armonia etc.; NEMANIFESTAREA, Vidul, Absolutul, Adevărul, Detaşarea, Nepătimirea (a şaptea zi: ziua de odihnă, de nemanifestare, de non-acţiune).

8. - ETERNITATEA - simbolul infinitului (oo), a ciclului etern care se autogenerează necontenit; ECHILIBRUL, acţiunea de integrare a dualităţilor (4 x 2 = 8), anume a nemanifestării cu manifestarea, a suferinţei cu fericirea, a binelui cu răul etc. prin înţelegerea în profunzime a locului şi rolului pe care fiecare fenomen, cu cele două extreme ale sale le ocupă în cadrul creaţiei, al manifestării, al existenţei, al Realităţii; ÎNCEPUTUL UNUI NOU CICLU (a opta zi: prima zi dintr-o nouă săptămână).

9. - NAŞTEREA: nouă este cifra concepţiei, simbolizează timpul necesar pentru pregătirea unei naşteri, pentru pregătirea intrării într-o nouă lume: în nouă luni embrionul devine prunc gata de a ieşi la viaţă; INIŢIEREA, dobândirea unor experienţe şi cunoaşteri noi, uneori total diferite de tot ce am întâlnit până atunci (pruncul experimentează viaţa extrauterină).

10. - PERFECŢIUNEA, echilibrul între manifestare (1) şi nemanifestare (0 - vid); DESĂVÂRŞIREA, ducerea la bun sfârşit a unei acţiuni; SFINŢIREA, dobândirea unei cunoaşteri de esenţă care face posibilă respectarea naturală, spontană, fără efort a celor zece porunci.

12. - CICLUL COMPLET, anul cu cele douăsprezece luni ale sale: o rotaţie completă a pământului în jurul soarelui, MANIFESTAREA ÎNTREGULUI POTENŢIAL al unei acţiuni, al unul fenomen la un moment dat.

24. - MANIFESTAREA COMPLETĂ DE SINE, a potenţialului pe care îl avem la un moment dat: în douăzeci şi patru de ore pământul face o rotaţie completă în jurul axei proprii; ECHILIBRAREA EXTREMELOR prin cunoaşterea lor: în douăzeci şi patru de ore avem o zi şi o noapte, o perioadă de lumină şi una de întuneric, o perioadă de acţiune (manifestare) şi una de odihnă (nemanifestare).

40. - ACŢIUNEA (4) ÎNDREPTATĂ SPRE PERFECŢIONARE (10), spre desăvârşire (4 x 10).

EXPLICAŢIA SENSULUI TERMENILOR "TEHNICI" FOLOSIŢI

2008-04-25T05:12:00.000+03:00

Adevăr - reprezintă corespondenţa dintre ceea ce credem noi despre un obiect, fiinţă, eveniment, fenomen... şi ceea ce este în realitate (independent de părerea noastră) acel obiect, fiinţă, eveniment, fenomen...
Putem vorbi de un adevăr relativ la fiecare fenomen în parte şi de un adevăr relativ la întreaga realitate (de un adevăr absolut). Adevărul relativ la un fenomen este valabil doar pentru acel fenomen (de exemplu, “soarele străluceşte” este un adevăr relativ la (legat de) fenomenul “soare”) pe când Adevărul Absolut este valabil pentru toate fenomenele. Acest Adevăr Absolut nu poate fi descris dar el poate fi experimentat prin Percepţie Directă. Cunoaşterea adevărurilor relative, legate de fenomenele din manifestare (sociale, psihice, fizice...), cu care intrăm în contact, ne ajută să ne adaptăm mai bine acestora (evitând suferinţa care vine doar din neadaptare la schimbarea care ne înconjoară).
Cunoaşterea Adevărului Absolut duce la cunoaşterea esenţei realităţii... (pentru dezvoltarea ideii, vezi cap. I, subcapitolul “Adevărul relativ şi cel absolut”).

Altruism - atitudine lăuntrică îndreptată spre ajutarea necondiţionată a celorlalte fiinţe, spre a simţi pacea, liniştea, fericirea; atitudine izvorâtă din puternica conştientizare a adevărului de netăgăduit că noi suntem intim legaţi de toate celelalte fiinţe şi astfel binele nostru este de fapt binele lor. A acţiona spre a le face bine celorlalţi este, deci, cel mai mare bine pentru noi (vezi “bine”).

Amintire de sine - acţiunea de a ne întoarce privirea spre interior, de a deveni conştienţi de cine suntem noi cu adevărat, şi de ceea ce nu suntem; de a conştientiza că gândurile, emoţiile, dorinţele sunt doar manifestări ale noastre (dar nu suntem noi) şi astfel a ne detaşa de ele şi a le analiza obiectiv, pentru a le înţelege în profunzime mecanismele de manifestare şi astfel a le stăpâni spre folosul nostru.

Armonie - starea unui sistem (psihic, fizic, social) în care toate elementele acestuia conlucrează împreună pentru menţinerea funcţionării optime a acelui sistem, a unităţii lui, a existenţei lui.
Armonia sistemului este deranjată când unul sau mai multe din elementele lui încearcă să-l distrugă. Pentru a-şi reface armonia (pentru a putea continua să existe), sistemul (toate celelalte elemente decât cele disturbatoare) se întoarce împotriva elementelor care-i deranjează armonia şi fie le distruge pe acestea fie le transformă astfel încât ele să nu mai deranjeze armonia sistemului.
Putem vorbi, deci, de o armonie exterioară a sistemului fizic (a corpului fizic) sau a celui social (a societăţii) care apare când toate elementele acestor sisteme (componentele corpului fizic, respectiv oamenii) conlucrează între ele, se ajută reciproc pentru a-şi menţine existenţa şi astfel ajută la menţinerea sistemului ca întreg.
Putem vorbi, de asemenea, de o armonie interioară, care apare atunci când în psihic purtăm moduri de gândire, care puse în practică vor duce la realizarea armoniei exterioare.
Armonia interioară este distrusă când menţinem în psihic moduri greşite de gândire, care odată puse în practică ar deranja armonia exterioară.
Fericirea (pacea, liniştea, mulţumirea) şi suferinţa (neliniştea, agitaţia, stresul) sunt semnale care ne arată când armonia sistemului (interior respectiv, exterior) este întărită respectiv deranjată.
Când în psihicul nostru apare o stare de suferinţă (nelinişte, agitaţie) putem fi siguri că în acele momente susţinem în mintea noastră un mod de gândire care, dacă ar fi pus în practică, ar duce la distrugerea armoniei exterioare fizice şi sociale (astfel de moduri de gândire sunt orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, desfrâul şi tristeţea). Este, deci, cazul ca în acele momente să analizăm gândurile pe care le susţinem în noi, să conştientizăm în profunzime că puse în practică ele nu ne sunt utile cu adevărat (vor duce la deranjarea armoniei exterioare şi astfel vor atrage suferinţa asupra noastră) şi astfel să le alungăm din psihicul nostru, înlocuindu-le cu nişte moduri de gândire care puse în practică duc la întărirea şi menţinerea armoniei exterioare (acestea sunt virtuţile).
Armonia interioară este, deci, posibil a se realiza în noi doar când menţinem în psihic moduri corecte de gândire. În caz contrar, în psihicul nostru va apare suferinţa interioară.

Ataşament neîntemeiat - mod de gândire specific, pe care, atunci când îl lăsăm să se manifeste prin noi, ni se reduce capacitatea de adaptare la schimbările din jurul nostru şi astfel suferim.
El constă dintr-un raţionament greşit: considerăm că anumite legături (ataşamente) cu anumite obiecte sau fiinţe (anumite relaţii de proprietate, de prietenie, de familie, existenţiale) vor dura o veşnicie, că nu se vor întrerupe niciodată şi din această cauză, când ruptura are totuşi loc (pierdem, ne despărţim, sau ne sunt luate anumite obiecte sau fiinţe) refuzăm să constatăm acest lucru şi să acţionăm în consecinţă adaptându-ne optim schimbării care s-a produs prin ruperea acelei legături.
Din această cauză deranjăm armonia interioară şi exterioară: aceste sisteme (interior şi exterior) au un echilibru dinamic - care trebuie refăcut în permanenţă. Când nu ne adaptăm schimbărilor care au loc nu refacem imediat armonia interioară şi exterioară şi astfel apare în noi şi în afara noastră suferinţa, ca semnal că deranjăm armonia şi că e cazul să luăm măsuri pentru a o reface pe aceasta (semnalul suferinţei se va menţine în noi până când vom reface armonia: de abia atunci va dispare).
Aşadar, să conştientizăm că toate legăturile (ataşamentele) pe care le avem sau le creem cu anumite obiecte, sau fiinţe nu sunt decât temporare şi când ruptura legăturilor are loc, să ne adaptăm imediat “fără comentarii suplimentare” care de altfel nu ne fac decât să suferim: ne întârzie adaptarea la schimbarea care a avut loc.
Această adaptare, oricum o vom face mai devreme sau mai târziu, dar între timp vom suferi: depinde doar de noi să scurtăm suferinţa (prin luarea în considerare a acestui semnal ce ne indică că au loc dizarmonii în noi şi în afara noastră şi astfel, prin adaptarea unor atitudini obiective, să desfăşurăm acţiuni capabile să refacă imediat armonia interioară şi exterioară) sau să o prelungim (prin ignorarea, pentru o perioadă de timp, a semnalului suferinţei, datorită menţinerii în noi a unor atitudini greşite (raţionamente false, aşteptări false) care ne împiedică acţiunea menită a reface armonia deranjată de schimbare - de ruperea legăturii).
Depinde, deci, doar de noi să suferim mai mult sau mai puţin. Ce vom alege?

Automatisme psihice - sunt moduri de gândire specifice, puternic înrădăcinate în psihic, prin continua lor repetare, o anumită perioadă de timp.
Aceste automatisme au proprietatea că se pot derula în psihic fără intervenţia conştientului sau cu o minimă intervenţie din partea acestuia.
De exemplu, în spatele acţiunilor precum scrisul, vorbitul, mersul, înotul se ascund anumite sisteme de gândire care, în momentul când vrem să scriem, să vorbim... se derulează în mod automat, fără să fie necesară din partea noastră o conştientizare a fiecărei litere pe care o facem, a fiecărui sunet pe care îl pronunţăm… Această conştientizare a avut însă loc atunci când am învăţat să scriem, să vorbim o anumită limbă. Prin această conştientizare am învăţat cum se face fiecare literă, cum se pronunţă fiecare cuvânt apoi, prin repetarea o anumită perioadă de timp a acestei conştientizări, încetul cu încetul, s-a format programul mental al scrisului, al vorbitului etc. în care nu mai e necesară intervenţia conştientului (în sensul de conştientizare a fiecărei litere, sunet etc.).
Majoritatea gândurilor, a modurilor de gândire (de raportare la diferite realităţi şi fenomene) pe care le purtăm în psihic sunt automatisme psihice în sensul că au fost învăţate prin repetare la un moment dat.
Problema este că aceste moduri de gândire, în marea majoritate a cazurilor, au fost preluate automat, fără analiză, din societatea în care am crescut şi că o mare parte din ele nu ne sunt folositoare şi utile cu adevărat: lăsate să se manifeste în psihicul nostru, ne provoacă suferinţă şi duc la distrugerea armoniei exterioare.
Aceste automatisme care ne provoacă suferinţă (cum sunt cele şapte păcate capitale, sau diferitele dogme şi prejudecăţi în legătură cu diferite fenomene sociale, religioase, filozofice...) trebuie identificate prin autoobservare şi autoanaliză şi eliminate din psihicul nostru. Astfel, trebuie identificate raţionamentele greşite ce caracterizează aceste automatisme psihice şi trebuie corectate. Apoi raţionamentele corecte trebuie conştientizate în mod repetat, până vor deveni automatisme psihice putând a le lăsa să se manifeste spre folosul nostru în mod natural şi spontan (fără o intervenţie a conştientului).
Este util, de asemenea, a ne forma un automatism mental (un mod de gândire bine înrădăcinat în noi) care să ne permită să fim tot timpul în stare de alertă percepţie în legătură cu automatismele mentale pe care le lăsăm să se manifeste prin psihicul nostru în sensul de a le analiza obiectiv, cât mai des posibil, spre a vedea dacă într-adevăr ele sunt bune pentru noi, dacă lăsându-le să se manifeste, întărim armonia noastră interioară, respectiv armonia exterioară, iar dacă acest lucru nu se constată, să luăm măsurile ce se impun.
Aşadar, orice gând, orice mod de gândire pe care îl repetăm o anumită perioadă de timp, devine un automatism mental. Noi trebuie să fim atenţi ca aceste moduri de gândire pe care le repetăm (pe care le tot lăsăm să se manifeste prin noi) să fie corecte, să ne fie utile cu adevărat.
Altfel riscăm să devenim o fiinţă robotică, plină de automatisme mentale care ne produc doar suferinţă şi să fim incapabili a mai schimba aceste automatisme deoarece pot deveni, la un moment dat, aşa de înrădăcinate încât ne împiedică însăşi activitatea psihică menită a le analiza (de exemplu, anumite dogme, prejudecăţi, atitudini mentale, la anumiţi oameni devin aşa de puternice încât iese din discuţie orice punere sub semnul întrebării a corectitudinii lor - cel dominat de acestea, chiar pus în faţa unor dovezi clare privind greşeala lui de gândire, va refuza să le ia în considerare).

Autoobservare. Autoanaliză - acţiune psihică constând în cercetarea şi observarea atentă a propriilor gânduri şi emoţii (autoobservare) legate de diferite aspecte şi fenomene şi apoi în analizarea atentă a acestora (prin autoanaliză) spre a vedea dacă sunt corecte sau greşite (se bazează pe raţionamente corecte sau greşite), dacă ne sunt utile sau neutile (prin susţinerea şi manifestarea lor în noi ne produc fericire - ne ajută să realizăm şi să întărim armonia sau, dimpotrivă, generează în noi suferinţă - ne împiedică să refacem sau să întărim armonia interioară şi exterioară).
Această acţiune psihică de cercetare şi analiză se întăreşte în noi prin continua şi cât mai deasa ei folosire şi prin diferite exerciţii care o favorizează (vezi capitolul “Acţiuni utile de pus în practică”).
Ea trebuie orientată în prima fază spre analiza şi eliminarea din noi a celor “şapte păcate capitale”. În a doua fază, ea poate fi orientată şi spre studierea tuturor teoriilor, conceptelor, dogmelor... pe care le avem formate în legătură cu diferite aspecte ale realităţii. În a treia fază, ea poate fi orientată spre înţelegerea realităţii însăşi, în ansamblul ei...

Aşteptările false - constau în raţionamente greşite: ne aşteptăm să se întâmple lucruri şi evenimente care sunt imposibil să se întâmple (de exemplu: ca “prunul să facă pere”). Astfel, ne aşteptăm (fără nici un temei) ca toată lumea să ne facă pe plac, ca toate lucrurile să se întâmple aşa cum vrem noi, ca să nu întâmpinăm nici o rezistenţă în acţiunile pe care le întreprindem, ca toţi să gândească exact cum gândim noi, ca legăturile pe care ni le creăm să nu se rupă niciodată... aşteptări care nu se vor împlini niciodată pentru că nu este în ordinea naturii acest lucru.
Conştientizând acest adevăr: că lucrurile se întâmplă în marea majoritate a cazurilor aşa cum se întâmplă şi nu cum am vrea noi să se întâmple, să constatăm senini şi obiectivi ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă şi fără a mai susţine în noi nici o aşteptare falsă (cum sunt orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, tristeţea, desfrâul), să ne adaptăm optim situaţiei de o manieră care să permită refacerea şi întărirea armoniei interioare şi exterioare. Doar astfel, vom putea să simţim fericirea, ca semnal că suntem în armonie cu noi şi cu exteriorul.

Bine - avantajos, favorabil, util, Ceea ce ne foloseşte cu adevărat: binele real. Acest bine trebuie diferenţiat de binele aparent: ceea ce credem noi că ne foloseşte sau ne va folosi (că ne va aduce fericirea).
De multe ori atitudinile şi acţiunile care credem noi că ne vor folosi, de fapt nu ne folosesc: ne produc suferinţă.
De aceea, este necesar să ne analizăm toate atitudinile şi gândurile spre a vedea (prin cercetarea roadelor adevărate (dincolo de următoarele cinci minute) ale acestora) dacă ne sunt utile cu adevărat, dacă cu adevărat, prin punerea lor în practică, vom reface sau vom întări armonia interioară şi exterioară şi astfel ne vom dobândi fericirea.
Este, deci, bine ceea ce ne generează fericire, pace, linişte. Ne generează fericire doar atitudinile psihice (şi acţiunile care decurg din acestea), orientate în mod necondiţionat spre întărirea armoniei interioare şi exterioare (acestea sunt virtuţile - modurile corecte de gândire: calm, iubire, compasiune, cunoaştere, curaj, smerenie, castitate etc.).
Aceasta este o lege a naturii, impusă spre a păstra armonia sistemelor ce o alcătuiesc şi astfel existenţa acestora. Este, deci, o condiţie implicită a existenţei vieţii (vieţii privite ca un sistem): fără ea viaţa ar dispare.

Cauzalitate liniară şi integratoare - Cauzalitatea este legătura între diferitele fenomene care apar în existenţă, legătura dintre diferite cauze şi diferite efecte.
Este evident pentru oricine analizează atent natura, că această legătură nu este liniară, adică, că pentru apariţia unui efect nu concurează o singură cauză ci o infinitate de cauze, că pentru existenţa unui fenomen conlucrează o infinitate de alte fenomene.
Cu alte cuvinte, totul este legat cu totul printr-o cauzalitate integratoare, în care diferitele elemente ale universului se întrepătrund şi se intercondiţionează reciproc, se transformă unele în altele printr-un proces etern, în care nu se poate vorbi de un început şi un sfârşit absolut ci doar de unul relativ la anumite fenomene sau elemente ce apar în univers.
Cauzalitatea ce caracterizează, deci, universul în care ne manifestăm este o cauzalitate integratoare, în care Totul e legat de Tot. A conştientiza şi a aprofunda acest adevăr e a simţi în noi eternitatea şi atemporalitatea.

Ceea ce Este - esenţa realităţii, absolutul, realitatea transcendentă manifestării, ceea ce în diferite tradiţii poartă nume cum sunt: Dumnezeu, Adevăr, Absolut, Brahma, Tao, Vid, Nirvana, Bătrânul Zilelor, Cel Iubit, Cel Nenumit, Shiva etc.
Această realitate transcendentă poate fi percepută în mod direct de către cei care, prin concentrare neîntreruptă o anumită perioadă de timp asupra unui obiect sau subiect, ajung la tăcerea minţii, prin conştientizarea limitelor acesteia, prin transcenderea dualităţilor, a contradicţiilor de orice fel, a tuturor opiniilor, teoriilor şi conceptelor legate de realitate.
A percepe Ceea ce Este înseamnă a privi realitatea direct, fără comentarii care o denaturează, fără a o privi prin diferite concepte, teorii sau dogme, care susţinute în psihic, nu fac decât să creeze confuzie asupra ei.
Starea de a fi în Ceea ce Este constă în a ne integra natural şi spontan în Întreg şi a curge odată cu el: întregul curge în direcţia iubirii, a întrepătrunderii, intercondiţionării şi interdeterminării totului cu totul.

Centru de greutate - valorile principale care conduc viaţa unui om, valorile după care acesta îşi ghidează activitatea.
În societatea actuală, acestea, de obicei, sunt preluate în mod automat, fără analiză, din gândirea societăţii şi sunt generate în principal de şapte moduri greşite de gândire, anume: orgoliul (generează dorinţa de putere, de dominare, de impunere de a fi cel mai bun...), mânia (generează dorinţa de răzbunare, de violenţă, de distrugere necontrolată...), frica (generează laşitatea, lipsa de iniţiativă, pasivitatea în faţa răului şi minciunii...), lenea (generează posomorârea, “bosumflarea”, “reculegerea” în faţa răului...), lăcomia (generează dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani şi averi, fără a mai ţine seama de nevoile celorlalţi... ), desfrâul (generează lipsa de castitate, minciuna, lipsa de sinceritate cu noi şi cu ceilalţi...) şi tristeţea (generează autocompătimirea, “plângerea de milă”...).
Aceste valori “negative” (generate de “păcate”) dau naştere unor centre de greutate (unor motivaţii pentru acţiune), care urmate nu vor duce decât la suferinţă.
De aceea, în structurile personalităţii, trebuie create noi centre de greutate, generate de virtuţi (iubire, cunoaştere, compasiune, cumpătare, curaj, bucurie, smerenie, calm, castitate...), care lăsate să ne ghideze viaţa, să ne ducă la atingerea fericirii, prin întărirea în noi şi în afara noastră a armoniei întregului.

Concentrare - centrarea în jurul unui centru, acţionarea într-o direcţie anume, precisă şi clar delimitată. Indiferent de obiectivele pe care ni le propunem să le realizăm (cum ar fi, de exemplu, înţelegerea şi eliminarea din noi a celor “şapte păcate capitale” sau atingerea cunoaşterii Absolutului...), trebuie să acţionăm concret o anumită perioadă de timp în direcţia realizării lor (trebuie să ne concentrăm, deci, toate forţele spre atingerea acestor obiective). Pentru a ne uşura această concentrare (pentru a ne concentra forţele mai uşor într-o anumită direcţie), e indicat să utilizăm diferite metode şi tehnici de concentrare. Câteva tehnici sunt indicate şi în această carte (anume unele tehnici pentru uşurarea atingerii celor două obiective date ca exemplu mai sus).

Conştient - partea din psihic responsabilă de cunoaşterea diferitelor fenomene, bazată în mod fundamental pe percepţia directă a acestora.
A analiza conştient un fenomen (a-l supune atenţiei conştientului, a-l aduce la “lumina conştientului”) înseamnă a-l cerceta pe acesta (prin prisma experienţelor anterior acumulate şi a percepţiei directe a lui) cu ajutorul raţiunii.
A conştientiza un fenomen sau altul, înseamnă a înţelege foarte bine (în profunzime) mecanismele şi legile care ghidează desfăşurarea fenomenului cercetat, precum şi efectele adevărate pe care le generează interacţiunea (de o manieră sau alta) cu acel fenomen.
Această conştientizare se dobândeşte prin analiza conştientă a fenomenelor.
A fi conştient de un fenomen sau mai multe, înseamnă a le cunoaşte în profunzime pe acestea (lucru posibil doar prin percepţia directă a lor).

Conştiinţă - termen folosit uneori cu sensul de psihic, alteori de conştient, dar semnificaţia de bază pe care vrea să o transmită de cele mai multe ori este următoarea: totalitatea cunoaşterii (provenită din toate cele trei surse ale cunoaşterii - vezi “cunoaştere”) pe care o avem despre noi înşine şi despre ceea ce ne înconjoară.

Contemplare - percepţia sensibilă (prin văz, auz, gust, miros, pipăit) sau suprasensibilă (prin simţuri potenţiale: clarvedere, claraudiţie...) a unui fenomen sau a tuturor fenomenelor perceptibile, neînsoţită de nici o analiză mentală, de nici o cugetare sau comentariu al minţii asupra fenomenelor percepute. În timpul contemplării, trebuie să renunţăm la a mai formula sau susţine în psihicul nostru vreo teorie, idee, concept, dogmă, analiză... legată de ceea ce percepem.
Realizarea în noi a unei atitudini contemplative ne ajută să percepem realitatea aşa cum este...
“Autoobservarea şi autoanaliza” care şi-au atins, în mare, scopul, urmate de “contemplare” şi apoi de concentrarea exclusivă şi neîntreruptă a minţii pe un fenomen sau altul, o perioadă suficient de lungă de timp, duce negreşit la percepţia a Ceea ce Este. Atenţie: etapele trebuie parcurse cu multă atenţie şi precauţie, exact în ordinea descrisă mai sus, altfel în psihicul practicantului pot apărea mari confuzii care îl pot dezechilibra psihic!

Cunoaşterea. Sursele cunoaşterii - Se poate vorbi de trei surse fundamentale pentru formarea cunoaşterii noastre în legătură cu diferite fenomene, şi anume: percepţia directă a acestora, raţionamentul asupra lor şi mărturia altora despre ele. Bineînţeles că singura capabilă să ne ofere o cunoaştere solidă şi foarte bine întemeiată a unui fenomen, este percepţia directă a acestuia.
Raţionamentul (construirea de teorii, concepte, dogme... despre diferite fenomene) şi mărturia (ceea ce zic alţii despre fenomenele cercetate) nu sunt surse efective pentru o cunoaştere adevărată, ci sunt doar ghizi şi indicatoare care sunt meniţi să ne ajute la a percepe, noi înşine, direct, fenomenele cercetate.
Trebuie să facem, deci, o distincţie între cunoaşterea subiectivă şi cea obiectivă: cea subiectivă este bazată în mare pe mărturie şi raţiune, cea obiectivă e bazată pe percepţia directă a fenomenelor cercetate.
Această distincţie este făcută din punct de vedere al posibilităţii cunoaşterii de a fi greşită: în cazul cunoaşterii subiective, ea poate să cuprindă elemente care nu există şi nici nu au existat (minciuni venite de la ceilalţi sau raţionamente (teorii, concepte...) greşite, care nu se verifică în practică). Pe de altă parte, cea obiectivă, fiind bazată pe percepţia noastră directă asupra fenomenului cercetat (şi constând în această percepţie), este verificată deja (este corectă).
Vedem că cunoaşterea pe care o avem despre un fenomen poate fi greşită sau corectă: e corectă atunci când ceea ce credem şi ştim despre un fenomen are corespondenţă în realitate şi greşită invers.
Este clar că cel mai util pentru noi este să căutăm să dobândim o cunoaştere corectă (a celor douăsprezece forme ale cunoaşterii menţionate în cap. I, subcapitolul “Dezvoltarea celor douăsprezece forme de manifestare ale Cunoaşterii”) şi cel mai sigur mod de a face acest lucru este de a o construi pe aceasta pe baza percepţiei directe (chiar dacă în acest scop ne vom folosi şi de mărturie şi raţiune, în sensul precizat mai sus).

Cunoaşterea de esenţă - cunoaştere profundă, bazată pe percepţia directă a realităţii şi a diferitelor ei forme de manifestare, cunoaşterea a Ceea ce Este.

Detaşare - atitudine psihică, constând în a ne detaşa, în a ne desprinde, în a ne opri din desfăşurarea sau susţinerea în noi a unui anumit mod de gândire (legat de diferite aspecte ale realităţii), pentru a putea să-l analizăm obiectiv, atent, în profunzime.
Pentru a reuşi acest lucru, trebuie să renunţăm a ne mai identifica cu un mod de gândire sau altul (indiferent de natura lor), a renunţa să-l considerăm negreşit corect sau util nouă (chiar dacă, de cele mai multe ori, nu l-am verificat) şi astfel, să punem sub semnul întrebării justeţea lui. Abia mai apoi, în urma unei analize profunde şi de durată, să-l susţinem sau să-l alungăm din noi, fără însă a ne mai identifica din nou cu el (pentru a-l putea corecta dacă ulterior devine greşit - nu ne mai ajută să realizăm armonia în contextul schimbărilor care vor avea loc negreşit).

Egoism - atitudine psihică constând în faptul că, în orice acţiune pe care o facem punem pe prim plan realizarea unui bine pentru noi. Din această atitudine izvorăşte egoismul aparent şi cel adevărat. În cazul egoismului aparent, gândim că ne putem face nouă un bine făcând rău celorlalţi, că putem realiza pentru noi înşine şi în jurul nostru o armonie durabilă, distrugând armonia celorlalţi. Acest raţionament este unul greşit şi trebuie să conştientizăm acest lucru deoarece o astfel de gândire nu ne va aduce decât suferinţă.
Un egoist adevărat e convins de adevărul afirmaţiei de mai sus, el şti că cel mai mare bine pentru el este să facă bine celorlalţi (să acţioneze spre întărirea armoniei interioare şi exterioare).
Un egoist adevărat este un altruist adevărat.

Evoluţie - procesul prin care un Sistem tinde spre o armonizare superioară a elementelor sale. Acest proces se realizează prin acţiunea elementelor sale, mânate spre acţiune de suferinţa care apare inevitabil în acel sistem, dacă el nu este armonizat suficient de bine.
În acest proces de armonizare, elementele sistemului trebuie să dezvolte potenţialităţile existente în sistem.
Extremele fenomenelor - Pentru orice fenomen există două extreme de manifestare ale acestuia: una pozitivă şi una negativă, care se definesc prin opoziţie una cu cealaltă, se determină şi se generează reciproc, deşi sunt distincte una de cealaltă nu ca şi natură ci ca şi efecte pe care le generează (care de obicei sunt opuse).
Astfel, de exemplu, avem extremele: bine - rău, frumos - urât, suferinţă - fericire, util - neutil, acţiune - odihnă, cunoaştere - necunoaştere etc. Prin extrema pozitivă, fenomenul luat în calcul realizează o mai mare manifestare a lui iar când apare extrema negativă, se realizează o manifestare minimă sau o lipsă a manifestării acelui fenomen.
Fenomenul din spatele acestor extreme (cea negativă: mai puţin, mai încet... şi cea pozitivă: mai mult, mai repede) rămâne acelaşi, intensitatea manifestării lui se modifică doar, generând extremele sale, între care el se manifestă. Aceste extreme nu au o realitate independentă de fenomen sau independentă una de alta.
Cunoscând fenomenele unice care generează cele două extreme (pozitivă şi negativă) ale sale, reuşim să înţelegem mai bine extremele şi să le transcendem, înţelegând mai bine realitatea înconjurătoare cu legile ei de acţiune şi astfel, apropiindu-ne încet, încet, de cunoaşterea Fenomenului Unic care stă în spatele tuturor fenomenelor...

Fenomene - diferite aspecte de manifestare ale Realităţii, care evident se întrepătrund, se intercondiţionează şi se determină unele pe altele. Astfel de forme de manifestare sunt: spaţiul, timpul, mişcarea, cunoaşterea, percepţia, fenomenele sociale (statul, familia, organizaţiile...), fenomenele religioase etc.
Cunoaşterea şi înţelegerea cât mai profundă a modalităţilor de manifestare şi a efectelor care le produc prin interacţiunea cu ele, diferitele forme (religioase, sociale, fizice, energetice...) cu care intrăm în contact, putem să acţionăm într-o mai mare cunoştinţă de cauză, spre a realiza o mai mare armonie în noi şi în jurul nostru, dobândind astfel liniştea, pacea şi fericirea care însoţesc existenţa acestei armonii.

Fericire - stare de mulţumire deplină, de pace, de linişte care apare atunci când există o armonie interioară, când în psihicul nostru se manifestă doar moduri corecte de gândire (virtuţi) îndreptate spre realizarea necondiţionată a armoniei interioare şi exterioare.
Această stare nu depinde de comportamentul exteriorului sau de reacţia acestuia la acţiunile noastre ci doar de atitudinea noastră interioară (psihică) pe care noi o luăm faţă de exterior: dacă această atitudine este îndreptată, cum am mai spus, în mod necondiţionat, spre realizarea unei armonii (interioare sau exterioare), fericirea vine imediat.
În starea Sistemelor apare din când în când, datorită interacţiunii cu alte sisteme (care este permanentă), o dezechilibrare a armoniei lor, însoţită întotdeauna de un semnal ce ne indică acest dezechilibru: suferinţa.
În momentul când începem să acţionăm spre refacerea armoniei distruse, apare semnalul de fericire, care ne indică că întărim armonia sistemului şi prin aceasta, a fiecăruia din elementele lui componente.
De aceea, noi întotdeauna trebuie să acţionăm, pe cât ne stă în putinţă, cu toate forţele de care dispunem, spre înlăturarea dezechilibrelor din diferitele sisteme cu care intrăm în contact (sistemul corpului fizic, sistemul social, familial, sistemul psihic etc.) şi astfel, spre realizarea armoniei acestor sisteme.
Fericirea este, deci, un semnal care ne spune când “lucrurile merg bine”, suferinţa indică contrariul. Ţinând cont de aceste semnale şi acţionând în consecinţă, să ne bucurăm de marea minune a existenţei, cercetându-i acesteia misterele şi căutând a o cunoaşte cât mai în profunzime.

Identificare - atitudine psihică constând:
a) în a crede că suntem ceea ce nu suntem (gânduri, emoţii, trup fizic),
b) în privirea unilaterală (dintr-un singur punct de vedere - cel cu care suntem identificaţi) a unui aspect sau altul al realităţii şi ignorarea, refuzarea de a lua în considerare a faptului că această privire s-ar putea să fie greşită sau incompletă (când privim unilateral realitatea, această privire este întotdeauna incompletă).
Din cauza identificării, nu reuşim să percepem corect şi obiectiv fenomenele cu care intrăm în contact (nu reuşim să le analizăm şi să le înţelegem în profunzime) şi astfel, nu ne putem integra armonios manifestării lor (cu un efect imediat pentru noi: suferinţa).
De aceea, e necesar să învăţăm să ne detaşăm şi să analizăm obiectiv fenomenele cu care interacţionăm, spre a le înţelege şi a ne integra optim alături de ele în marea armonie a universului.

Iluzie – a confunda, a lua drept reale lucruri care nu sunt, sau a lua ca inexistente lucruri care sunt, sau mai grav, a percepe lucrurile care sunt altfel decât sunt. A fi supus iluziei înseamnă deci a fi supus unor confuzii, a avea în psihic o cunoaştere care denaturează realitatea prezentând-o altfel decât este, ceea ce evident nu este folositor pentru noi.
Ea este mult mai probabil să apară în psihicul nostru dacă ne construim cunoaşterea (de sine şi a mediului înconjurător) în principal pe raţiune şi mărturie (pe raţiunile şi mărturiile altora) în detrimentul percepţiei directe. Această percepţie directă, această analiză directă, “la faţa locului”, a diferitelor fenomene în legătură cu care apare cunoaşterea noastră, este singura în măsură să alunge din noi iluziile şi astfel şi suferinţa generată de ele.

Instinct de turmă – acţiunea de a prelua în mod automat, fără analiză, prin simplă copiere, gândirea “turmei” (mai mari sau mai mici) din care facem parte. Această copiere nu ne este utilă deoarece pe de o parte, cel puţin în condiţiile actuale, gândirea “turmei” (a societăţii din care facem parte) este în marea ei majoritate greşită (generatoare de suferinţă), iar pe de altă parte, trebuie să învăţăm să gândim întotdeauna prin noi înşine pentru ca întotdeauna acţiunile pe care le iniţiem în funcţie de circumstanţele cu care intrăm în contact (şi care nu pot fi prevăzute în totalitate de “turmă”) să ne fie cele mai utile.
Lăsând societatea (pe altcineva: persoană, grup…) să ne spună ce să gândim şi cum să gândim devenim nişte simple automate, nişte simpli papagali care doar repetă ce au auzit şi au copiat pe de rost (fără a analiza şi înţelege), indiferent dacă ceea ce au copiat se potriveşte sau nu în acea situaţie.
Ca să fim oameni cu adevărat e necesar mult mai mult decât a copia gândirea unei “turme” (comunităţi) mai mari sau mai mici: e necesară o analiză atentă a acestei gândiri spre a vedea dacă punând-o în practică efectele aduse de ea sunt bune sau rele cu adevărat pentru noi, şi astfel să preluăm doar ce este bun iar restul să aruncăm: omul e dotat cu discernământ ca să-l folosească!

Iubire – atitudine psihică şi acţiune îndreptată spre ajutorarea celorlalţi, spre armonizarea interiorului şi a mediului exterior în care ne manifestăm, constând în simţirea în adâncul inimii noastre a unei profunde uniri cu tot ceea ce ne înconjoară şi astfel a unei nevoi imperioase de a ajuta să crească în Bine şi Adevăr toate fiinţele.

Întreg – Realitate, Existenţă, Ceea Ce Este.
Totul se întrepătrunde cu totul dând naştere unui întreg în care părţile sunt intim legate între ele, încât la un moment dat, privind această uniune putem spune că părţile nici nu există ca entităţi separate de Întreg.
Întregul cuprinde totul, învăluie tot ceea ce există: a te integra natural Întregului înseamnă a acţiona în armonie cu tot ceea ce fiinţează, înseamnă a fi (a exista conştient) în Ceea Ce Este, atunci când Este, acolo unde Este, aşa cum Este…

Lege a naturii – acţiune specifică care există într-un anumit sistem (natural, psihic, fizic…) susţinută de întreg sistemul (de acţiunea specifică a elementelor sistemului) îndreptată spre păstrarea integrităţii şi continuităţi acelui sistem (şi astfel implicit a majorităţi elementelor lui componente).
Orice sistem există (ca o interacţiune armonioasă a elementelor componente) doar dacă în el sunt iniţiate şi menţinute (de către elementele componente) acţiuni specifice permanente îndreptate spre păstrarea, refacerea sau întărirea armoniei lui interioare şi respectiv a armoniei lui cu alte sisteme cu care interacţionează.
Natura, existenţa, privită ca întreg este negreşit un sistem în care interacţionează o infinitate de elemente componente (de microsisteme). Acţiunile specifice prin care aceste elemente contribuie la păstrarea armoniei Naturii poartă deci denumirea de Legi ale Naturii: ele sunt prezente în orice sistem ca o condiţie implicită a existenţei acelui sistem. Dacă aceste acţiuni specifice încetează a mai fi efectuate, sistemul se dezintegrează, încetează să mai existe.
Legile unui sistem (acţiunile specifice, efectuate de componentele sale, menite a-i păstra acestuia armonia) sunt susţinute de majoritatea elementelor sistemului, de aceea împotriva elementelor care refuză să respecte aceste legi (refuză să desfăşoare acţiunile sus amintite) se vor ridica toate celelalte elemente, mai devreme sau mai târziu, de o manieră care să le determine pe elementele disturbatoare (prin înţelegere sau prin “forţa distrugerii”) să respecte şi să susţină legile sus amintite.
Deci distrugerea armoniei unui sistem prin încălcarea legilor acelui sistem de către câteva din elementele sale componente nu poate fi decât o condiţie temporară a existenţei acelui sistem deoarece în timp toate celelalte componente ale sistemului deranjate de elementele perturbatoare, vor lua măsurile care se impun pentru refacerea armoniei (care constau de obicei în “convertirea” sau distrugerea elementelor perturbatoare).

Lepădarea de sine – acţiunea de a ne cerceta atent şi de a ne analiza cu discernământ toate modurile noastre de gândire (în funcţie de efectele reale generate de acestea: suferinţă sau fericire) urmată de renunţarea, lepădarea, distrugerea din psihicul propriu a acelor moduri de gândire care se dovedesc că nu ne produc decât suferinţă deoarece ne alterează viziunea asupra realităţii obiective.
Având în vedere că personalitatea actuală a majorităţii oamenilor este dominată de moduri greşite de gândire, pentru aceştia, a se lepăda de acestea echivalează aproape cu a renunţa la tot ceea ce se consideră îndeobşte în societate că defineşte personalitatea unui om (cele şapte păcate capitale, iluziile, prejudecăţile, dogmele, ignoranţa etc.).
Un om “păcătos” (dominat de moduri greşite de gândire) trebuie să se lepede de sine dacă doreşte să-şi atingă fericirea. Dacă reuşeşte acest lucru el va deveni un cu totul alt om, aproape de neînţeles (ca mod de gândire şi acţiune) de către ceilalţi oameni; va deveni un Fiu al omului în interiorul căruia Împărăţia Cerurilor se manifestă plenar ca o expresie palpabilă a Binelui şi Adevărului, ca o reflexie evidentă şi implicită a percepţiei directe a Ceea Ce Este…

Meditaţie – a cugeta adânc asupra unui fenomen pentru a-l înţelege în profunzime şi tot ceea ce ne ajută pentru a putea să facem această acţiune (tehnici, metode, exerciţii…).

Minte liniară. Minte Integratoare. Mintea care priveşte lumea din perspectiva unei cauzalităţi liniare, care priveşte fenomenele dintr-un singur punct de vedere, care încearcă să înţeleagă realităţile cu care se confruntă din perspectiva unui timp şi spaţiu liniar este o minte liniară. Ea este incapabilă să înţeleagă realitatea aşa cum este deoarece realitatea nu e liniară (o înşiruire “rectilinie” de cauze şi efecte) ci e infinită (o interacţiune a unei infinităţi de cauze şi efecte ce converg în, şi din, fiecare fenomen ce caracterizează realitatea).
Singura capabilă să înţeleagă în profunzime realitatea este doar Mintea Integratoare care simte unirea totului cu totul, care conştientizează integralitatea existenţei, unitatea acesteia, indivizibilitatea ei. Astfel ea simte atemporalitatea şi aspaţialitatea…
A defini prin gânduri şi cuvinte fenomenele realităţii cu convingerea că aceste definiţii au o legătură profund întemeiată cu Ceea Ce Este, este o acţiune specifică unei minţi liniare. O astfel de minte este supusă ignoranţei: ea nu cunoaşte Esenţa Realităţii…
A fi în infinit, a trăi în eternitate, a curge lin cu Ceea Ce Este… este semnul unei Minţi Integratoare, este semnul prezenţei unei Oglinzi a Adevărului…

Mod de gândire – gând, raţionament; corelaţii de gânduri, corelaţii de raţionamente. Aceste raţionamente sau corelaţii de raţionamente pot fi corecte sau greşite, respectiv sunt în concordanţă cu realitatea obiectivă (au corespondent în aceasta) sau nu.
Modurile greşite de gândire deci nu reflectă realitatea aşa cum este. Datorită unor raţionamente greşite acestea alterează (celui care le susţine în psihic) percepţia asupra realităţii împiedecând cunoaşterea şi realizarea armoniei interioare şi exterioare.
Astfel de moduri greşite de gândire sunt cele şapte “păcate capitale”, raţionamentele greşite care le caracterizează pe acestea constând în principal din aşteptări false şi ataşamente neîntemeiate (vezi “aşteptări false” şi “ataşamente neîntemeiate”)
De asemenea sunt moduri greşite de gândire toate iluziile, prejudecăţile, dogmele care susţinute în psihic ne împiedică să cunoaştem Adevărul (ceea ce este, nu ceea ce credem că ar trebui să fie) în legătură cu diferite aspecte ale realităţii sau cu realitatea însăşi (vezi “iluzie” şi “prejudecată”).
Se impune deci o autoobservare şi o autoanaliză profundă şi permanentă pentru a identifica prezenţa în psihicul nostru a unor moduri greşite de gândire şi astfel a le corecta. Doar făcând acest lucru putem atinge Armonia (prin cunoaşterea şi facerea binelui real) şi Viziunea Nemijlocită a Adevărului (vezi “Armonie”, “Bine” şi “Adevăr”).

Nepătimire - stare psihică constând în înţelegerea în profunzime a inutilităţii “păcatelor” (şi astfel în încetarea de a le mai manifesta pe acestea) şi în atingerea viziunii a Ceea Ce Este, având ca rezultat încarnarea şi manifestarea necondiţionată în noi a Binelui şi Adevărului.

Opinie, teorie, concept – mod de gândire întemeiat pe mărturiile şi raţiunile altora, care din această cauză nu poate constitui baza unei cunoaşteri adevărate a fenomenelor în legătură cu care se formează, ci doar un punct de plecare pentru dobândirea acestei cunoaşteri (prin percepţia directă a fenomenului cercetat).
A renunţa la a mai privi realitatea prin prisma oricăror opinii, teorii, concepte, dogme este calea de a o vedea pe aceasta aşa cum este…
Opiniile, teoriile, conceptele, dogmele sunt în cele din urmă raţionamente, gânduri, construcţii lingvistice care încearcă să introducă în nişte tipare limitate (gând, cuvânt) ceea ce este nelimitat, infinit, de ne … lucru care pe lângă că este imposibil este şi un mare generator de confuzie şi suferinţă. Conştientizând deci că acestea nu pot exprima în adevăr Realitatea şi renunţând la intermedierea lor limitatoare să ne deschidem Eternului, Infinitului, Existenţei…

Percepţie directă – experimentare directă, senzorială (prin simţurile, sensibile şi suprasensibile, proprii), a unui fenomen (neintermediată şi nedenaturată de diferite teorii, opinii, concepte, dogme create în legătură cu acel fenomen în lipsa acestei percepţii directe - pornind de la mărturii şi raţiuni neverificate emise de alţii).

Prejudecată – judecată, gândire, raţionament insuficient întemeiat, superficial, care nu ţine seama de unele elemente importante, necesare pentru a emite un raţionament cât mai apropiat de adevăr în legătură cu un fenomen sau altul. Prejudecata poate apare în psihicul nostru doar datorită unei cercetări şi analize unilaterale şi lipsite de profunzime a realităţii.
Ea constă în general în susţinerea îndârjită în psihic, ca fiind adevăruri, a unor opinii, teorii, concepte, dogme, în marea lor majoritate neverificate şi la o analiză atentă vădit neîntemeiate, lucru care duce la crearea de confuzii şi suferinţă în cele din urmă.
Prejudecata este clar un mod greşit de gândire deoarece prin superficialitatea pe care o susţine (şi astfel prin confuziile pe care le generează) în interiorul nostru ne face inapţi de a realiza o percepţie obiectivă (adusă în prezent) a fenomenelor cu care ne confruntăm şi astfel ne împiedică să ne integrăm armonios alături de acestea în Întreg.

Rău – neutil, nefavorabil, neavantajos, ceea ce ne produce suferinţă, ceea ce ne împiedică să realizăm şi să păstrăm armonia interioară şi exterioară (de exemplu cele şapte “păcate capitale”, iluziile, prejudecăţile etc.).

Realitate – Ceea Ce Este, Existenţă… Se poate vorbi de o realitate obiectivă adică de ceea ce este aşa cum este, independent şi indiferent de părerea sau opinia noastră legată de aceea experienţă şi de o realitate subiectivă adică de ceea ce credem noi la un moment dat despre ceea ce există.
Ne este evident util să încercăm pe cât posibil ca ceea ce credem despre ceea ce este să fie cât mai apropiat de ceea ce este adică ca realitatea subiectivă pe care fiecare dintre noi o creăm în jurul nostru să fie cât mai apropiată de realitatea obiectivă. O atare apropiere ne face capabili de o integrare armonioasă în realitatea obiectivă şi astfel ne apropie de realizarea în interior a păcii, liniştii, armoniei, fericirii.

Rezistenţe – tot ceea ce se opune realizării unui obiectiv pe care ne propunem să-l atingem. Indiferent de obiectiv şi indiferent de acţiunea iniţiată spre atingerea acestui obiectiv vom întâmpina rezistenţe mai mari sau mai mici datorită interacţiunii continue cu infinitatea de fenomene aflate în continuă schimbare şi transformare ce caracterizează universul.
A nu ţine cont de aceste rezistenţe sau a ne revolta la apariţia lor nu este un mod de gândire corect deoarece nu ia în considerare realitatea evidentă, împidecându-ne a ne adapta optim şi armonios acesteia şi producându-ne suferinţă.
Armonia oricărui sistem este una dinamică care presupune depăşirea pe măsură ce apar (datorită schimbării perpetue) a rezistenţelor ce se opun acestei armonii. În această dinamică constă esenţa şi farmecul vieţii, al manifestării.

Sistem – totalitatea elementelor între care există o legătură de interdependenţă, de organizare, de determinare reciprocă şi conlucrare având ca scop asigurarea existenţei fiecărui element în parte (şi pentru aceasta şi a existenţei întregului sistem) şi/sau atingerea unor altor scopuri propuse de comun acord.
Când toate aceste legături şi conlucrări sunt armonioase vorbim de un sistem armonios; când anumite elemente ale sistemului iniţiază nişte legături sau acţiuni care ameninţă realizarea scopului sistemului (de exemplu existenţa celorlalte elemente şi astfel a întregului sistem) vorbim de un sistem a cărui armonie e perturbată de nişte “elemente perturbatoare” responsabile de acest lucru. În acest caz celelalte elemente vor lua măsurile necesare (mai devreme sau mai târziu) pentru a reface armonia sistemului.
Un sistem nu poate fi decât în armonie: când armonia lui e distrusă sistemul încetează (mai devreme sau mai târziu) să mai existe.
Ca exemple de sisteme putem avea: corpul fizic, psihicul, omul ca ansamblu, universul … (în fond orice ne înconjoară şi poate fi perceput, este un sistem).
Indiferent de sistemul luat în considerare acesta este la rândul său un element dintr-un sistem care îl înglobează, adică cu alte cuvinte, orice element al unui sistem este la rândul lui un sistem, realitatea fiind alcătuită dintr-o infinitate de sisteme mai mari sau mai mici care interacţionează necontenit dând naştere eternului joc al vieţii…

Subconştient – parte din psihic alcătuită din moduri de gândire care se pot derula automat (ca răspuns la anumiţi stimuli interiori sau exteriori) fără intervenţia conştientului deşi anterior aceste moduri de gândire au putut să fi trecut prin sfera conştientului şi de asemenea în prezent sau în viitor acestea pot fi aduse în această sferă pentru conştientizarea (şi după caz modificarea) lor.

Suferinţă – stare de nelinişte, agitaţie, stres, durere, “suferinţă”, care apare în psihic ca un semnal ce ne indică că prin modul de gândire ce-l susţinem în psihicul nostru în acel moment (şi implicit prin acţiunea ce o susţinem pornind de la acel mod de gândire) atentăm (încercăm să distrugem) armonia interioară şi exterioară. Acest semnal ne indică să oprim manifestarea acelui mod de gândire (prin înţelegerea faptului că ne provoacă rău) deoarece altfel ne punem în pericol armonia şi existenţa chiar (ca sistem).
Suferinţa este deci semnalul care apare în orice sistem atunci când armonia acestuia este ameninţată: datorită lui sistemul conştientizează “elementele perturbatoare” şi încearcă să le elimine spre a-şi restabili armonia. Dacă nu reuşeşte acest lucru, suferinţa continuă să-i semnalizeze acest fapt în mod continuu până va reuşi să refacă armonia (lucru indicat de apariţia semnalului fericirii).
Privite ca semnale ale stării unui sistem suferinţa şi fericirea sunt indispensabile existenţei oricărui sistem (existenţa vieţii materiale presupune implicit şi existenţa acestor două semnale).
Doar ţinând cont de ele armonia sistemelor (existenţa lor) poate fi păstrată. Să conştientizăm acest adevăr şi să nu mai blamăm suferinţa sau să preamărim fericirea ci să le recunoaştem obiectiv locul şi rolul bine precizat pe care fiecare din ele îl au în creaţie, şi astfel scăpaţi de povara căderii la extreme să îmbrăţişăm şi să ne bucurăm de viaţă, conştientizându-i Unitatea şi mecanismele existenţiale, întru facerea de Bine şi cunoaşterea Adevărului…

Transcenderea dualităţii – acţiunea de înţelegere a legăturilor dintre extremele fenomenelor, de conştientizare a fenomenului unic din spatele extremelor duale ale lui, acţiunea de a înţelege în profunzime Unitatea Existenţei, Esenţa fenomenelor, acţiunea de percepţie directă a Ceea Ce Este.
Transcenderea dualităţii presupune depăşirea contradicţiilor şi a luptei contrariilor, încetarea căderii la extreme, a privirii unilaterale a realităţii, presupune atingerea unei priviri integratoare a tot ceea ce există.

Viziune Nemijlocită – percepţie directă (neintermediată de nici un gând sau cuvânt, de nici o mărturie sau raţiune, de nici o teorie, idee, concept, dogmă…) a Ceea Ce Este.
Se poate ajunge la această Viziune printr-o concentrare continuă şi neîtreruptă a gândului pe un singur obiect, o perioadă suficient de lungă de timp (vezi “contemplare”).

Vocea Conştiinţei – parte din psihic responsabilă de transmiterea semnalelor de suferinţă şi fericire către conştient. Această parte are capacitatea de a identifica intuitiv dacă modurile de gândire pe care le susţinem la un moment dat în psihic sunt greşite sau corecte (respectiv dacă sunt îndreptate spre distrugerea armoniei interioare şi exterioare sau nu) şi în funcţie de aceasta emite semnalul de suferinţă (când sunt greşite) respectiv de fericire (în caz contrar).
Luarea în considerare a acestei “voci a conştiinţei” şi orientarea analizei conştiente asupra propriilor moduri de gândire, mai ales atunci când ea ne transmite semnalul suferinţei, duce la o identificare şi eliminare mult mai rapidă a elementelor care încearcă să ne distrugă armonia interioară şi exterioară (şi astfel într-o oarecare măsură ne ameninţă însăşi existenţa ca sistem).
Vocea Conştiinţei continuă să transmită semnalul de suferinţă până când luăm măsuri pentru refacerea armoniei. Odată armonia restabilită vom simţii imediat semnalul fericirii: el e semnalul care ne indică că la un moment dat gândim corect (suferinţa cum am mai spus indică contrariul).
Luarea conştientă în consideraţie a acestor semnale de fiecare dată când apar şi iniţierea imediată de măsuri concrete ca răspuns la ele (vezi “Autoobservare. Autoanaliză”) duce la realizarea unei mari armonii interioare şi exterioare cu rezultatele iminente ei: pace, mulţumire, linişte, fericire.
Ignorarea, mai ales a semnalului suferinţei, nu duce decât la prelungirea agoniei, a timpului necesar pentru a reface armonia interioară şi exterioară, la amplificarea acestui semnal, deoarece în timpul cât ignorăm “elementele perturbatoare” stricăciunile făcute de acestea cresc – astfel şi semnalul ce le indică se amplifică în intensitate.
Ignorarea deci a Vocii Conştiinţei este o greşeală pe care fiecare şi-o va plătii prin suferinţă din ce în ce mai mare. Să fim dar atenţi la această Voce a Conştiinţei, la această voce pusă în noi de divinitate spre binele nostru (spre oferirea posibilităţii existenţei noastre şi astfel spre oferirea posibilităţii misterioase de A Fi…).

Voinţă – ceea ce pune în mişcare un sistem: motivaţiile, dorinţele, obiectivele propuse spre a fi realizate de acesta. În funcţie de cât de bine sunt înrădăcinate în noi (sau conştientizate) aceste motivaţii avem o voinţă de acţiune mai mare sau mai mică.
Se poate vorbi de o voinţă-voinţă şi de o voinţă-înţelegere.
Voinţa-voinţă se formează prin continua repetare a necesităţii unei acţiuni (indiferent de motivul invocat pentru aceasta) iar voinţa-înţelegere se formează prin înţelegerea în profunzime a motivului pentru care trebuie făcută o acţiune (pentru care ea e de dorit) precum şi prin înţelegerea profundă a ceea ce se întâmplă dacă nu facem acea acţiune.
Dintre aceste două tipuri de voinţe, voinţa-înţelegere (datorită faptului că este fundamentată în mod esenţial pe o cunoaştere obiectivă) duce la o acţiune mai trainică, mai hotărâtă, chiar dacă e necesar un oarecare timp în care ea să se întărească (să devină voinţă-voinţă).
Preluarea automată (prin simplă copiere) a motivaţiilor unui grup oarecare poate genera o voinţă orientată spre desfăşurarea unor acţiuni greşite, care ne vor produce suferinţă. De aceea este util ca orice voinţă, înainte de a se înrădăcina puternic în noi (de a deveni voinţă-voinţă) să fie analizată cu atenţie (să fie o voinţă-înţelegere) spre a vedea dacă susţinerea ei în noi ne este utilă cu adevărat.

Ce este Adevărul?

2008-04-25T05:11:00.000+03:00

Ne este util să întronăm în noi Binele şi Adevărul. Binele constă în cunoaşterea şi păstrarea armoniei interioare şi exterioare prin cunoaşterea mecanismelor psihice interioare şi a mecanismelor de manifestare exterioare, prin cunoaşterea a ceea ce ne permite să ne menţinem liniştea, pacea interioară (cunoaşterea, iubirea, eliminarea celor şapte păcate capitale) şi a ceea ce ne permite să realizăm armonia exterioară (dreptatea, cunoaşterea legilor exterioare şi respectarea lor).
Cunoaşterea şi facerea Binelui ne permite să fim fericiţi, liniştiţi, mulţumiţi.
Necunoaşterea lui generează contrariul.

Acesta este Binele. Dar ce este Adevărul?
Adevărul este viziunea, este cunoaşterea a ceea ce este în legătură cu fiecare aspect sau fenomen în parte şi cu întreaga manifestare, în general.
Adevăruri în legătură cu lumea sunt:
- ea este în continuă schimbare şi totuşi este imuabilă;
- fiecare fenomen are două extreme distincte, opuse dar care totuşi la o analiză mai atentă vedem că se unesc, se contopesc…;
- ea poate fi cunoscută prin percepţie dar nimic nu e mai înşelător decât percepţia pentru că în esenţă nimic nu poate fi cunoscut…
De ce m-am contrazis în fiecare frază pe care am spus-o? Pentru că adevărul este relativ. Totuşi nimic nu este mai absolut decât Adevărul.
O minte liniară nu poate cunoaşte adevărul, o minte incapabilă să transceandă dualitatea nu poate cunoaşte adevărul, o minte incapabilă să privească acelaşi fenomen simultan din cel puţin trei direcţii diferite, din cel puţin trei puncte de vedere distincte nu poate cunoaşte adevărul.
Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie să ne lărgim conştiinţa, să o extindem spre infinit…

Meditaţia profundă continuă şi neîntreruptă un timp suficient de lung asupra unor acţiuni care înglobează infinitul cum sunt: spaţiul, timpul, percepţia, cunoaşterea... ne vor duce la cunoaşterea adevărului.
Ce este spaţiul?
Ce este timpul?
Ce este percepţia?
Ce este cunoaşterea?...
Cel ce ştie răspunsul nu va răspunde.
Cel ce ştie şi răspunde o face în joacă, conştient fiind de imposibilitatea cuvântului de a reda realitatea aceasta nespusă nicicând...

Adevărul este realitatea...
Cel ce are percepţia integrală, unitotală şi necomentată a realităţii, acela cunoaşte adevărul despre realitate.
Pentru el cuvintele sunt neputincioase şi mintea duală, nu foloseşte decât la a produce confuzie, decât la...
Tăcerea îl însoţeşte pe purtătorul Adevărului; Marea pecete a Tăcerii, Liniştea infinită a celui care conştientizează eternitatea, atemporalitatea, integralitatea, interdependenţa... a celui care cunoaşte esenţa lui Dumnezeu…

Dumnezeu este adevărul... Ce este Adevărul?
Adevărul, această eternă necunoscută, acest etern mister, ce străbate secolele de la crearea universului pornind tocmai din sânul cald al lui Dumnezeu ca o chemare spre ceea ce există, spre ceea ce este şi nu poate fi numit.
Cântecul acesta al tăcerii coborât într-o minte liniştită împietreşte şi mişcă tot deopotrivă. Este cântecul care aduce detaşarea, care înfloreşte în noi sub curgerea neobosită a înţelegerii ce transcende orice dualitate de bine-rău, frumos-urât, plăcut-neplăcut, sus-jos, aproape-departe, înăuntru-afară...
Liniştea şi armonia lui este infinită. Misterul lui trăit în suflet şi dincolo de marginile lui pătrunde inima şocată de înţelegerea subită a ceea ce este, inima exaltată...
Adevărul, frumosul adevăr...
Viziunea lui nu se compară cu nimic!

El este viziunea A CEEA CE ESTE ŞI NU POATE FI NUMIT!

ACŢIUNI UTILE DE PUS ÎN PRACTICĂ

2008-04-25T05:05:00.000+03:00

Pentru a ne adapta şi integra cât mai bine universului în care fiinţăm este evident necesar să-l cunoaştem cât mai bine pe acesta, e necesar deci să ne lărgim sfera de cuprindere a cunoaşterii pe care o avem în legătură cu diferitele fenomene existente în manifestare care au incidenţă directă sau indirectă asupra noastră.

Un astfel de fenomen este şi fenomenul filozofico-religios sau cel socio-psihologic care, chiar dacă realizăm sau nu, ne influenţează hotărâtor viaţa şi acţiunile pe care le desfăşurăm în sânul ei. Se impune deci a căuta să cunoaştem cât mai bine aceste fenomene, iar pentru aceasta e necesar să luăm cunoştiinţă în amănunt cu diferite forme de manifestare ale acestor fenomene: diferite religii, filozofii, concepţii despre viaţă, psihic etc.

Lecturi recomandate

2008-04-25T05:03:00.000+03:00

Lărgirea sferei de cuprindere a conştiinţei

În acest scop ar fi util dacă am parcurge o serie de scrieri importante în acest sens. Autorul ţine să recomande în rândurile următoare câteva dintre aceste scrieri, grupate pe câteva domenii, convins fiind de faptul că cititorul care le va parcurge pe acestea va realiza în sine o transformare pozitivă: o mai mare deschidere spre cunoaştere, o mai mare toleranţă, o înţelegere mai profundă a fenomenului religios şi filozofic, a psihologiei şi eticii, a fizicii şi metafizicii.
Iată dar scrierile recomandate:

I CREŞTINISM
Vechiul Testament (mai ales: Geneza, Exodul, Iov, Psalmii, Pildele şi Ecleziastul)
Noul Testament
Dumitru Stăniloaie –Ascetică şi mistică ortodoxă (vol. 1 şi 2)
Dumitru Stăniloaie – Teologie dogmatică ortodoxă (vol. 1, 2, 3)
Evagrie Ponticul – Tratatul practic. Gnosticul - ed. Polirom, Iaşi, 1997
Dionisie Aeropagitul – Opere complete - ed. Paideia, Bucureşti, 1996 (capitole recomandate: “Despre numirile dumnezeieşti” şi “Despre teologia mistică”)
Ioan Scărarul – Scara raiului
Filocalia, vol. 1
Catehismul ortodox
Catehismul romano-catolic
Bernard Sese, Paul Aymard, Pierre Riche, Michel Feuillet - Vieţile sfiinţilor Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii - ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
Viaţa şi misiunea extraordinară a lui William Branham (vol. I şi II) - ed. Nevali, 2000
etc.

II IUDAISM
Vechiul Testament
A. Cohen – Talmudul - ed. Hasefer, Bucureşti, 1999
Fabre d’ Olivet – Geneza după Moise - ed. Antet
Gabriel Constantinescu – Marginalii la Talmud - ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Papus – Kabbala (Tradiţia secretă a occidentului) - ed. Herald, Bucureşti, 1996
Rabbi Simeon ben Yohai şi Rabbi Eleazar – Zoharul, cartea splendorii - ed. Antet, Bucureşti
etc.

III ISLAMISM
Coranul
Gheorghe G. Stănescu – Mahomed profetul - ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998
Idries Shah – Calea sufită - ed. Herald, Bucureşti, 2001
Sayyid Mujtaba Musavi Lari – Dumnezeu şi atributele sale - ed. Argos
etc.

IV TAOISM
Lao Zi – Dao de Jing (Tao te King) - ed. Imperator, Bucureşti, 1999 (traducere de Ilie Vasile Drugan)
Lie Zi – Calea vidului desăvârşit - ed. Polirom, Iaşi, 2000
Alan Watts – Dao, calea ca o curgere de apă - ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
Jolan Chang – Tao şi arta de a iubi - ed. Axul-Z, Chişinău, 1993
Mantak Chia, Douglas Abrams Arava – Orgasmul multiplu masculin - ed. Sapienţia, Bucureşti, 2001
etc.

V HINDUISM. YOGA
Upanişad – ed. Herald, Bucureşti, 2001
Bhagavad Gita – ed. Herald (traducere de Sergiu Al George)
Pantajali – Yoga sutra - ed. Herald (traducere de Walter Fotescu)
Vijnana Bhairava, Conştiinţa divină – ed. Herald
Osho –Yoga sutra - Ştiinţa sufletului, ed. Ram, Bucureşti, 1998 (vol. 4)
W.Y. Evans-Wentz - Yoga tibetană şi doctrinele secrete (vol. 1 şi 2) - ed. Sophia, Arad, 1993
Angelo Moreta – Gândirea vedanta - ed. Tehnică, Bucureşti, 1996
Swami Vivekananda – Karma yoga; Bakti yoga; Jnana yoga (toate trei cărţile sunt editate de ed. Lotus)
Liviu Gheorghe şi Teodor Sebastian - Shamadhi. Extazul mistic al yoghinilor - ed. Kamala, Braşov, 1999
Dr. Mihaela Ambăruş şi dr. Gabriela Ambăruş – Tantra yoga, căile secrete ale extazului amoros - ed. Sapienţia, Bucureşti, 2000
Nik Douglas şi Penny Slinger – Secretele amorului transfigurator extatic (trei vol.) - ed. Deceneu, 1997
etc.

VI BUDDISM
Liviu Gheoghe – Buddha, lumina unei căi spirituale - ed. Ram, 1995
Flaviu Cristian – Mesajul lui Budda - ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Bodhidharma – Wu, Marea trezire - ed. Herald, Bucureşti, 2001
Hui Neng – Sutra rostită de pe înaltul scaun despre Nestematele Legii - ed. Herald, Bucureşti, 1999
Huang Po – Shin, Mintea universală - ed. Herald, Bucureşti
Taisen Deshimaru – Zen adevărat - ed. Axis Mundi, Chişinău, 1993
etc.

VII “EZOTERISM”
Alexandru Nicolici – Astrologia natală - ed. Teora, Bucureşti, 1998
Alexandru Pop – Alchimia - ed. Biblioteca revistei “Familia”, 1998
Allen Kardec – Cartea spiritelor
Baird Spalding - Viaţa şi învăţăturile maeştrilor din extremul orient
C.W. Leadbeater – Francmasoneria, Rituri şi iniţieri, ed. Herald
Florin Gheorghiţă – Fenomenul Valentina - ed. Polirom, Iaşi, 1997
Hermes Trismegistus – Corpus Hermeticum - ed. Herald, Bucureşti
Jinarajadasa – Evoluţia ocultă a umanităţii - ed. Herald
Jasmuheen - A trăi cu lumină
Lori Reid – Elemente de chiromanţie modernă - ed. Teora, Bucureşti, 1998
Kybalion, Legile Universului cu trei Iniţiaţi - Ed. Soteris, Piatra Neamţ, 2000
Max Heindel – Cosmogonia rozicruciană
Paul Ştefănescu – Iniţiere în ocultism
Rene de Lassus – Eneagrama, cele nouă tipuri de personalitate - ed. Teora, Bucureşti, 2000
Richard Bach - Iluzii. Pescăruşul Jonathan Livingstone
Rudolf Stainer – Din cronica Akasha - ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997
Samael Aun Weor – Căsătoria perfectă
Scarlat Demetrescu – Din tainele vieţii şi ale universului (trei volume) - ed. Emet
Simone Schroeder – Arta hipnozei - ed. L.V.B., Bucureşti, 1997
Victor Bodo – Tehnici de călătorie astrală - ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Zachary F. Lansdowne – Chakrele şi vindecarea ezoterică - ed. Teora, Bucureşti, 1998
etc.

VIII SINTEZE ŞI ALTE CĂRŢI DE REFERINŢĂ
Alexandrian – Istoria filozofiei oculte
Andre Conte - Sponville - Mic tratat al marilor virtuţi - ed. Univers, Bucureşti, 1998
Aristotel – Etica nicomahică
Basarab Nicolescu - Transdisciplinaritatea. Manifest - ed. Polirom, Iaşi, 1999
Doina Elena şi Aliodor Manolea – Energetica subtilă a fiinţei umane - ed. Aldomar, 1996
Eduard Shure – Marii iniţiaţi – ed. Lotus, Bucureşti, 1994
Florin Gheorghiţă – Lumi invizibile – ed. Polirom, Iaşi, 1996
Fritjof Capra – Taofizica, o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală – ed. Tehnică, Bucureşti, 1999
H. von Praag - Cele opt porţi ale misticii - ed. Saeculum I. O. şi ed. Vestala, Bucureşti, 1996
Ion Mânzat (coord.) - Psihologia Sinelui, un pelerinaj spre centrul Fiinţei - ed. Eminescu, Bucureşti, 2000
Jean Paul Jues - Caracterologia, cele zece sisteme de bază - ed. Teora, Buc., 1998
Marc de Smedt – Tehnici de meditaţie şi practici ale trezirii spirituale – ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998
Mircea Eliade - Istoria credinţelor şi ideilor religioase
Philippe Brinster - Terapia cognitivă - ed. Teora, Bucureşti 2002
Philippe Gaudin (coordonator) – Marile religii – ed. Orizonturi şi ed. Lider, Bucreşti, 1995
Platon – Republica
P.D. Uspensky – A patra cale (două volume) – ed. Ram, Bucureşti, 1998
Radu Lucian Alexandru – Deschiderea universului – ed. Nevali, Cluj-N., 2001
etc.

Pentru fiecare din domeniile enumerate, scrierile propuse spre cercetare sunt doar orientative, cititorul urmând a-şi aprofunda cunoaşterea cu alte lecturi care nu sunt e în lista dată. Scrierile enumerate mai sus îl vor familiariza pe cititor cu domeniile enumerate oferindu-i posibilitatea dobândirii unei cunoaşteri puţin mai profunde decât cea căutată şi susţinută de marea mulţime.
Odată realizată o deschidere spre profunzimile fiinţei (prin lectura acestor scrieri şi cugetarea asupra valorii de adevăr a conţinutului lor) suntem oarecum pregătiţi pentru o altă acţiune utilă de pus în practică: postul.

Postul "de grabă", "de judecată" şi "de gândire"

2008-04-25T04:56:00.000+03:00

Prin lectura anumitor scrieri (indiferent de originea lor) nu putem ajunge la adevăr. La acesta se poate ajunge întotdeauna doar prin percepţie directă.

De aceea mărturiile despre anumite realităţi spirituale şi raţionamentele legate de acestea, expuse de o persoană sau alta, trebuie luate doar ca ceea ce sunt: doar nişte ghizi, doar nişte indicatoare care ne arată ce trebuie să facem pentru a ajunge noi înşine să percepem în mod direct realităţile despre care aceste mărturii sau raţionamente ne vorbesc.

Putem cunoaşte adevărul despre o anumită realitate doar când ajungem să o percepem în mod direct, prin noi înşine.

Singura sursă a adevărului se află deci în noi înşine şi aici e singurul loc unde trebuie să o căutăm deoarece aici e singurul loc unde o vom găsi (pentru dezvoltarea ideii vezi cap. II, subcapitolele “Viziunea Realităţii” şi “Necesitatea cunoaşterii legilor de organizare ale naturii”).

În acest scop ne este util să ţinem următoarele posturi:

A. Postul de grabă

Să ne propunem ca pentru o perioadă de timp (de 21 de zile) în fiecare zi să ţinem măcar o oră de “post de grabă” (oră pe care ne-o vom stabili dinainte şi o vom respecta pe cât posibil): în acea oră să ne găsim un loc liniştit în care să nu ne deranjeze nimeni şi să începem să ne analizăm cu atenţie modul de a fi şi de a acţiona, să analizăm dacă acestea ne sunt cu adevărat utile, dacă acestea cu adevărat ne aduc liniştea, pacea, mulţumirea, fericirea pe care cu toţii o căutăm.

Câteva subiecte esenţiale de analizat sunt:

1. În prima zi de post de grabă:- Îmi este util să fiu orgolios, răuvoitor - mă simt bine atunci când mă comport faţă de ceilalţi cu reavoinţă, când nu vreau să-i ascult pe ceilalţi, când îi privesc cu dispreţ sau superioritate pe aceştia?
- Mă simt fericit atunci când, rănit fiindu-mi orgoliul, răspund cu injurii, violenţă, reavoinţă, stare de nelinişte?

Vom încerca să ne reamintim o circumstanţă în care am fost orgolioşi (vanitoşi, răuvoitori, dispreţuitori…) şi o vom scrie într-un caiet (acest caiet îl vom împărţii în şapte părţi egale: câte una pentru fiecare din cele şapte “păcate capitale” şi îl vom destina exclusiv analizei acestora – să numim convenţional acest caiet “caietul de post”), apoi vom încerca să înţelegem:

- Dacă ne-a fost cu adevărat util să adoptăm atitudinea de orgoliu şi acţiunile care au decurs din ea (ne-am simţit noi cu adevărat fericiţi după aceea?);
- Dacă nu, de ce nu?
- Cum ar fi trebuit să ne comportăm în acea circumstanţă ca să obţinem efecte cu adevărat favorabile nouă (pace, linişte, fericire…)? (Oare nu cu iubire, smerenie, bunăvoinţă?)
- Ce este greşit în modul de gândire ce caracterizează orgoliului?

Vom medita la toate acestea şi vom încerca să găsim un răspuns profund şi bine întemeiat la fiecare din întrebările de mai sus. Acest răspuns îl vom scrie pe caiet (imediat după exemplu) pentru a putea să-l conştientizăm mai bine şi pentru a-l putea aprofunda ulterior cu ocazia următorului “post de grabă” pe care îl vom dedica analizei orgoliului. Atunci vom căuta alte exemple de manifestare ale orgoliului din noi pe care le vom analiza în amănunţime spre a identifica greşeala de gândire ce caracterizează acest “păcat capital”.

2. În al doilea post de grabă (a doua zi după ce am început să ţinem această formă de post, de preferat la aceeaşi oră ca şi în ziua precedentă):
- Îmi foloseşte cu adevărat să susţin (indiferent de motiv) în psihicul meu o atitudine de mânie?
- Oare atunci când fac acest lucru nu mă simt neliniştit, agitat, stresat, suferind?
- Oare nu este acesta un semnal că în acel moment nu gândesc corect (de o manieră care să permită realizarea unei armonii interioare şi exterioare) şi astfel nu fac decât să poftesc suferinţa în mine?

Vom identifica un exemplu sau mai multe din cursul acelei zile sau din precedentele în care am fost mânioşi din diferite cauze. Îl vom scrie în acelaşi caiet în care am notat ieri şi exemplul de orgoliu şi vom începe să-l analizăm spre a înţelege:
- De ce în acea circumstanţă nu ne-a fost cu adevărat util (nu ne-a adus fericirea) să manifestăm mânia?
- Dacă nu ne era mai util să păstrăm în interior o atitudine de calm, de blândeţe, de bunăvoinţă şi cu această atitudine să depăşim circumstanţa care ne-a cauzat identificarea cu acest mod greşit de gândire care este mânia?
- De ce este greşit modul de gândire ce caracterizează mânia ? Oare nu constă el într-o aşteptare falsă sau într-un ataşament neîntemeiat (vezi dicţionarul tehnic pentru înţelegerea semnificaţiei acestor doi termeni)?

Vom răspunde în scris la toate aceste întrebări pentru a putea să aprofundăm ulterior răspunsurile date (toate rezultatele analizelor noastre de pe durata postului de grabă le vom scrie spre a le conştientiza mai bine şi pentru a putea să le aprofundăm ulterior cu ocazia următoarelor posturi de grabă).

3. În ziua a treia de post de grabă:- Îmi este folositor cu adevărat să fiu lacom, să fiu necumpătat (adică să fiu zgârcit sau risipitor) când am puterea de a-i ajuta pe ceilalţi şi pe mine însumi (cu cunoaştere, înţelegere, bani, prin măsuri legislative…) spre a realiza armonia?
- Care este diferenţa dintre necesitate şi lăcomie?
- Ce este necesar să am cu adevărat spre a fi fericit?
- Vreau eu ceea ce e necesar sau mai puţin?
- A avea o avere cât mai mare duce la dobândirea automată a fericirii?
- Ce este fericirea ? Când suntem fericiţi cu adevărat?

Vom căuta să identificăm un exemplu sau mai multe în care am fost necumpătaţi (risipitori sau zgârciţi) şi-l vom nota în caietul de post încercând să înţelegem:
- care ne sunt necesităţile la nivel fizic, energetic, emoţional, mental, cauzal, intuiţional şi volitiv care odată împlinite ne-ar aduce armonia pe fiecare din aceste planuri şi pe ansamblul fiinţei noastre. Căutăm noi să ne îndeplinim aceste necesităţi? (Facem acţiuni concrete îndreptate în acest sens?)
- dacă ceea ce avem temporar în proprietate (cunoaştere, forţă, avere, putere politică…) este bine folosit pentru a-i ajuta pe ceilalţi (ştiut fiind faptul că binele lor adevărat este şi binele nostru adevărat – noi fiind legaţi de ceilalţi prin legătura iubirii universale, şi că doar astfel (contribuind la realizarea armoniei universale) putem dobândi fericirea).
- dacă nu cumva cel mai mare egoist nu e în fapt, nimeni altcineva, decât cel mai mare altruist.
(Vom nota şi rezultatele acestei analize în acelaşi caiet.)

4. În ziua a patra a postului de grabă:
- Sunt eu fericit atunci când sunt trist?
- Starea de suferinţă interioară ce însoţeşte modul de gândire specific tristeţii nu este oare un semnal că în acel moment (în care susţin tristeţea în mine) nu gândesc corect (de o manieră care să mă armonizeze şi să-mi aducă liniştea interioară)? Oare vreau eu cu adevărat această linişte (din moment ce mă încăpăţânez să susţin în mine tristeţea), sau de fapt vreau să sufăr? (Prezenţa tristeţii implică suferinţa!)

Ne vom gândi la o circumstanţă, sau mai multe în care am fost trişti şi o vom descrie în caietul de post la capitolul “tristeţe” (unul din cele şapte pe care le are caietul) şi pe baza analizei ei vom încerca să înţelegem:
- Oare modul de gândire ce susţine în noi starea de tristeţe nu e caracterizat în mod fundamental de o aşteptare falsă (ne aşteptăm să se întâmple lucruri imposibile) sau de un ataşament neîntemeiat?
- Oare suferinţa care caracterizează tristeţea nu ne indică că întârziem să ne adaptăm unei schimbări care a avut loc (în legătură cu un obiect, o fiinţă, un eveniment) şi astfel ne punem în pericol armonia psihico-fizică?
- Oare a constata în mod obiectiv şi detaşat (fără a mai susţine în noi aşteptări false şi ataşamente neîntemeiate prin identificarea cu ele) schimbarea care a avut loc precum şi acţiunea specifică necesară pentru a ne adapta acestei schimbări şi punerea ei în practică, nu este o atitudine, un mod de gândire corect? (Apt să aducă în interiorul nostru liniştea, pacea, mulţumirea alungate de apariţia în noi a tristeţii, în urma impactul cu schimbarea.)
Concluziile le trecem în caietul de post şi le vom aprofunda ulterior.

5. În ziua a cincea de post (de grabă):
- Ce este lenea? Este ea un mod greşit de gândire?
- În ce constă ea?

Identificăm un caz în care am fost leneşi şi după ce îl scriem în caietul de post începem a-l analiza. Ne vom întreba încercând să găsim răspunsuri:
- este lenea lipsa unui obiectiv clar şi profund înţeles?
- ce vreau eu cu adevărat?
- ce nu vreau? (suferinţă – neînţelegeri, boală, sărăcie…?)
- ce este suferinţa?
Vom încerca să conştientizăm ce vrem şi ce nu vrem, vom încerca să conştientizăm în profunzime acţiunile pe care trebuie să le desfăşurăm spre a atinge ceea ce vrem şi a evita ceea ce nu vrem.
Vom planifica aceste acţiuni pe termen scurt şi pe termen lung.
Vom scrie pe o foaie de hârtie principalele trei lucruri pe care le vrem şi principalele trei pe care nu le vrem şi o vom pune într-un loc unde să o putem vedea zilnic (pentru a ne conştientiza aceste dorinţe cât mai bine). Astfel lenea va dispare de la sine.

6. În a şasea zi de post:
- de ce atunci când mi-e frică sunt neliniştit, stresat, agitat, adică cu alte cuvinte sufăr? Oare nu pentru că nu gândesc corect (de o manieră armonioasă) în acel moment?
- care este diferenţa dintre frică şi prevedere?
Exemplul de frică identificat îl scriem în caiet şi îl analizăm, încercând să înţelegem în profunzime:
- care este gândirea greşită specifică fricii?
- cine suntem noi cu adevărat (să conştientizăm că nu suntem trupul, emoţiile, gândurile…[2]).
- oare prevederea ca atitudine de constatare detaşată şi obiectivă a obstacolelor precum şi a mijloacelor de depăşire a lor (atitudine însoţită de linişte, pace, calm) nu ne este mult mai utilă decât frica (atitudinea de identificare cu obstacolele - datorită unor aşteptări false şi ataşamente neîntemeiate – caracterizată de agitaţie inutilă, stres, nelinişte…)?
Vom nota, spre a le aprofunda ulterior, răspunsurile la aceste întrebări în caietul de post!

7. În a şaptea zi de post:- sunt curvia, preacurvia, lipsa de continenţă şi lipsa de control a dorinţelor şi plăcerii câteva dintre aspectele de manifestare ale desfrâului?
- de ce curvia, ca lipsă de sinceritate cu ceilalţi şi cu noi înşine, nu ne poate aduce fericirea?
- de ce preacurvia (dezmăţul, prostituţia, homosexualitatea, viaţa sexuală dezordonată…) nu ne permite să realizăm armonia interioară şi armonia socială (producându-ne astfel suferinţă)?
- în ce constă lipsa de continenţă? Se pot lua ca punct de pornire în analiza acestui aspect al desfrâului (şi a altor aspecte) scrierile tantrice budiste, taoiste, gnostice… care tratează acest subiect. De exemplu: Tao şi arta de a iubi de Jolang Chang; Orgasmul multiplu masculin de Mantak Chia şi Douglas Abrams Arava; Tantra yoga de Mihaela Ambăruş şi Gabriela Ambăruş; Căsătoria perfectă de Samael Aun Weor; Mesagerii - Viaţa pe Geea apărută la editura Solteris etc. A se vedea de asemenea (pentru citate biblice legate de acest subiect) cap III subcapitolul I “Conjunctura pe care o căutăm – 10. Soţul şi soţia. Legământul şi misterul căsătoriei” din cartea “Deschiderea universului” de Radu Lucian Alexandru.
- ne este avantajos să ne lăsăm conduşi de dorinţe şi plăceri scăpate de sub control? Nu ne este mai util să căutăm a înţelege în profun-zime mecanismele de manifestare ale dorinţei şi plăcerii şi astfel a le stăpâni pe acestea prin transcenderea lor?
Se vor analiza exemple în care am avut o atitudine de curvie, adică de lipsă de sinceritate faţă de ceilalţi (când i-am minţit şi ne-am comportat de o manieră nearmonioasă faţă de ei) pentru a conştientiza de ce în acele momente nu aveam cum să fim mulţumiţi şi fericiţi cu adevărat sau exemple de preacurvie (dacă este cazul) încercând să înţelegem că o astfel de atitudine nu poate să conducă la cunoaşterea iubirii adevărate şi nici la realizarea unei armonii emoţionale sau sociale deoarece ea e îndreptată înspre distrugerea acestor armonii.
De asemenea dacă suntem căsătoriţi vom căuta să practicăm cu soţul (soţia) actul sexual cu continenţă (în care bărbatul se abţine de la ejaculare iar femeia de la descărcare sexuală) pentru a cunoaşte orgasmul multiplu ca mijloc de deschidere a noastră spre cunoaşterea unor realităţi spirituale superioare.
În cadrul unei legături stabile (a căsătoriei) cu o fiinţă de sex opus având ca scop ajutorarea reciprocă pentru realizarea în noi şi în afara noastră a Binelui şi Adevărului, prin practica actului sexual cu continenţă, în condiţiile unei profunde sincerităţi între cei doi şi a unei profunde cunoaşteri şi stăpâniri a mecanismelor de manifestare ale actului sexual şi ale dorinţei şi plăcerii, fiinţa noastră se poate deschide spre experimentarea adevăratei iubiri şi spre experimentarea a Ceea Ce Este…

8. Din ziua a opta până în ziua a patrusprezecea a postului vom medita în fiecare zi asupra unuia din următoarele subiecte (urmând acelaşi demers ca şi în zilele precedente):
Iubirea şi Dreptatea
Iertarea
Binele, Sistemul şi Armonia
Suferinţa şi Fericirea
păcatul şi Virtutea
Mântuirea (eliberarea, iluminarea…) şi Adevărul
Dumnezeu
Pentru fiecare dintre acestea vom încerca să găsim răspuns la următoarele întrebări:
Cum se manifestă?
În ce constau?
Care este rolul lor în creaţie?
Cum pot fi simţite?
Care este avantajul cunoaşterii în profunzime a realităţilor desemnate de acestea?

9. Din ziua a patrusprezecea până în ziua a douăzeci şi una vom reveni asupra aceloraşi subiecte ca în primele şapte zile de post de grabă pentru a le aprofunda.
Parcurgerea unui astfel de post de grabă în modul menţionat mai sus negreşit ajută fiinţa spre înţelegerea mai profundă a realităţilor înconjurătoare, la alungarea din sine a modurilor greşite de gândire şi percepţie a realităţii, la întărirea stăpânirii de sine, la o mai puternică întronare în sine a Binelui şi Adevărului, a Virtuţii şi Cunoaşterii.
Să nu credeţi că acest post este uşor de ţinut şi nici să nu-i subestimaţi posibilul impact asupra propriului psihic: el este un exerciţiu de transformare înspre Bine şi Adevăr a cărui rezultate vor fi simţite la scurt timp de la începerea practicării lui.
Este recomandat să începeţi să ţineţi acest post de grabă încă de astăzi începând: pentru aceasta stabiliţi-vă o oră din zi când ştiţi că de obicei sunteţi mai liberi şi la aceeaşi oră în fiecare zi pe toată durata postului urmaţi indicaţiile date pentru acea zi.
Rezultatele vă vor surprinde şi pe dumneavoastră.

B. Postul de judecată

Postul de judecată constă în renunţarea la prejudecăţi, la a mai privi realitatea doar prin filtrul aceloraşi vechi atitudini şi moduri de gândire create în noi cândva în trecut.
Dacă avem, de exemplu, anumite păreri puternic înrădăcinate în noi (prin continua lor repetare) în legătură cu rolul spiritualităţii sau al materiei, sau în legătură cu ce este religia, mântuirea, păcatul, divinitatea, iadul etc. pe perioada postului de judecată vom pune sub semnul întrebării aceste păreri şi vom căuta sinceri păreri contrare sau diferite de ale noastre în legătură cu aceste aspecte.
De exemplu ne propunem ca într-o zi să ţinem post de judecată în legătură cu noţiunile de păcat şi virtute.

În acea zi vom căuta să identificăm cât mai multe păreri în legătură cu aceste noţiuni şi le vom analiza obiectiv (fără a considera din start doar pe unele din ele corecte – anume pe cele care se potrivesc cu vechile noastre puncte de vedere) pe baza raţiunii şi dovezilor pe care ni le aduce percepţia directă a realităţilor în legătură cu care aceste noţiuni se formează.
Se recomandă ca acest post de judecată să fie făcut pe durata a şapte zile: în fiecare din aceste zile vom căuta să analizăm obiectiv (renunţând pe această perioadă la considerarea din start, ca fiind adevărate, a vechilor noastre puncte de vedere – renunţând la susţinerea în noi a unor prejudecăţi în legătură cu aspectele cercetate) câte unul din cele şapte subiecte menţionate când am descris postul de grabă la punctul 8 (iubirea şi dreptatea, iertarea; binele, sistemul şi armonia…)

Practicarea unui astfel de post va permite psihicului nostru să se deschidă la noi puncte de vedere, la cunoaşterea unor noi realităţi, la înţelegerea mai profundă a realităţii în care ne manifestăm şi astfel vom putea realiza o mai mare armonizare interioară şi exterioară.

O altă formă de practicare a postului de judecată este ca pe timpul uni zile (sau mai multe) să renunţăm să mai privim aspectele realităţii cu care ne întâlnim (fiinţe, evenimente, instituţii, realităţi religioase, filozofice, economice…) pe perioada postului (recomandat de a fi de cel puţin o zi) din acelaşi vechi punct de vedere din care le priveam de obicei. Vom încerca pentru fiecare din aceste aspecte să identificăm cel puţin trei puncte de vedere distincte în ceea ce le priveşte şi să încercăm a le analiza în corelaţie, fără a presupune din start că vreo unul dintre aceste puncte de vedere este corect şi oricare altul este greşit.

De exemplu vedem că pe parcursul zilei apare în noi orgoliul, mânia, lăcomia, frica, tristeţea sau desfrâul: vom încerca să analizăm aceste atitudini mentale din cu totul alte puncte de vedere decât de obicei: vom înceta să le mai justificăm, să le mai considerăm întemeiate şi vom căuta să înţelegem în profunzime motivele pentru care ele nu sunt atitudini cu adevărat favorabile pentru noi.

C. Postul de gândire

Acest post constă în încetarea de a mai susţine în psihic orice gând (indiferent de natura lui – corect sau greşit) pentru o anumită perioadă de timp. Pe această perioadă (de cel puţin cincisprezece minute) adoptăm o atitudine de contemplare atât faţă de propriile gânduri (doar le privim pe acestea, nu încercăm să le analizăm sau să le dezvoltăm în nici un fel) şi acţiuni (doar ne contemplăm propriile acţiuni, suntem atenţi doar la acestea: dacă mergem doar mergem, dacă mâncăm doar mâncăm, dacă stăm doar stăm…, doar conştientizăm aceste acţiuni – nu încercăm să le analizăm, să le înţelegem, doar le contemplăm pur şi simplu…) cât şi faţă de ceea ce ne înconjoară (doar privim, ascultăm, simţim… doar contemplăm ceea ce ne înconjoară fără a analiza în nici un fel realităţile înconjurătoare). Pentru dezvoltarea exerciţiului vezi şi cap. I, subcapitolul “Postul. Primele sclipiri ale cunoaşterii Adevărului”.

Scopul acestui post este să ne facă să atingem transcenderea gândului şi cuvântului, percepţia directă a ceea ce este…
Primele practici ale acestui post (pe perioade de cel puţin treizeci de minute) ne vor face să simţim o senzaţie de detaşare, de atemporalitate, de eternitate – este conşientizarea prezentului…

Apoi pe măsură ce ne mărim capacitatea de concentrare şi astfel putem susţine acest post pe perioade din ce în ce mai lungi de timp ne apropiem de atingerea scopului …

Autoobservarea şi autoanaliza zilnică

2008-04-25T04:54:00.000+03:00

Trebuie să ne formăm un obicei din a fi tot timpul zilei în alertă percepţie pentru a putea identifica în noi, imediat ce apar, cele şapte “păcate capitale” şi astfel odată identificate să începem să le analizăm pentru a înţelege în profunzime de ce sunt greşite modurile de gândire specifice acestor “păcate” şi astfel să le alungăm din psihicul nostru.

“Caietul de post” poate fi folosit pentru a nota în el zilnic circumstanţele în care s-au manifestat “păcatele”, urmate de o analiză a acelor circumstanţe pentru a înţelege aşteptările false şi ataşamentele neîntemeiate care generează şi susţin în noi aceste moduri greşite de gândire.

Puţin câte puţin prin această practică zilnică a autoobservării şi autoanalizei (vezi cap I, subcapitolul “Autoobservarea şi autoanaliza zilnică”) ajungem să conştientizăm în profunzime modurile greşite de gândire pe care le purtăm în psihic şi să le alungăm de aici înlocuindu-le cu atitudini corecte faţă de realitate, capabile să ne păstreze şi să ne întărească armonia (şi astfel generatoare de linişte, pace, fericire).

Dacă vom începe să practicăm zilnic această autoobservare şi autoanaliză, primele rezultate le vom observa imediat: vom vedea că stăpânire de sine creşte şi că ne lăsăm mai puţin în voia circumstanţelor exterioare şi a “păcatelor” din noi (eliminăm astfel din noi multe surse de suferinţă).

Meditaţia pe "koan"

2008-04-25T04:52:00.000+03:00

Meditaţia pe koan constă în a medita spre a găsi răspunsul profund la o întrebare, sau a găsi soluţia unui paradox: ne vom alege o singură întrebare din lista care va fi dată mai jos şi o vom repeta în mod continuu (în gând) o perioadă de timp (o oră, o zi, …) încercând să-i găsim răspuns.

Atenţie însă: indiferent de răspunsul pe care îl vom primi de la minte îl vom refuza şi vom continua să ne punem întrebarea, căutând un răspuns şi mai profund. Făcută pe o perioadă destul de lungă de timp în mod continuu şi neîntrerupt (cu excepţia somnului) această meditaţie ne va duce spre limitele minţii, ajutându-ne să transcendem lupta contrariilor, pentru a înţelege Esenţa, pentru a percepe direct Ceea Ce Este dincolo de gânduri, dincolo de cuvinte, dincolo de orice opinii, dogme, doctrine, teorii şi concepte…

Iată deci câteva din întrebările ce ne pot conduce la Adevăr prin meditaţie profundă asupra lor (aceste întrebări cititorul trebuie să şi le pună lui însuşi):

Eu sunt acela care are să vină sau să aştept pe altul?

Cine este mama mea şi care sunt fraţii mei?
Cine zic oamenii că sunt eu?
Ce este adevărul?

De unde am eu înţelepciunea şi minunile acestea?

Ce îmi mai lipseşte?
De unde eşti tu?
Cine poate să fie mântuit?

Ce vrei?

Cine este acesta?
Cine te-a lovit?
Ce legătură este între noi şi tine?

De ce vorbesc în pilde?

Cu ce putere fac eu lucrurile acestea şi cine mi-a dat mie puterea aceasta?

Văd eu toate aceste lucruri?

Aceste întrebări sunt adaptate specificului exerciţiului după câteva citate din evanghelie, respectiv: Matei 11.3, Matei 12.48, Matei 16.13, Ioan 18.38, Matei 13.54, Matei 19.20, Ioan 19.9, Matei 19.25, Matei 20.21, Matei 21.10, Matei 26.67, Matei 8.29, Matei 13.10, Matei 21.23 şi Matei 24.2.

Principiul acestei practici este deci simplu: căutăm răspuns la o întrebare fără a ne mulţumii însă cu nici un răspuns dat de minte sub formă de teorii, idei, concepte, dogme… Adevăratul răspuns vom şti că l-am găsit doar atunci când mintea tace permiţându-ne să ajungem la viziunea directă, neintermediată de gânduri şi cuvinte a Realităţii…

Observaţie: această practică este recomandat să fie făcută doar după ce dobândim o cunoaştere profundă a celor şapte “păcate capitale” şi o bună stăpânire a lor (altfel pot apare dezechilibre psihice cauzate de o manifestare puternică, aproape de necontrolat, a diferitelor forme de manifestare a acestor “păcate”, la impactul cu anumite stări de conştiinţă provocate de practică). De asemenea nu este recomandat ca această practică să fie făcută de persoane a căror vârstă este mai mică de douăzeci şi unu de ani (psihicul unor astfel de persoane nu este încă suficient dezvoltat pentru a putea suporta o astfel de practică). Vă rog să luaţi în serios recomandările de mai sus.

Se recomandă deci atenţie şi precauţie în această practică deoarece impactul ei asupra psihicului este extraordinar de puternic (când practica koanului î-şi atinge scopul omul se “leapădă total de sine” şi “nu se mai recunoaşte, nici ca fiind, nici ca nefiind...”).

Atenţie! Percepţia directă a Ceea Ce Este, trebuie echilibrată cu realitatea vieţii de zi cu zi: nemanifestarea şi manifestarea, tăcerea şi vorbirea, Absolutul şi Relativul sunt strâns unite între ele iar cunoaşterea şi experimentarea lor trebuie echilibrată – nu ne este util să cădem la extreme: astfel doar ne depărtăm de Bine şi Adevăr!

(Vezi pentru dezvoltarea ideii cap. I, subcapitolul “Viziunea Adevărului”, subcapitolul “Transcenderea extremelor existenţă - vid, manifestare – nemanifestare” şi subcapitolul “Transcenderea lumii aparenţelor”.)

Înfiinţarea unui cerc de studiu interior

2008-04-25T04:49:00.000+03:00

După câteva luni (minim şase) în care am practicat în mod constant posturile amintite şi practica de autoobservare şi autoanaliză, vom fi progresat destul de mult pe Drumul Interior încât vom putea ca împreună cu câţiva prieteni deschişi spre

Transformare Spirituală să înfiinţăm un cerc de studiu interior în cadrul căruia să ne întâlnim cu ei cel puţin o dată pe săptămână pentru a analiza de fiecare dată câte unul din cele şapte “păcate capitale”, cât şi pentru a practica diferite meditaţii şi a discuta diferite noţiuni care e bine să fie clarificate în legătură cu evoluţia interioară.

Un astfel de cerc va spori fiecărui membru al lui motivaţia pentru susţinerea mai puternică în sine a transformării înspre Bine şi Adevăr şi va ocaziona fiecăruia posibilitatea unei mai bune înţelegeri a diferitelor aspecte de manifestarea a celor şapte “păcate capitale” şi a altor aspecte de interes puse în discuţie.

O întâlnire este recomandabil să se desfăşoare după următoarea structură:

- O rugăminte adresată divinităţii de a asista şi îndruma în mod subtil acea întâlnire.

- O mică expunere făcută de conducătorul grupului despre unul din cele şapte “păcate capitale” (cel care se va analiza la acea întâlnire).

- Fiecare membru al cercului va da câte un exemplu de circumstanţă în care s-a manifestat în el modul greşit de gândire analizat. Fiecare îşi va nota exemplele celorlalţi (acestea vor fi porţi spre înţelegerea a cât mai multe aspecte ale “păcatului” studiat).

- Fiecare va încerca să explice care a fost modul greşit de gândire ce a caracterizat aspectul “păcatului” exemplificat de el.

- Conducătorul grupului va trage (cu ajutorul şi participarea celorlalţi) concluziile care se desprind din discuţii, iar acestea vor fi notate de fiecare în “caietul de post” propriu (pe care fiecare va trebui să-l aibă la el – tot aici vor fi trecute şi exemplele date de ceilalţi).

- Se va face o meditaţie: cu ochi închişi, stând într-o poziţie confortabilă (având însă coloana vertebrală dreaptă), fiecare va încerca să înţeleagă cât mai profund:
- de ce e greşit modul de gândire specific “păcatului” analizat,
- care este virtutea (modul corect de gândire – cel care duce cu adevărat la realizarea armoniei interioare şi exterioare) opusă acestuia.

După ce vor fi studiate fiecare din cele şapte “păcate capitale”, (în primele şapte întâlniri) studiul lor va fi reluat în următoarele întâlniri pentru a se putea realiza o analiză din ce în ce mai profundă a acestor moduri greşite de gândire şi va fi continuat până când ele vor fi înţelese în profunzime şi vor înceta să se mai manifeste în psihicul membrilor cercului.

Din două în două întâlniri în care se studiază “păcatele” (sau paralel cu acestea) se vor face meditaţii (concentrări pe diferite obiecte sau subiecte – vezi postul de gândire, meditaţia pe koan, meditaţia isihastă …) având ca scop înţelegerea şi transcenderea dualităţii şi apropierea de viziunea Adevărului...
Grupul va avea un conducător (în persoana celui care îl iniţiază şi organizează) care are rolul de a menţine discuţiile pe subiectul propus a se analiza şi în limita bunului simţ.

Pentru a tempera spiritele, atunci când se prea încing în discuţii, el va avea la dispoziţie exerciţiul “Stopului” (postul de vorbire, de mişcare şi de judecată) - adică când constată identificarea celor prezenţi cu vreun “păcat” din cele şapte menţionate va da comanda “stop !” – moment în care toţi cei prezenţi la întâlnire, trebuie să rămână nemişcaţi în poziţia în care i-a surprins comanda şi să înceteze a mai vorbi.

Atenţia lor va trebui atunci să se orienteze spre propriul interior spre a vedea dacă nu s-au identificat cu vreunul din cele şapte “păcate capitale” (mimica şi poziţia propriului corp, rămase încremenite în momentul “stopului”, le vor da indicii în acest sens; de asemenea analiza tonului vocii avut înainte de “stop”). Dacă constată acest lucru se vor autoanaliza. “Stopul” durează minim cinci minute, şi se întrerupe la comanda conducătorului: “Ajunge!” .

Discuţia va fi reluată din punctul în care a fost întreruptă (de data aceasta însă fiind lipsită de prezenţa unor “păcate” care să o incomodeze - apărute prin identificarea participanţilor la discuţie cu ele) fără a fi arătat cineva “cu degetul” ca fiind responsabil de întrerupere. Fiecare va ţine concluziile scurtei autoanalize pricinuite de “stop” pentru sine şi va încerca să le aprofundeze. Atenţie: “păcatul” manifestat prin ceilalţi ne va crea o stare interioară neplăcută (agitaţie, nelinişte, stres…) doar dacă în noi înşine se manifestă în acele momente un mod greşit de gândire.

Pe lângă analiza celor şapte “păcate capitale” şi meditaţiile pomenite, care vor rămâne baza acestor întâlniri, într-o a doua parte a întâlnirii pot fi supuse discuţiei şi alte subiecte care necesită lămurire (tot sub coordonarea conducătorului grupului).

Se recomandă, din raţiuni legate de eficienţa grupului, ca acesta să aibă în medie cam cinci membri (şi maxim şapte). Dacă exită mai mulţi doritori de a participa la astfel de întâlniri se pot organiza mai multe grupe de studiu (fiecare cu maxim 7 membrii).

Alte acţiuni utile de pus în practică

Pentru apropierea şi cunoaşterea mai îndeaproape a Binelui şi Adevărului sunt multe practici şi tehnici pe care cititorul le poate descoperii prin cercetarea diferitelor scrieri spirituale (unele date şi în lista de scrieri recomandată de autor).
Printre acestea este şi practica rugăciunii inimii (a meditaţiei isihaste) care este recomandată şi ea a fi practicată.
De asemenea cititorul interesat va putea găsi şi alte practici, sau completări ale celor expuse anterior în cartea “Deschiderea universului” de Radu Lucian Alexandru în cap III “Uneltele Desăvârşirii” subcapitolul III “Meditaţia”.

Oricum important este să practicăm, să practicăm, să practicăm…
Să nu ne pierdem în cultură, în teorii, în concepte sau dogme…

Doar prin practică susţinută vin rezultate solide pe care putem realiza o Transformare Interioară autentică înspre eternul Bine şi Adevăr…

Trăirea virtuoasă

2008-04-25T04:47:00.000+03:00

Cea mai importantă practică, cu rezultate evident favorabile pentru noi este încarnarea şi manifestarea prin noi a virtuţilor (a modurilor corecte de gândire şi raportare la realitate):

- A iubirii, bunăvoinţei, a ajutorului necondiţionat acordat celorlalte fiinţe pentru a se apropia de Bine şi Adevăr, pentru a se armoniza interior şi astfel a-şi dobândi liniştea, pacea, fericirea.

- A blândeţii şi calmului ca atitudini prin care putem constata obiectiv realitatea şi astfel putem să ne adaptăm optim ei.

- A curajului de a acţiona înspre cunoaşterea şi manifestarea prin noi a Binelui şi Adevărului.

- A hărniciei, a acţiunii precis orientate spre atingerea armoniei interioare şi exterioare.

- A cumpătării, a echilibrării extremelor tuturor fenomenelor, pentru a le folosii în favoarea noastră.

- A bucuriei deschiderii spre infinit şi imensitate, spre viaţă şi existenţă.

- A supremei sincerităţi cu noi înşine şi cu ceilalţi, a cunoaşterii şi stăpânirii mecanismelor sociale şi a celor specifice actului sexual, a practicării castităţii (continenţei) ca mijloc de înţelegere şi aprofundare a iubirii adevărate.

- A cunoaşterii adevărate sub toate formele ei (vezi cap I, subcapitolul “Dezvoltarea celor douăsprezece forme de manifestare ale Cunoaşterii”).

Să căutăm deci a ne trăi existenţa în armonie cu noi înşine şi cu ceilalţi căutând mereu a manifesta prin noi Binele şi Adevărul şi astfel negreşit vor coborî în noi spre a se manifesta în întreaga lor splendoare Iubirea şi Cunoaşterea, Detaşarea şi Nepătimirea, Liniştea şi Pacea, toate acestea aducând cu ele spre fiinţare Integrarea Armonioasă în Întreg…

MINUNI ŞI VINDECĂRI

2008-04-25T04:41:00.002+03:00

Corectarea greşelilor de raţionare prezente în structurile noastre psihice

Pe plan interior, “vindecările diferitelor boli” reprezintă procesul de vindecare, de tămăduire, de corectare a modurilor greşite de gândire (păcate, defecte psihologice, demoni interiori) din interiorul psihicului nostru.
Aceste boli ce trebuie corectate sunt simbolizate de leproşi (iluzii, prejudecăţi), îndrăciţi (orgoliu, mânie, lăcomie, desfrâu, violenţă necontrolată etc.), lunatici (speranţa, regretul, tristeţea etc.), slăbănogi (cei care ne paralizează acţiunea, frica, lenea) etc.

Fiecare astfel de vindecare reprezintă o minune, în sensul că nu este ceva obişnuit care se întâmplă în fiecare zi şi nici nu este la îndemâna oricui.

Dacă vrem să ne vindecăm de aceste boli interioare (psihice) şi să stăpânim foarte bine propriul nostru psihic (să “potolim furtuna”, să “mergem pe ape”, să “înviem morţii” etc.), trebuie să depunem un efort considerabil în observarea şi analiza propriei noastre minţi cu toate modurile ei de gândire (cu toate raţionamentele ei) pentru a vedea care din ele sunt corecte (au corespondent în realitate şi astfel ne ajută să ne adaptăm optim armoniei, evitând suferinţa) şi care nu.

Trebuie, deci, să intrăm în profunzime pentru a identifica cauzele şi motivaţiile profunde pentru gândurile şi acţiunile noastre.

În continuare, vom încerca să analizăm mai îndeaproape simbolistica diferitelor “vindecări şi minuni” ce apar în evanghelia după Matei.

Înlăturarea manifestărilor grosolane ale păcatelor

2008-04-25T04:37:00.000+03:00

Vindecarea unui lepros
(Matei 8.1-4)

... “un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis: “Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.”
Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: “Da, vreau, fii curăţit!” Îndată a fost curăţită lepra lui.”

Lepra este o boală de piele (“de suprafaţă”), care constă în apariţia de bube şi răni pe tot corpul.
În interiorul nostru, ea simbolizează, deci, toate acele “bube şi răni” care sunt vizibile de cei care ne înconjoară (toate acele păcate cu manifestări urâte în exterior) prin efectele lor: violenţă, distrugere, rea-voinţă, agitaţie, furturi, ucideri, minciuni etc.

Când începem să studiem cauza interioară a acestor manifestări exterioare (cauza leprei), descoperim că ele sunt provocate de cele şapte păcate capitale (de unul sau mai multe din ele): orgoliu, mânie, frică, lene, lăcomie, tristeţe şi desfrâu.
Ştim acum că nu sunt bune (vedem că ne provoacă suferinţă), chiar dacă încă nu le ştim cauza profundă (raţionamentul greşit subtil care le susţine). De aceea, deocamdată, până vom ajunge să cunoaştem această cauză, trebuie, pe cât posibil, să limităm efectele distructive (suferinţa) provocată de aceste păcate.

Astfel, la începutul drumului nostru de transformare interioară, e nevoie să vindecăm, să curăţim manifestările de suprafaţă, grosolane, uşor vizibile ale păcatelor; să împiedicăm, să controlăm cât mai mult manifestarea lor în exterior.
Trebuie să ne observăm, să ne analizăm şi astfel să ne putem controla mimica, gestica, vorbirea (tonul vocii, cuvintele pe care le folosim) şi impulsurile distructive (violente).

Bineînţeles că acestea sunt susţinute de cauze mult mai profunde şi de aceea controlul şi eliminarea acestor efecte (manifestări exterioare grosolane a păcatelor) ne va aduce ca şi câştig (deloc nesemnificativ, de altfel) doar o minimalizare a răspunsurilor exterioare (a feed-back-urilor) venite (sau care ar fi venit) din mediu, ca urmare a acestor manifestări.

Pentru începutul studiului nostru asupra păcatelor, trebuie să întrerupem cercurile vicioase create de acestea: de exemplu, ei se mânie, noi nu o mai facem (cel puţin pentru început, nu ca gestică exterioară - lepră) şi în loc să manifestăm propria noastră mânie în exterior, ne întoarcem privirea conştientă, în acel moment, asupra ei şi o studiem, pentru a vedea de ce este greşită (cauza ei exterioară - cel care se mânie în faţa noastră - este lăsată de-o parte, ea a fost doar momeala care a făcut propria noastră mânie să se manifeste, dându-ne astfel posibilitatea să o studiem îndeaproape, să îi înţelegem astfel inutilitatea şi să o eliminăm din noi).

Prin renunţarea şi controlul (deocamdată doar al) manifestărilor exterioare ale păcatelor (de exemplu, al mâniei) nu mai contaminăm. Lepra, se ştie, este transmisibilă prin atingere, adică manifestările exterioare ale păcatelor (pentru mânie: agitaţie, ton ridicat, gesturi violente etc.) le amplifică pe acestea în noi (până la lipsa totală de control asupra lor) şi le trezesc (le amplifică) în ceilalţi.

Această escaladare a conflictului trebuie întreruptă.
Tăind pentru început aceste manifestări exterioare ale păcatelor (pe cât posibil), oprim transmiterea şi amplificarea bolii (a păcatului). Apoi, e necesar să căutăm a o eradica total din interiorul nostru, prin înţelegerea profundă a ceea ce este greşit în aceste moduri de gândire “păcătoase”.

…”vezi să nu spui la nimeni”

Atenţie însă, lupta împotriva păcatelor din noi nu se reduce la blocarea prin voinţă a manifestării lor (doar la “curăţirea leprei” şi apoi netransmiterea mai departe, în structurile psihice, a efortului de găsire şi înţelegere a rădăcinilor “leprei”).

Aceasta nu e o soluţie la “problema păcatului”, e doar un mijloc, o condiţie necesară pentru o acţiune de o mai mare amploare, îndreptată împotriva “păcatului”.

“ci du-te de te arată preotului şi adu darul, pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.”

Preotul, în contextul acestei vindecări, e recunoscut ca un reprezentant al divinului (spre deosebire de alte locuri din evanghelie unde întâlnim acest simbol) şi astfel reprezintă înţelepciunea, Vocea conştiinţei - reprezentantul Legii Armoniei (a lui Moise) în noi, judecătorul respectării acesteia (ea e cea care ne transmite senzaţia de suferinţă, agitaţie, nelinişte, când nu gândim corect - armonios).

În faţa ei trebuie să ne aducem darul (noi nu altcineva - nimeni nu o poate face în locul nostru) “rânduit de Moise”, adică înţelegerea profundă, cunoaşterea adâncă a cauzelor pentru care păcatele sunt greşite (nu sunt bune, utile pentru noi).

Atunci când vom prezenta această înţelegere (acest dar) în faţa Vocii Conştiinţei (a “preotului”) din noi, aceasta ni-l va accepta şi ne va da în schimb pace, linişte, mulţumire, fericire (“binecuvântarea Domnului”).

Pe scurt deci, procesul de eradicare a modurilor greşite de gândire (a păcatelor) din noi are două mari etape:

1. Eliminarea, pe cât posibil, a manifestărilor exterioare (a leprei), a “păcatelor”, pentru a împiedica întărirea şi transmiterea lor şi pentru a avea răgaz să le studiem.

2. Studierea în profunzime, (pornind de la cazul cunoscut în care s-au manifestat), a cauzelor interioare, a raţionamentelor greşite (a aşteptărilor false) care generează în noi aceste “păcate”, pentru înţelegerea şi eliminarea lor din psihic.

Frica şi robul

2008-04-25T04:33:00.000+03:00

Frica paralizează acţiunea
Vindecarea robului unui sutaş
(Matei 8.5-13)

... ““Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuieşte cumplit”... “Zi numai un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit”.
[Isus remarcă] “Adevărat vă spun că nici în Israel nu am găsit o credinţă aşa de mare”... apoi a zis sutaşului: “Du-te şi facă-se după credinţa ta”. Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”

Sutaşul este cel ce are puterea şi voinţa necesară pentru a da ordine soldaţilor şi robilor. El este un simbol pentru Cunoaşterea Discriminatoare din noi care este singura capabilă să dea ordine bune în interiorul nostru.
Iată, însă, că atunci când aceasta nu este destul de puternică, anumiţi robi nu o mai ascultă. Robul slăbănog este un simbol a ceea ce ne slăbeşte, ne paralizează acţiunea: frica, lenea, prejudecata etc.

De aceea, această cunoaştere are nevoie să se întărească printr-un “cuvânt din partea Binelui şi Adevărului”. Vedem că de această dată, pentru vindecare nu mai este necesară atingerea (am eliminat manifestările exterioare ale păcatelor - lepra) ci e nevoi de înţelegere profundă (doar de un cuvânt), pentru a tămădui în noi frica, lenea etc. (ale căror cauze sunt necunoaşterea propriei naturi, a identităţii noastre profunde).

Credinţa cea mai mare (convingerea cea mai puternică) e dată de înţelegerea în profunzime a fenomenelor (psihice, fizice...), de dreapta şi corecta discriminare a celor ce sunt, de cele ce nu sunt (dar despre care noi credem că sunt).
Discriminarea ne spune să facem Binele, să căutăm Adevărul (simţim această chemare în noi dacă suntem sinceri cu noi înşine), dar dacă avem în noi nişte moduri de gândire “slăbănoage” (cum e frica: “ce o să zică ceilalţi ?, “dar poate ce zice el nu e bine ?”, “e o sectă...”, “oare crede în Dumnezeu autorul?” etc. sau lenea: “astea-s prostii, tot ce contează e banul!”, “noi suntem păcătoşi şi nu ne putem schimba...”, “noi vrem să scăpăm de păcate, dar e greu...” etc.) acţiunea de transformare şi perfecţionare (de integrare mai bună în armonia întregului) ne este paralizată.

Dacă reuşim, însă, să ne întărim convingerea, credinţa (astfel încât aceasta să fie de nezdruncinat: “cea mai mare posibilă din Israel”) prin creşterea cunoaşterii, a discriminării, a înţelegerii profunde a cauzelor profunde care duc la paralizarea acţiunilor noastre (a cauzelor fricii, lenei, a diferitelor prejudecăţi) vom vindeca această boală ( “slăbănogul”) din noi.

De exemplu, pentru a alunga frica cu diferitele ei manifestări (timidităţi, emoţii paralizante, prejudecăţi), trebuie să ne aprofundăm cât mai mult cunoaşterea de sine. Frica de boală, de suferinţă, de moarte, de a nu te face de râs, de a nu fi altfel decât ceilalţi, de a nu greşi etc. se poate manifesta deoarece nu ne cunoaştem pe noi şi nu cunoaştem în profunzime fenomenele de care această frică se leagă (boala, suferinţa, greşeala, societatea, moartea etc.).

Frica apare la întâlnirea unor evenimente noi. Dispare prin cunoaşterea acestora.
Frica dispare definitiv (cu efectele ei: stres, agitaţie, nelinişte), fiind înlocuită de prevedere (cu efectele ei: calm, linişte, pace), la întâlnirea cu orice eveniment nou, atunci când cunoaşterea de sine este foarte profundă, când aceasta îşi atinge esenţa.

“Cine sunt eu?” Iată o întrebare legitimă pe care trebuie să ne-o punem fiecare din noi şi al cărui răspuns, odată aflat cu adevărat, duce la dispariţia oricărei forme de frică din noi (atenţie: nu şi a prevederii).

Pentru a ajunge “la cine suntem” trebuie să înţelegem în profunzime ceea ce nu suntem:
- nu suntem corpul fizico-energetic (acesta se schimbă în întregime, odată la şapte ani, noi rămânem - fiind în spatele acestei schimbări)
- nu suntem emoţiile: acestea (iubire, ură, calm, mânie, frică, curaj etc.) vin şi pleacă, noi rămânem. Noi suntem cei care generăm sau susţinem, la diferite momente, diferite emoţii în interiorul nostru, dar noi nu suntem ele, e evident. Noi suntem creatorul lor.
- nu suntem gândurile: diferitele idei, concepte, teorii despre noi, despre ce ne înconjoară (pe parcursul vieţii - de la naştere la moarte) se schimbă necontenit (în fiecare moment). Ele vin şi pleacă, noi rămânem. Noi suntem cei care le crează şi le susţin în interiorul nostru, dar noi nu suntem ele (chiar dacă uneori, din ignoranţă, ne identificăm cu ele). Noi suntem creatorul acestora şi la fel cum tabloul nu e tot una cu pictorul, la fel, nici noi nu suntem tot una cu gândurile noastre.
- nu suntem dorinţele noastre (voinţa noastră). Nici n-am putea să fim ele din moment ce ele sunt ale noastre. La fel cum maşina sau casa sunt ale noastre şi noi nu suntem ele, la fel anumite dorinţe pot fi ale noastre (pot fi mai puternice în noi la un moment dat) dar noi nu suntem ele…

Şi tot aşa trebuie să medităm, să aprofundăm ceea ce nu suntem, pentru că astfel conştientizăm ceea ce suntem din ce în ce mai mult, până când, la un moment dat, vom şti cine suntem cu adevărat: Fiinţa, Tatăl, Sinele… cel care crează toate manifestările noastre interioare şi prin aceasta a celor exterioare, fiind însă distinct de acestea.

Să medităm dar profund (o oră, zece ore, o zi...) pentru a găsi răspunsul adevărat la întrebarea “Cine sunt eu?”.
Să nu ne mulţumim cu răspunsuri superficiale, cu răspunsuri care definesc o noţiune prin altă noţiune şi indiferent de răspunsul raţional (sub formă de gânduri) pe care îl vom primi, să nu ne mulţumim cu el. Astfel, în cele din urmă, gândurile şi cuvintele vor tăcea recunoscându-şi neputinţa de a ne defini, de a ne arăta adevărata natură, adevăratul sine şi atunci în TĂCEREA care se lasă natural în noi, ne cunoaştem cu adevărat…

Iubirea şi potolirea furtunii

2008-04-25T04:30:00.000+03:00

Cum ajungem să putem iubi
Vindecarea soacrei lui Petru şi a mai multor îndrăciţi
(Matei 8.14-17)

“Isus s-a dus apoi în casa lui Petru şi a văzut pe soacra acestuia zăcând în pat, ă de friguri. S-a atins de mâna ei şi au lăsat-o frigurile...”

Petru am văzut că simbolizează cunoaşterea legilor naturii. Contrapartea lui pe plan emoţional (soţia lui) este iubirea, compasiunea (Legea şi Iubirea, Raţiunea şi Simţirea se completează, sunt soţ şi soţie).

Mama soţiei lui Petru (soacra lui) simbolizează ceea ce generează în noi iubirea şi compasiunea, anume cunoaşterea (simţirea) unităţii, a legăturii profunde a tot ce există (a totului cu totul).

Acest simţământ de unitate, de unire strânsă cu Întregul şi cu părţile sale (soacra lui Petru) poate fi pervertit (îmbolnăvit) în psihicul nostru, poate fi înăbuşit (ţintuit la pat), împiedicat să se manifeste de către păcate (orgoliu, mânie, lăcomie, frică, lene...) care generează în noi răceală, distanţare de ceilalţi, lipsă de comunicare, de sinceritate, generează frig în relaţiile cu ceilalţi şi astfel ne îmbolnăvim de “friguri” şi tremurăm (suntem agitaţi, neliniştiţi, suferinzi, stresaţi) din cauza acestei “senzaţii de frig”, a acestei răceli (distanţări) în relaţiile cu ceilalţi, răceală de care îi învinuim pe ceilalţi: “ei nu se înţeleg cu noi, ei nu sunt sinceri, ei sunt răuvoitori, ei nu vor să comunice cu noi.”

Dar adevărata cauză a acestor “friguri” din cauza cărora “tremurăm” (suferim) şi din cauza cărora iubirea şi compasiunea din noi nu se pot manifesta (sunt ţintuite la pat) se află în interiorul nostru, în păcatele sus amintite.
Înainte de a da vina pe ceilalţi pentru aceste “friguri”, să ne îndreptăm atenţia spre interiorul nostru şi să acţionăm (să punem mâna - simbol al acţiunii) spre a înţelege şi a alunga astfel de aici aceste “păcate” generatoare de relaţii reci, încordate cu ceilalţi.

Imediat ce vom reuşi, cât de cât, acest lucru, simţământul unităţii, iubirea şi compasiunea din noi nu mai sunt împiedicate în manifestarea lor de propriul nostru orgoliu, de propria noastră mânie, sau lene etc. şi astfel ele se pot manifesta pe deplin, pentru a crea Armonie în noi şi în exteriorul nostru: “soacra lui Petru” se vindecă de “friguri” şi astfel îi poate sluji lui “Isus”!

“Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate”...

Să alungăm dar, prin înţelegere profundă (prin cuvânt), pe cei care produc în interiorul nostru agitaţie, nelinişte, stres, violenţă: pe îndrăciţi (orgoliul, mânie, frică, lene, lăcomie, tristeţe, desfrâu).

Ignoranţa tulbură, cunoaşterea profundă linişteşte
Potolirea furtunii
(Matei 8.23-27)

“Isus S-a suit într-o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El. Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au deşteptat, strigând: “Doamne, scapă-ne, că pierim!”
El le-a zis: “de ce vă e frică, puţin credincioşilor?” Apoi S-a sculat, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut o linişte mare.”

Când începem să distrugem vechiul sistem de valori cu toate iluziile, ataşamentele neîntemeiate şi aşteptările false ce îl caracterizează (când mergem pe mare - simbol al subconştientului, cu corabia conştiinţei în care se află bine stabilite Binele şi Adevărul cu manifestările lor (virtuţile - ucenicii) incipiente), apare în noi o puternică luptă între vechi şi nou (între rău şi bine), care generează o mare confuzie (o mare furtună) în noi.

În această fază de început, virtuţile din noi sunt puţin dezvoltate (puţin credincioase) şi se lasă mai uşor tulburate de justificările neîntemeiate, de dreptatea aparentă, pe care o aduc în apărarea lor păcatele.
Astfel, suntem cuprinşi de nelinişte, de agitaţie, care par să ne copleşească: pe de o parte, societatea susţine toate aceste păcate, prejudecăţi, dogme (provocate de suferinţă), pe de altă parte, noi care intuim că ea nu are dreptate, nu avem încă o cunoaştere destul de puternică, destul de întemeiată ca să o contrazicem.

De aici rezultă o puternică luptă, o furtună pe care o putem potoli lăsând să acţioneze şi să se dezvolte în noi Binele şi Adevărul prin răbdare, prin cercetare profundă a diferitelor teorii, idei, concepte, dogme, doctrine, prejudecăţi, păcate (a vânturilor) care vedem clar că produc tulburare în noi.

Odată înţelese acestea, odată înţelese în profunzime cele şapte păcate capitale, odată perceput în esenţa sa Adevărul, furtuna încetează, fiind înlocuită spontan de o mare linişte, de pace, de mulţumire, de Tăcerea celui care ştie, şi astfel nu mai poate fi tulburat de ignoranţă.
Ignoranţa tulbură, cunoaşterea profundă (a esenţelor) linişteşte.

Vindecare şi înviere

2008-04-25T04:26:00.000+03:00

Vindecarea de lene şi lăcomie
Tămăduirea a doi îndrăciţi
(Matei 8.28-34)

[Pe Isus] ...“L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: “... Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?”
... Dracii rugau pe Isus şi ziceau: “Dacă ne scoţi afară din ei,
dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci.”
“Duceţi-vă”, le-a zis El. Ei au ieşit şi au intrat în porci. Şi deodată toată turma s-a repezit de pe râpă în mare şi a pierit în ape.”

Dracii simbolizează, pentru interior, păcatele (modurile greşite de gândire), iar îndrăciţii reprezintă acţiunile, manifestările acestora în lumea fizică.

Mormintele simbolizează subconştientul, ungherele ascunse ale minţii, unde stau pitite, aşteptând un moment prielnic pentru a ieşi păcatele (modurile greşite de gândire care generează distrugere - moarte).
Când iasă din ascunzişurile lor, aceste păcate nu pot decât să producă dizarmonie, agitaţie, distrugere (să ţină calea trecătorilor - să împiedice integrarea noastră armonioasă în Întreg).

Dacă vrem, deci, Armonie, este necesar să sondăm adâncimile subconştientului (mormântul ce-l purtăm cu noi, unde sunt îngropate prejudecăţi, iluzii, păcate) pentru a identifica aspectele cele mai profunde ale “păcatelor”.
Vom reuşi să facem acest lucru după o perioadă îndelungată de cercetare şi analiză a diferitelor aspecte de manifestare ale acestora. Cunoaşterea noastră astfel va creşte treptat, conform legii naturii (şi nu înainte de vreme - “natura nu face salturi”).

Cine sunt dar aceşti doi draci cu care avem de a face acum? Este simplu de înţeles, având în vedere preferinţa lor pentru porci. Este vorba de două mari păcate capitale: lenea şi lăcomia, două caracteristici majore ale porcilor, dar în care, din păcate, se adăposteşte destul de des şi omul.
Dar, dacă vrem să scăpăm de aceşti doi draci din interiorul nostru, trebuie să-i înţelegem în profunzime, să înţelegem incompatibilitatea manifestării lor, cu binele, cu armonia, cu fericirea pe care cu toţii ne-o dorim.

În momentul în care conştientizăm această incompatibilitate, aceste păcate (aceşti “draci”) sunt alungate din noi. Şi să înţelegem că nu mică este vindecarea aceasta: cei ce ţin în ei aceste păcate (lenea şi lăcomia) sunt sortiţi “pieirii prin înecare”, adică a alunecării la extreme: lipsă prea mare sau surplus prea mare (lipsă de aer, surplus de apă).

Aceste păcate sunt forme ale necumpătării care se manifestă prin zgârcenie, respectiv risipă (la nivel fizic, energetic, emoţional, mental). Ambele sunt nocive şi distrug armonia interioară şi exterioară.
Pentru a le alunga e nevoie de discernământ, de chibzuială pentru a găsi dreapta măsură, pentru a descoperi echilibrul între extreme.

Tămăduirea de frică şi lene
Vindecarea unui slăbănog
(Matei 9.1-8)

... “Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa şi a zis slăbănogului: “Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate.”
... ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, - “Scoală-te” a zis El slăbănogului, “ridică-ţi patul şi du-te acasă”. Slăbănogul s-a sculat şi s-a dus acasă.”

Iertarea este procesul prin care se restabileşte armonia interioară şi exterioară. În ceea ce priveşte păcatele, a le ierta pe acestea înseamnă a le alunga din interiorul nostru şi astfel a ne dobândi armonia. Puterea de a face aceasta o are în noi doar omul nou (Fiul omului), noua personalitate care este ferm îndreptată spre întronarea şi menţinerea în sine a Binelui şi Adevărului.
Slăbănogul am văzut că simbolizează păcatele care ne paralizează acţiunea (ne ţin la pat) anume, în principal, frica şi lenea.

Trebuie, pentru a le înlătura din noi, să avem o credinţă puternică, o mare încredinţare, să înţelegem profund faptul că ele nu ne fac decât rău, nu ne produc decât suferinţă. Când înţelegem aceasta şi când înţelegem şi procesul prin care acest lucru este cu putinţă, ele dispar de la sine (şi ne mai vindecăm astfel de un păcat).

Atenţie, însă! Nu trebuie şi nu e nici posibil ca aceste păcate (şi toate celelalte) să dispară din interiorul nostru dacă noi nu le-am înţeles profund mecanismul şi fructele pe care le generează (suferinţă).
Această înţelegere trebuie să o dobândim singuri prin cercetare asiduă, prin observare atentă şi analiză adâncă a fiecăruia din aceste păcate capitale.
“Nimeni nu poate mânca în locul nostru!”

Învierea Virtuţilor
Învierea fiicei lui Iair
(Matei 9.18-19, 9.23-26)

“Pe când le spunea Isus aceste vorbe, iată că a venit unul din fruntaşii sinagogii, I s-a închinat şi I-a zis: “Fiica mea adineauri a murit, dar vino de pune-Ţi mâinile peste ea şi va învia” ... Când a ajuns Isus în casa fruntaşului sinagogii şi când a văzut pe cei ce cântau din fluier şi gloata bocind, le-a zis: “Daţi-vă la o parte, căci fetiţa n-a murit, ci doarme!” Ei îşi băteau joc de El.
După ce a fost scoasă gloata afară, Isus a intrat înăuntru, a luat pe fetiţă de mână, şi fetiţa s-a sculat.”

Învierea este simbol al unei noi naşteri, a trezirii la o nouă viaţă, a trecerii la manifestare a unor potenţialităţi care anterior au murit (au încetat pentru o perioadă să se mai manifeste).
Se vede astfel necesitatea ca modurile corecte de gândire din psihicul nostru (virtuţile: smerenie, bunăvoinţă, calm, iubire, compasiune, curaj, hărnicie, castitate...), care în vechea personalitate nu erau prea preţuite (erau ca şi moarte, deşi, de fapt, doar dormeau, aşteptau să fie trezite, aşteptau ca potenţialitatea lor să se poată manifesta şi dezvolta), să fie înviate, să fie manifestate.

Şi acest lucru nu poate să se întâmple decât dacă mai întâi dăm afară din casa noastră psihică “gloata de păcate”, care îşi bat joc de Bine şi de Adevăr (provocându-ne astfel suferinţă) şi apoi lăsăm (punem mâna şi ajutăm) virtuţile din noi să se manifeste (fiica fruntaşului sinagogii să învie), astfel încât ele să poată să aducă în interiorul nostru rodul lor: Armonia.

Sinagoga este partea din psihicul nostru, din care se transmite Cuvântul lui Dumnezeu (care ne îndeamnă să realizăm Binele şi să găsim Adevărul).
Printre “cuvintele fruntaşe” găzduite de această “sinagogă”, se află negreşit toate virtuţile.

Manifestările acestora (fiicele lor) au murit în vechea personalitate (dominată de păcat), dar prin ferma stabilire în Bine şi Adevăr, ele pot să reînvie spre marele nostru folos.

Eliminarea contradicţiilor interioare şi a ignoranţei

2008-04-25T04:21:00.000+03:00

Eliminarea contradicţiilor interioare
Vindecarea femeii cu scurgere de sânge
(Matei 9.20-22)

“Şi iată o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge, a venit pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei Lui. ... Isus
S-a întors, a văzut-o şi i-a zis: “Îndrăzneşte fiică! Credinţa ta te-a tămăduit.””

Sângele, cum am mai arătat, este cel care face legătura între părţile componente ale trupului fizic. De cât de bună este această legătură şi de ce se transportă prin sânge depinde sănătatea corpului. Pe plan mental sângele reprezintă, deci, legăturile şi conexiunile psihomentale care există pe acest plan, între diferitele noastre moduri de gândire.

Pentru a ne putea adapta optim la realitate, trebuie ca aceste legături să fie solide, trebuie ca între diferitele moduri de gândire (idei, concepte) referitoare la diferite fenomene să nu fie contradicţii. Existenţa acestora arată o lipsă de comunicare, o lipsă de aprofundare a legăturilor dintre gândurile noastre referitoare la diferite fenomene, pentru a le aprecia valabilitatea şi corectitudinea (indică o “scurgere de sânge”).

Astfel de “scurgeri de sânge”, astfel de contradicţii, astfel de legături defecte (greşite) dintre conceptele noastre despre diferite aspecte trebuie corectate (tămăduite). Putem face acest lucru doar prin acţiunea directă asupra acestor contradicţii, prin observarea, analiza şi eliminarea lor, cu ajutorul creşterii în noi a Cunoaşterii (de sine şi a universului) şi a Iubirii, ca două mari manifestări (haine) ale Binelui şi Adevărului (deci prin “atingerea de hainele lui Isus”).

În omul actual există foarte multe contradicţii:

- între dorinţa de a se simţi bine, liniştit, fericit şi gândirea şi acţiunea lui, care este dominată de moduri greşite de gândire (generatoare de suferinţă): orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu.
Este clar, deci, că dacă vrem cu adevărat (nu doar cu vorba) să fim fericiţi, trebuie să eliminăm din noi aceste moduri greşite de gândire.

- între dorinţa de a deveni mai bun, de a se perfecţiona (mântui, elibera etc.) şi lipsa unor acţiuni conştiente concrete, îndreptate spre atingerea acestor obiective.
E evident că degeaba susţinem noi sus şi tare că vrem să devenim mai buni şi mai cunoscători dacă nu facem nimic în acest sens (practici ascetice, posturi, meditaţii, concentrări, rugăciuni, studiu intens, observaţie şi analiză a propriului mod de gândire etc.).

Aceste contradicţii (şi multe altele) există în noi şi trebuie conştientizate şi eliminate, dacă vrem cu adevărat să ne meargă mai bine.
Înţelegerea şi conştientizarea, convingerea de faptul că ele nu ne sunt folositoare (credinţa), ne poate tămădui de ele chiar dacă ne-au dominat manifestarea de până acum (chiar dacă durează de doisprezece ani - doisprezece este simbolul ciclului complet - douăsprezece luni are un an), arătând că aceste contradicţii sunt puternic înrădăcinate în noi, în urma “trecerii anotimpurilor”: primăvara - s-au născut prin copiere automată a valorilor (dogmelor) societăţii; vara - s-au dezvoltat sub presiunea societăţii; toamna - şi-au dat roadele (suferinţa), iar la sfârşit, în iarnă, ele au pus sămânţa pentru viitoarea lor dezvoltare, pentru a transmite aceste contradicţii mai departe în societate, chiar dacă vedem (deşi nu conştientizăm profund) că roadele lor sunt suferinţă, confuzie, violenţă, rea-voinţă etc.
O lege a lui Murphy ne spune că “dacă un lucru greşit este făcut îndeajuns de des, el devine corect”.
Societatea actuală, în marea ei majoritate, nu mai conştientizează contradicţiile (religioase, politice, filozofice etc.) pe care le susţine, deoarece a ajuns să le susţină destul de des, încât s-a convins ea însăşi că aceste contradicţii nu sunt, de fapt, contradicţii.

Ele mai pot fi văzute, ca atare, doar de cei care se desprind din hipnoza socială, care îşi diminuează “instinctul de turmă” şi refuzând să mai preia automat valorile sociale, se pun serios pe studiul şi analiza acestora, respingând pe acelea din ele, care sunt false (care susţin că sunt îndreptate spre bine, când în realitate produc răul).

Această desprindere se poate face prin lărgirea sferei de cuprindere a conştiinţei, prin lărgirea cunoaşterii cu mult peste cunoaşterea medie deţinută de membrii societăţii (trebuie cercetate în profunzime: fenomenul religios (cel puţin religiile mari ale lumii), fenomenul economic (istoria gândirii economice), curentele filozofice, curentele ezoterice, psihologia ş.a.m.d.).

Alungarea ignoranţei din noi
Vindecarea a doi orbi
(Matei 9.27-31)

... “doi orbi strigau şi ziceau: “Ai milă de noi, Fiul lui David!”... Şi Isus le-a zis: “Credeţi voi că pot face lucrul acesta?”
“Da, Doamne” I-au răspuns ei.
Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: “Facă-vi-se după credinţa voastră!” Şi li s-au deschis ochii.
[Isus le-a zis]: “Vedeţi, să nu ştie nimeni.” Dar ei, cum au ieşit afară, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela.”

Orb este cineva care nu vede, nu cunoaşte o parte importantă a realităţii (partea ei vizuală). Astfel, deci, orbirea este simbol al ignoranţei, al necunoaşterii, care ne limitează viziunea asupra realităţii înconjurătoare şi astfel nu ne putem adapta optim acesteia, ca şi în cazul în care am cunoaşte (am vedea).
Se impune, deci, negreşit, o creştere a cunoaşterii de sine şi despre univers care o avem (o vindecare a orbirii) şi acest lucru se poate face dacă urmărim constant şi cu sinceritate să aprofundăm Binele şi Adevărul (să-i lăsăm pe aceştia să ne atingă).
Trebuie, mai întâi, să ne convingem, să înţelegem profund, să cunoaştem (să fim încredinţaţi - să credem din “adâncul inimii”) că urmărirea acestor aspecte ne este cu adevărat utilă.

Dacă facem acest lucru, apoi, cunoaşterea va veni de la sine din noi, în urma credinţei noastre. Cunoaşterea se află în noi.
Odată dobândită, odată mărită cunoaşterea pe care o avem despre noi şi despre univers, nu trebuie să facem din ea un motiv pentru a ne întări în noi orgoliul (mândria, rea-voinţa, dispreţul faţă de ceilalţi) - “nu trebuie să ştie nimeni”, altfel vom suferi.

Dar, în acelaşi timp (cum am mai spus, fără a cădea în păcatul orgoliului, îngâmfării, vanităţii), este util (are efecte favorabile) pentru noi să folosim această cunoaştere pentru a-i ajuta pe ceilalţi, spre a duce mesajul despre Bine şi Adevăr şi celorlalţi (ca prin cunoaşterea lui să-şi dobândească şi ei Armonia): e bine, deci, să răspândim “vestea despre El în tot ţinutul”.

Mai este de precizat că, orbii “sunt întotdeauna doi”, adică ignoranţa din noi dă naştere, în interiorul nostru, la dualităţi ireconciliabile (între bine şi rău, între “religia mea” şi “religia altora”, între corectitudinea “cunoaşterii mele” şi a “cunoaşterii celorlalţi” etc.), la căderea la extremele fenomenelor, la incapacitatea de a vedea contradicţiile interioare, la incapacitatea de a cunoaşte esenţa fenomenelor care le uneşte pe toate acestea.

Suntem îndemnaţi deci la cunoaştere, la cercetarea profundă a tot ce există, căci

“Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraţilor stă în cercetarea lucrurilor” (Pilde 25.2).

Vindecarea de orgoliu, mânia şi lene

2008-04-25T04:15:00.000+03:00

Orgoliul şi mânia trebuie alungate din noi
Vindecarea unui mut îndrăcit
(Matei 9.32-34)

... “Iată că au adus la Isus un mut îndrăcit. După ce a scos dracul din el, mutul a vorbit.
Şi noroadele mirate, ziceau: “Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!””

În interiorul vechii personalităţi, sunt câteva moduri greşite de gândire (draci, păcate) din care două sunt mai importante (anume orgoliul şi mânia), care lăsate să se manifeste prin noi (lăsate să ne ia în posesie), ne fac incapabili de a comunica, de a primi şi transmite mesaje (ne împiedică să vorbim).

Nu putem comunica cu nimeni (nu putem asculta şi/sau transmite ceva cuiva), dacă noi (sau cel cu care vrem să comunicăm), suntem stăpâniţi de orgoliu sau mânie.
Acestea, dacă sunt prezente în cursul unei discuţii (unui proces de comunicare), dau naştere relei-voinţe şi cel în care ele se manifestă nu-l mai ascultă pe celălalt (încercând astfel să-l înţeleagă cu bună voinţă), fiind prea preocupat cum să-l atace, să-l contrazică pe celălalt, să-i arate acestuia că el greşeşte, că nu are dreptate; că el este deştept şi celălalt e prost etc.

Când ne lăsăm stăpâniţi de aceşti “draci” ai orgoliului şi mâniei, deşi vorbim, nu transmitem nimic, deşi pronunţăm cuvinte, e ca şi cum am fi muţi.
Şi acest lucru se întâmplă deoarece cuvintele noastre, în această situaţie, nu sunt folosite pentru ceea ce au fost proiectate, anume spre a comunica idei, a transmite mesaje, a ajuta la realizarea înţelegerii între oameni.
Aceşti “draci” ai orgoliului şi mâniei fac omul mut. Doar omul care scapă de ei poate vorbi cu adevărat, poate să comunice cu sine şi cu ceilalţi.

Doar acest om poate să-i audă pe ceilalţi, poate să-i asculte, poate să-i înţeleagă şi poate să-i ajute, deoarece acest proces (ascultă-înţelege-ajută) nu mai este împiedicat în acest om de propriile lui fantasme, iluzii, prejudecăţi, aşteptări false, ataşamente neîntemeiate pe care le creau în el înainte aceste două moduri greşite de gândire majore (păcate capitale): orgoliul şi mânia.

Pentru a ilustra ideile anterioare, un exemplu va fi elocvent.
Cineva zice: “Acest lucru nu l-ai făcut bine!” Răspuns (prin prisma orgoliului şi mâniei): “Păi da, că tu parcă-l făcea-i mai bine!” şi-n gând: “Du-te, mă, dracului şi nu mai arăta cu degetul spre ceilalţi, tu nu vezi ce prost eşti şi tâmpit, când ai greşit tu...” Şi vorbăria inutilă, declanşată de remarca celuilalt poate să dureze ore, zile... fiind însoţită, în interior, de o continuă nelinişte şi agitaţie mentală, iar în exterior generează comportament agresiv, răuvoitor, care duce la neînţelegeri şi violenţe (verbale, fizice), deci provoacă în noi şi în jur suferinţă.
Iată, deci, cum orgoliul şi mânia pervertesc comunicarea şi coboară în noi şi în exterior, dizarmonie.

La aceeaşi remarcă s-ar fi putut răspunde cu calm şi bunăvoinţă:
- “Da se poate! Ce crezi că am greşit?”
- “Asta şi asta...”
- “Da, văd că în legătură cu primul aspect ai dreptate, în legătură cu al doilea însă s-ar putea să te fi înşelat, deoarece...”
Şi astfel, se lămuresc repede lucrurile şi toată lumea e mulţumită că s-au remediat neclarităţile.
Vedem, deci, din acest exemplu (şi se pot da multe altele), cum orgoliul şi mânia ne fac surzi şi muţi, împiedicându-ne să comunicăm cu adevărat, atât cu noi cît şi cu ceilalţi.

Este, deci, urgentă aprofundarea şi înţelegerea neutilităţii acestor două moduri de gândire prezente în noi, identificarea greşelilor de gândire care le caracterizează şi corectarea lor (înlocuirea lor cu Bunăvoinţă şi Calm).

Lenea produce suferinţă
Omul cu mâna uscată
(Matei 12.9-14)

... “Iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată... [Isus] a zis omului acela: “Întinde-ţi mâna!” El şi-a întins-o şi mâna s-a făcut sănătoasă, ca şi cealaltă.”

Sinagoga simbolizează, cum am mai arătat, “locul unde se citeşte legea”, de unde se transmite învăţătura divină.

E clar că această învăţătură este uneori prost interpretată sau prost înţeleasă, dar mai grav este atunci când cunoaşterea corectă a acestei învăţături este prezentă în noi (în mintea - sinagoga interioară): cunoaştem ce trebuie să facem spre a ne armoniza, spre a ne mântui de păcate, dar nu facem nimic spre a ne atinge aceste obiective, din cauza unor moduri de gândire specifice lenei, care ne paralizează, care ne împiedică această acţiune (ne usucă mâna).

Lenea e provocată în noi de confuzia mentală, de lipsa de ordine în psihic, de lipsa de aprofundare a cunoaşteri noastre şi a contradicţiilor din noi (de exemplu, dintre dorinţa de “mântuire”, de fericire şi lipsa acţiunii concrete îndreptate în această direcţie) şi se poate manifesta în noi sub forma lipsei unui obiectiv clar, a unei motivaţii puternice pentru acţiune, la un moment dat.

Confuzia de concepte care însoţeşte lenea, paralizându-ne acţiunea este ilustrată elocvent de discuţia despre Sabat, care însoţeşte această vindecare: se vede confuzia de concepte (Sabat, acţiune, armonie) datorată neaprofundării acestora.
E necesar, deci, dacă vrem să scăpăm de lene (şi astfel, implicit, de suferinţa care o însoţeşte), să alungăm confuzia din minte, să punem ordine în idei, să ne aprofundăm dorinţele şi necesităţile (motivaţiile pentru acţiune) şi astfel, de la sine, ne vom stabili obiective de urmat, le vom aşeza în ordinea priorităţii şi le vom pune în practică (lenea dispare astfel de la sine).

Orgoliul - păcat capital
Îndrăcitul mut şi orb
(Matei 12.22)

“Atunci I-au adus un îndrăcit orb şi mut şi Isus l-a tămăduit aşa că mutul vorbea şi vedea.”

Am văzut că orbirea simbolizează necunoaşterea, ignoranţa, prostia şi că muţenia arată incapacitatea de a comunica.
Aceste două caracteristici le întruneşte “cu brio” un mare mod de gândire greşit şi anume orgoliul.

Acesta are mai multe forme de manifestare: mândria, amorul propriu, fudulia, vanitatea, invidia, gelozia, reaua-voinţă, autosuficienţa etc.
Expresia “prostul nu-i prost destul, dacă nu-i şi fudul” defineşte destul de bine anumite forme ale orgoliului (vanitatea, autosuficienţa, rea-voinţa, lipsa de sinceritate) care atunci când stăpânesc un om, chiar dacă acesta nu cunoaşte, nici nu vrea să cunoască (ba chiar se mândreşte cu ignoranţa sa). El nu vrea să cunoască pentru că, chiar de nu cunoaşte, el crede că cunoaşte, sau crede că cunoaşterea pe care o are îi e suficientă (se crede autosuficient).

Oricum, pentru un astfel de om, restul oamenilor “sunt mai proşti decât el”, mai ignoranţi şi merită dispreţuiţi sau compătimiţi (chiar şi aşa, el “nu se coboară la nivelul lor” să-i înveţe ce ştie).

Acest mod de gândire, odată instalat în cineva, îl împiedică pe acesta să-şi mărească cunoaşterea, să fie deschis la nou şi îl împiedică să comunice cu oamenii (pentru a primi sau pentru a da informaţii).
Un astfel de “păcat”, deci, generează orbire, şi surdo-muţenie, generează izolare şi incapacitate de adaptare la continua schimbare a Întregului, generând astfel suferinţă pentru cel ce-l primeşte în sine.

Păcatul acesta apare de cele mai multe ori şi cel mai intens la oamenii care aparţin de diferite grupuri şi grupuleţe (secte mai mari sau mai mici), deoarece aici sunt îndoctrinaţi (în timp, fără să-şi dea ei seama) că ei sunt deosebiţi de ceilalţi, că ei au o cunoaştere pe care ceilalţi nu o au, că ei se mântuie şi ceilalţi nu etc.

Între ei oamenii aceştia se înţeleg deşi întotdeauna se observă o încordare, o mască, o lipsă de sinceritate profundă între ei - le e frică să nu greşească în ceea ce gândesc şi ce spun, aşa că nu comunică, se izolează şi iau de bune valorile grupului, fără a le analiza prea profund. Când însă intră în contact cu alţi oameni din alte secte, sau care au cercetat profund lucrurile, apare imediat neînţelegerea, deoarece ei nu comunică ci doar repetă la nesfârşit, ca un “disc stricat”, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi idei superficiale.
Nu intră în profunzime şi nu pot să intre în profunzime, din frică (de a nu fi altfel decât grupul), din orgoliu (convingere oarbă în adevărul lor), din lipsă de raţionare şi sinceritate cu ei înşişi.
Aceşti oameni suferă mult în interior datorită lipsei de sinceritate şi acestor păcate pe care le poartă în ei (frică, orgoliu, lene etc.), dar refuză să-şi recunoască această suferinţă (nelinişte, frământare, tulburare).

În exterior, tot ei, datorită fanatismelor, dogmatismelor, “orbirilor” şi ignoranţei pe care o poartă în ei, provoacă certuri, mânii, uri, violenţe, războaie “sfinte” - toate aducătoare de suferinţă.
Iată câtă suferinţă aduce orgoliul cu manifestările sale.

Este, deci, imperios necesar să înţelegem greşelile de raţionare ce caracterizează acest mod de gândire şi să-l eliminăm din psihicul nostru înlocuindu-l cu bunăvoinţă, iubire, deschidere la nou, cunoaştere profundă, smerenie... care coboară negreşit în noi liniştea Armoniei.

Viziunea Realităţii - Înmulţirea pâinilor

2008-04-25T04:09:00.000+03:00

(Matei 14.13-21)

... “Când s-a înserat, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: “Locul acesta este pustiu şi vremea iată că a trecut, dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare.
“N-au nevoie să plece” le-a răspuns Isus, “daţi-le voi să mănânce.” Dar ei I-au răspuns: “N-avem decât cinci pâini şi doi peşti.” Şi El le-a zis: “Aduceţi-i aici la Mine”. Apoi a poruncit noroadelor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor.
Toţi au mâncat şi s-au săturat; şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de fărâmituri.
Cei ce mâncaseră, erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii.”

Noroadele care vin să fie vindecate şi să primească învăţătură de la Isus, reprezintă pe plan interior gândurile, întrebările legate de diferite aspecte ale manifestării, cărora le căutăm răspuns.
Binele şi Adevărul (Isus) dă răspuns la toate aceste întrebări întotdeauna, chiar dacă atunci când suntem la începutul Drumului, căutarea spirituală pe care o avem (ucenicii) este tentată să caute cunoaşterea (mâncarea) în exterior, în mărturiile şi raţiunile altora despre diferitele aspecte cercetate (în alte sate).

Răspunsul, adevăratul răspuns la toate întrebările pe care le avem se află în noi înşine (în raţiunea noastră, în percepţia noastră directă), chiar dacă uneori, în cercetările noastre, el întârzie să apară din interior. Atunci suntem tentaţi să căutăm în exterior: ni se pare că “s-a lăsat seara” peste inspiraţia noastră şi că nu avem cum, prin noi înşine, să găsim răspunsul la anumite întrebări.

Atunci raţiunea noastră ni se pare pustie (lipsită de idei, de răspunsuri de nici un fel) şi ni se pare că “vremea a trecut” pentru inspiraţia proprie şi că e cazul să căutăm cunoaşterea în exterior (la alţii).
Această orientare este una greşită (nu este în acord cu Binele şi Adevărul, nefiind aprobată de acesta) deoarece astfel avem tentaţia de a lăsa problemele cu care noi ne confruntăm (şi, astfel, pe care noi trebuie să le rezolvăm) pe seama altora, deşi aceştia nici nu trebuie şi nici nu vor putea vreodată să le rezolve pe acestea (mai ales pe cele de natură interioară) în locul nostru.

Fiecare din noi, prin propriile noastre forţe, trebuie să întărim în interior şi în exterior Binele şi să descoperim Adevărul - aceasta e o lege a naturii. Nimeni nu poate face aceste lucruri în locul nostru.
Această lipsă de inspiraţie, această părere că noi nu avem în noi cunoaştere, este o lipsă aparentă, este o părere falsă.

Singura sursă solidă pentru cunoaştere (pentru a ne răspunde hotărât la întrebările noastre) este percepţia directă prin intermediul celor cinci simţuri (văz, auz, gust, miros, pipăit) analizate atent de raţiunea proprie.

Nu sunt surse solide de cunoaştere mărturiile altora şi nici raţiunile altora (fie ei chiar “sfinţi”, “maeştrii”, “eliberaţi”, mari ierarhi etc.). Bazându-ne pe acestea, nu facem decât să fugim de răspunderea percepţiei directe, şi astfel să lăsăm să se creeze în noi tot felul de contradicţii şi confuzii venite din susţinerea în interior a tot felul de teorii, idei şi concepte neverificate.

Astfel susţinem în noi superficialitatea, ignoranţa şi tot felul de gânduri (“peşti”) extremiste şi duale (“doi peşti”). Atâta timp cât acestea sunt menţinute în subconştientul nostru (în mare), fără a fi cercetate şi analizate îndeaproape, atâta timp cât ne construim cunoaşterea şi ne dăm răspunsul la întrebări pornind de la diferite teorii, idei şi concepte preluate automat, fără a fi verificate, din anumite contexte sociale (grupuri mai mari sau mai mici), vom rămâne în ignoranţă, în confuzie, nu vom cunoaşte Binele şi Adevărul cu adevărat şi astfel vom suferi, deoarece vom acţiona împotriva Armoniei.

Iată de ce trebuie să înmulţim în noi doar cele cinci pâini nu şi cei doi peşti.
Cifra cinci am văzut că este un simbol al percepţiei directe (avem cinci simţuri), neintermediate de teorii, concepte şi dogme.
Pâinea simbolizează hrana spirituală, cunoaşterea de care avem nevoie pentru a ne adapta optim schimbării.

Înmulţind, deci, în noi “cinci pâini”, adică căutând a ne întemeia cunoaşterea pe percepţia directă (iar raţiunea şi mărturia să fie lăsate doar ca surse auxiliare de cunoaştere, doar ca ghizi care să ne conducă spre adevărata cunoaştere - cea dobândită prin percepţie directă) putem găsi încet, cu răbdare răspunsul la toate întrebările noastre (putem hrăni toate noroadele).
Trebuie să conştientizăm că nu cunoaştem cu adevărat decât ceea ce percepem prin propriile simţuri iar restul sunt doar păreri de luat în seamă, doar atât!
Doar construind pe această bază a percepţiei directe (a experienţei proprii) putem găsi răspunsuri solide, valabile oricând, la orice întrebare pe care ne-o punem.
Procedând în acest fel, alungăm din noi confuzia generatoare de suferinţă, creată de construirea pe baze nesigure (pe mărturiile şi raţiunile altora) a răspunsurilor la întrebările ridicate în legătură cu diferite aspecte ale manifestării (Virtutea, Adevărul, Mântuirea etc.).

Percepţia directă a realităţii este o bază solidă şi de fapt este unica bază de la care este util să pornească şi pe care este util să se întemeieze cunoaşterea noastră.
Pentru a ajunge la această percepţie directă (la a ne întemeia cunoaşterea (hrana, pâinea) doar pe cele cinci simţuri) e nevoie întâi de toate să poruncim tuturor gândurilor noastre (“noroadelor”: teorii, idei, concepte, dogme) să “şadă jos pe iarbă” şi să înceteze să se mai agite. Să încetăm astfel a le mai dezvolta, a le mai susţine “sus şi tare” pe cele pe care nu le-am verificat niciodată şi în acelaşi timp să încercăm să le verificăm.

Pentru a alunga din noi toată această confuzie generată de bătălia antitezelor, a teoriilor, a conceptelor, a dogmelor e nevoie să poruncim mai întâi gândurilor să se calmeze, să se liniştească (ne ajută în acest scop o respiraţie ritmică şi profundă) şi apoi să le obligăm să se concentreze spre a discri-mina în noi acele gânduri construite pe baza a “ceea ce este” (pe percepţie directă) de cele construite pe baza a “ceea ce se crede (de unul sau de altul, sau de noi - fără însă să verificăm) despre ceea ce este” şi odată făcut acest lucru să le punem pe fiecare la locul cuvenit: cele provenite din percepţie directă ca surse sigure de cunoaştere, cele din mărturie şi raţiune ca sursă posibilă (dar nu sigură) de cunoaştere. Acestea din urmă pot deveni sigure “şi astfel susţinute sus şi tare” doar când sunt verificate.

De asemenea, ne ajută în depăşirea acestei confuzii mentale ridicarea şi aţintirea fermă a “ochilor spre cer” adică concentrarea gândurilor (o anumită perioadă de timp: o oră, o zi...) asupra aflării răspunsului la o singură întrebare legată însă de aspecte care au legătură cu cerul (infinitul, imensitatea, spaţiul, timpul...).

Ne putem astfel întreba “Ce este cerul?” sau “Ce este spaţiul?” etc.
Şi dacă perseverăm a găsi acestor întrebări un răspuns prin noi înşine (nu prin ce am citit, sau ce zic alţii despre cele cercetate) până la urmă vom atinge Percepţia Directă a Realităţii...

Atunci toată confuzia va dispare, toate întrebările îşi vor găsi răspuns solid: “toţi au mâncat şi s-au săturat”.

“Rămăşiţele şi fărâmiturile” simbolizează întrebările care se dovedesc a nu fi corecte (pâinea care nu hrăneşte) ca de exemplu: “De ce are porcul aripi?”
Sunt multe întrebări greşite (puse greşit) de genul celei de mai sus, care frământă psihicul majorităţii oamenilor. Se ştie că o întrebare corect pusă are pe jumătate răspunsul în ea.
În urma procesului de întărire a cunoaşterii din noi, pornind de la baza solidă a percepţiei directe (în legătură cu virtutea, Adevărul etc.) în urma “hrănirii cu cele cinci pâini” ridicăm douăsprezece coşuri de astfel de fărâmituri. Doisprezece este simbolul ciclului complet: în urma acestei hrăniri, menţionate mai înainte, ajungem să eliminăm din psihic toate întrebările greşite.
Când vedem Ceea ce Este (direct, neintermediat de nici o teorie, idee, concept) realizăm că de fapt toate întrebările sunt greşite, sau cel puţin relative la anumite sisteme de referinţă, având deci doar răspunsuri relative.
Nu există întrebări absolute, care să comporte un răspuns unic şi inechivoc, la fel cum nu există răspunsuri absolute.

Întrebările şi răspunsurile sunt puse în cuvinte: cuvintele sunt însă simboluri, nişte simboluri care variază şi care sunt valabile (pot fi folosite pentru a intermedia comunicarea) doar în anumite contexte în care cei ce comunică cunosc cu toţii simbolistica cuvintelor folosite (sau mai bine zis, pentru toţi aceştia cuvintele folosite au exact aceeaşi semnificaţie).
Orice răspuns la orice întrebare este corect sau incorect doar în raport cu un anumit sistem de referinţă (doar dacă este privit dintr-un anumit punct de vedere).

Astfel, se poate ca la o singură întrebare să dăm două răspunsuri care pot fi considerate contradictorii, opuse, dar care ambele să fie corecte (însă numai raportate la un anumit sistem de referinţă ales anterior).
Aşadar, e necesar să ne extindem conştiinţa şi să conştientizăm că nici o realitate nu poate fi definită prin vreun cuvânt sau vreun gând; acestea limitează: realitatea e infinită.Făcând acest lucru, ajungem la momentul când psihicul nu mai are întrebări de pus (când rămăşiţele - întrebările greşite, ajung în număr de douăsprezece coşuri).

Atunci vedem Adevărul, percepem Ceea ce Este...

Adevărul, Absolutul, Existenţa... e văzut de minte (bărbat) doar când aceasta îşi reduce sursele cunoaşterii, doar la percepţia directă (la cele cinci simţuri – “cinci mii de bărbaţi au mâncat”), urmând a o transcende şi pe aceasta, ne mai comentând-o în nici un fel, renunţând la toate teoriile, dogmele şi conceptele asimilate, alăturate în mod inconştient percepţiei directe (care împiedică astfel realizarea Adevăratei Cunoaşteri).

Putem vedea Adevărul, putem percepe Realitatea aşa cum este, doar atunci când o privim aşa cum este, fără a-i adăuga nici un comentariu (negativ sau pozitiv).
Atunci se lasă în noi Tăcerea...

Umblarea pe marea minţii

2008-04-25T04:06:00.000+03:00

Stăpânirea automatismelor mentale prin cunoaşterea lor
Umblarea pe mare
(Matei 14.22-36)

... “Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă... În timpul acesta [când Isus era singur pe munte să se roage] corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării, căci vântul era împotrivă.
Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei umblând pe mare.
Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat şi au zis: “Este o nălucă!” Şi de frică au ţipat. Isus le-a zis îndată: “Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” “Doamne” I-a răspuns Petru, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape. “Vino” i-a zis Isus. Pentru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: “Doamne, scapă-mă!”
Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul.”

Sub impulsul ideii de Bine şi Adevăr, siliţi de aceasta, trebuie să realizăm prin manifestările ei concrete (ucenici - virtuţi - cunoaştere, discriminare, răbdare…) o analiză profundă a modurilor noastre de gândire existente în subconştient (în Mare).

Este de reţinut că aici sunt depozitate moduri de gândire referitoare la toate aspectele cu care ne confruntăm şi care, anterior, au fost copiate mai mult sau mai puţin automat şi fără prea mare analiză din gândirea societăţii şi care apoi şi-au întărit poziţia prin continua lor repetare (prin manifestarea lor repetată - de fiecare dată când ne-am confruntat cu aspectul în legătură cu care ele s-au format).

Astfel, ele au devenit nişte automatisme psihice, nişte moduri de gândire care se pot derula automat, fără intervenţia conştientului, atunci când este necesar să reacţionăm la stimulul în legătură cu care acestea s-au format.

Aceste automatisme psihice sunt ca un fel de roboţi care, la aceiaşi stimuli, continuă să dea aceleaşi răspunsuri. Astfel de automatisme psihice sunt şi cele şapte păcate capitale: orgoliul, mânia, frica, tristeţea, lenea, lăcomia şi desfrâul.
S-au format în noi, cum am mai spus, prin copiere şi s-au întărit prin folosirea lor repetată atunci când am avut de-a face cu jigniri, rea-voinţă, lucruri noi etc.

Aceste automatisme (păcatele) nu ne sunt însă utile pentru că, de fiecare dată când se manifestă ele, produc suferinţă.
De aceea, cu ajutorul discriminării, trebuie să pătrundem în subconştient (cu ajutorul corabiei, trebuie să despicăm apele mării) unde ele sunt înregistrate, să le analizăm în profunzime, să conştientizăm care este raţionamentul greşit care le caracterizează şi astfel, să le înlocuim cu unul corect (însuşit prin repetare conştientă) dând naştere unor noi programe de răspuns la aceiaşi stimuli, pomeniţi mai înainte (la alte automatisme psihice), care însă, de data aceasta, aduc după ele liniştea, pacea, mulţumirea (şi anume cu virtuţile).

Această incursiune în subconştient, făcută pentru cercetarea raţionamentelor noastre, trebuie să fie ghidată atent, pornind de la baza stabilă a cunoaşterii Binelui şi Adevărului (de la muntele unde acesta “se roagă”).

În primele faze ale transformării noastre interioare, avem mult de luptat pentru a înţelege şi depăşi aceste automatisme psihice negative (păcatele). Atunci trecem printr-o perioadă de confuzii, de confruntare a vechilor automatisme negative cu conştiinţa. Ele încearcă să-şi justifice existenţa, noi încercăm să vedem de ce ar fi greşite şi astfel se iscă în noi o furtună, mai ales că acele automatisme sunt puternic înrădăcinate în noi (vântul ne este împotrivă).

Dar cu perseverenţă, cercetând profund aceste păcate, puterea noastră de discriminare între rău şi bine, între ce ne produce şi ce nu ne produce suferinţă, creşte astfel că la un moment dat reuşim să înţelegem profunzimile acestor extreme şi astfel să le transcendem. Atunci (“când se îngână ziua cu noaptea”), cunoaşterea noastră despre Bine şi Adevăr este foarte mare, astfel încât putem stăpâni subconştientul (marea), putem stăpâni mecanismele psihice ale acestor automatisme şi putem să le facem să lucreze în favoarea noastră şi nu împotrivă (atunci Binele şi

Adevărul “umblă pe mare” - stăpâneşte subconştientul).
Cunoscând, deci, rădăcinile cele mai profunde ale păcatului şi mecanismele lui cele mai ascunse, putem deveni stăpâni pe noi (pe emoţiile, pe gândurile noastre, atât în partea lor evidentă (conştientizată îndeobşte) cât şi în partea lor mai ascunsă (de automatisme şi motivaţii profunde, puternic înrădăcinate în subconştient şi de obicei mai puţin conştientizate şi cunoscute).

Realizând această stăpânire, emoţiile şi gândurile negative (păcatele) producătoare de suferinţă interioară şi exterioară vor fi împiedicate a se mai manifesta prin intermediul personalităţii noastre şi astfel vom realiza Armonia.
E adevărat că, la început, discriminarea noastră nu este foarte mare, modurile corecte de gândire (ucenicii) nu sunt foarte bine dezvoltate, astfel că în noi, atunci, mai pot apare îndoieli în legătură cu posibilitatea controlului şi stăpânirii gândurilor şi emoţiilor (în legătură cu “mersul lui Isus pe ape”).

Dar, ne vom convinge că acest lucru este posibil, pe măsură ce cunoaştem, din ce în ce mai bine, legile de manifestare ale naturii noastre psihice (simbolizate de Petru), pentru că această cunoaştere ne va da cheia stăpânirii menţionate anterior.
Chiar dacă, la început, vom mai avea îndoieli, acestea vor dispare cu timpul, ajutate în acest sens de cunoaşterea, din ce în ce mai profundă, a Binelui şi Adevărului (de puterea “mâinii întinse de Isus” spre a-l scoate pe “Petru din ape”).

Astfel, încet, încet, confuziile vor fi alungate din noi (vântul va sta).

Rolul Viziunii Nemijlocite

2008-04-25T04:03:00.000+03:00

Femeia Cananeancă
(Matei 15.21-28)

... “Şi iată că o femeie cananeancă... a început să strige către El: “Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.”
El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: “Dă-i drumul, căci strigă după noi.” Drept răspuns El a zis: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.”
Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: “Doamne, ajută-mi!” Drept răspuns, El i-a zis: “Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!”
“Da, Doamne” a zis ea, “dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.”
Atunci Isus i-a zis: “O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”

Cananul este tărâmul unde curge lapte şi miere, este tărâmul fericirii, al armoniei; femeia este simbolul evident al emoţiei, al simţirii; deci femeia cananeancă desemnează acele emoţii care, menţinute în noi, ne aduc fericirea, armonia. Este vorba, evident, de bucurie, calm, linişte, iubire, compasiune, curaj etc.

Trebuie, însă, să fim atenţi pentru ca aceste emoţii să fie echilibrate de cunoaştere, de discernământ. Altfel, ele pot scăpa de sub control şi pot produce, astfel, manifestări (fiice) neplăcute pentru noi (“muncite de drac”): calmul poate degenera în nepăsare, iubirea în toleranţa răului, curajul în bravadă, bucuria (optimismul) în refuzul de a vedea răul (“totul e perfect, nu trebuie schimbat nimic”) etc.

Toate acestea produc apoi dizarmonie şi suferinţă datorită incapacităţii de adaptare la schimbare, pe care o generează de obicei.

Iată, deci, că pe drumul spiritual (pe drumul lui David), trebuie să ne păzim a cădea în extreme, în a confunda extremele fenomenelor, fiind astfel incapabili de a le echilibra (iubirea trebuie echilibrată cu dreptatea, calmul cu acţiunea justă, curajul cu prevederea, optimismul cu privirea obiectivă a realităţii etc.).
Echilibrul perfect între extreme şi dualităţi poate fi realizat doar atunci când cunoaştem direct Binele şi Adevărul. Când înţelegerea profundă, a Esenţei, a realităţii se lasă în noi, apare spontan, în interiorul nostru, Tăcerea (lipsa cuvintelor).

Emoţiile superioare, chiar dacă produc în noi Armonia, Binele (astfel aducându-ne fericirea), trebuie transcense şi ele dacă vrem să cunoaştem Realitatea direct (şi nu prin intermediul emoţiilor, a gândurilor, al cuvintelor).
Cuvintele nu pot transmite adevărul despre realitate, despre Ceea ce Este, despre ceea ce transcende dualitatea (mentală şi emoţională). Ele sunt bune doar pentru a pune ordine în psihic: a cerceta “oile pierdute” (gândurile greşite din acesta) şi astfel a genera în noi Armonia.

Totuşi, Adevărul poate fi transmis. Şi chiar dacă aceasta se face prin cuvinte, el transcende cuvintele (nu ele îl transmit).

Când mintea (care generează emoţia) trece dincolo de dualitate (de exemplu, de dualităţile: stăpân - sclav, domn - slugă, păcătos (câine) - virtuos (copil), de aceeaşi religie cu noi - de alte religii, noi şi restul lumii etc.), trece dincolo de contradicţiile aparente, cunoscând Esenţa, înţelegând rolul fiecărei extreme şi generarea reciprocă dintre ele; când e depăşită opoziţia aparentă suferinţă - fericire, tristeţe - bucurie, durere - plăcere, atunci se găseşte echilibrul.

Dincolo de dualitate, dincolo de extreme se întinde Realitatea, Ceea ce Este…
Dualitatea, confuzia generată de ea, contradicţiile generate de căderea la extreme sunt o “boală” de care ne tămăduim doar când reuşim să transcendem dualitatea, să transcendem gândurile şi cuvintele prin Viziunea Nemijlocită a Ceea ce Există...

A doua înmulţire a pâinilor

2008-04-25T03:59:00.000+03:00

Necesitatea cunoaşterii legilor de organizare ale naturii
A doua înmulţire a pâinilor
(Matei 15.29-39)

... “Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: “Mi-este milă de gloata aceasta, căci iată că de trei zile aşteaptă lângă Mine şi n-au ce mânca. Nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum.”
Ucenicii I-au zis: “De unde să luăm în pustia asta atâtea pâini ca să săturăm atâta gloată?” “Câte pâini aveţi?” i-a întrebat Isus. “Şapte” I-au răspuns ei, “şi puţini peştişori.”
Atunci Isus a poruncit norodului să şadă pe pământ. A luat şapte pâini şi peştişorii şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt şi a dat ucenicilor, iar ucenicii au împărţit norodului.
Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi s-au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de fărâmituri. Cei ce mâncaseră erau patru mii de bărbaţi, afară de femei şi copii.”

Multe sunt aspectele ce trebuie înţelese şi puse în ordine în psihicul nostru, multe sunt întrebările la care e necesar să găsim răspunsuri corecte (noroadele care trebuie să le hrănim), dar nu le putem rezolva pe toate deodată.

Procesul de armonizare a psihicului, de cunoaştere şi aprofundare a propriilor moduri de gândire legate de diferite aspecte ale realităţii, este treptat şi este parcurs cu răbdare şi tenacitate. Încununaţi cu aceste calităţi, vom vedea că, în timp (“în trei zile”), vom reuşi acest proces de armonizare a propriei personalităţi, folosindu-ne în acest scop de legea treiului, legea creaţiei despre care am mai vorbit (distrugem răul - greşelile, naştem - binele, îl menţinem pe acesta).
Frământările legate de diferite aspecte, care apar din când în când în noi, nu trebuie lăsate să meargă şi să vină, nu trebuie lăsate să ne sâcâie.
Când apar acestea, “nu trebuie să le dăm drumul flămânde”, ci trebuie eliminate cât mai repede din interiorul nostru (scăpând astfel şi de suferinţa care le însoţeşte) prin concentrarea hotărâtă asupra lor, prin aprofundarea aspectelor care ne frământă.
Cu cât insistăm, cu cât ne concentrăm mai mult şi mai des spre a le înţelege, cu atât le vom înţelege mai repede.
Atunci, aceste frământări, găsindu-şi soluţia (primind hrana cunoaşterii), se vor retrage, lăsându-ne mintea în armonie.

Frământările (fricile, mâniile, tristeţile, revoltele, orgoliile...), întreţinute prin necercetarea şi neaprofundarea necesară spre a le găsi soluţie de alungare din noi, pot dezorganiza serios structurile personalităţii (emoţionale, mentale, volitive etc.) şi pot fi chiar scăpate de sub control (rezultând astfel, de obicei, distrugere şi suferinţă în noi şi în afara noastră).
Astfel, ele ne fac incapabili să ne adaptăm optim schimbării şi armoniei Întregului (ne fac “să leşinăm” pe Drum).
Este necesar, deci, să găsim cât mai repede răspuns întrebărilor, frământărilor şi tulburărilor interioare.

Pentru aceasta, cum spuneam şi în comentariul precedentei “înmulţiri a pâinilor”, nu trebuie să ne îndreptăm spre exterior, construind soluţii (răspunsuri) pe nisip: mărturii şi raţiuni ale altora, pe teorii, idei, concepte, dogme preluate din societate, dar neverificate direct de noi.
Construcţiile astfel făcute, nu sunt solide.
Răspunsuri solide la frământările noastre se găsesc doar pornind de la experienţa proprie, de la ceea ce percepem noi în mod direct, de la cunoaşterile verificate nemijlocit de noi.

Mărturiile altora, raţiunile altora, nu sunt materiale pe care să construim propriile răspunsuri, ci sunt doar mijloace, ghizi care ne arată cum să găsim răspunsuri bazate pe propria noastră percepţie directă (asupra virtuţii, adevărului, mântuirii, realităţilor spirituale etc.).
Chiar dacă cunoaşterii incipiente pe care o avem (ucenicilor) i se pare că răspunsurile nu au cum să vină din interior (că aici e pustiu), din raţiunea şi percepţia proprie, să ştim că o astfel de cunoaştere nu este întemeiată.

Chiar dacă suntem tentaţi ca propriilor întrebări şi frământări să le dăm ca şi răspuns tot felul de teorii, idei, concepte, dogme, doctrine preluate de la alţii, fără analiză, sau cu analiză succintă (deoarece aşa ne este mai comod), să ştim cu siguranţă că astfel de răspunsuri sunt false răspunsuri, sunt doar surogate. Cu ajutorul lor, frământările noastre nu vor dispare, ci doar vor fi temporar înăbuşite.
Astfel, nu facem decât să ne prelungim suferinţa şi confuzia ce însoţeşte aceste frământări.
Dacă însă le rezolvăm prin noi înşine (prin percepţie directă şi raţiune proprie), ele nu mai sunt înăbuşite, ci sunt eliminate total şi astfel putem construi pe o bază solidă.

Deci, soluţia frământărilor se află în noi. Pentru a o găsi, trebuie să nu mai alergăm după teorii şi dogme exterioare, “să şedem pe pământ”, să privim atenţi problemele cercetate, să le analizăm în profunzime şi să facem aceste lucruri luând răspunsurile posibile (obţinute din mărturiile şi raţiunile altora) nu ca axiome pe care să construim ci doar ca puncte de sprijin, ca posibili ghizi spre descoperirea prin noi înşine a adevărului în legătură cu diferite aspecte ale manifestării.

Trebui, deci, să alungăm agitaţia şi superficialitatea din noi şi să aprofundăm realitatea înconjurătoare prin propria conştiinţă (şezând pe “propriul pământ”).
Cercetând astfel, vom înmulţi şi vom extinde cunoaşterea (pâinea) pe care o avem despre legile de manifestare ale psihicului şi ale realităţilor înconjurătoare (simbolizate de cifra şapte).

Cifra şapte este un simbol pentru legile de organizare ale naturii deoarece oriunde avem vre-un proces, vre-un aspect al realităţii (ca sunet, lumină, timp, percepţie, etică etc.), organizarea lor se face pe baza cifrei şapte (avem şapte note de bază, şapte culori fundamentale, şapte zile în săptămână, şapte organe de simţ, şapte virtuţi şi şapte “păcate” principale etc.).
Astfel, cu ajutorul organizării metodice, amănunţite a cercetării noastre (cercetare care trebuie să cuprindă observare, analiză, practică etc.), ajungem să cunoaştem în profunzime legile de organizare ale lumii şi ale psihicului propriu (să ne hrănim cu “şapte pâini”) şi astfel avem posibilitatea de a ne pune în armonie toate structurile interioare (energetice, emoţionale, mentale, cauzale, intuitive, volitive): “au mâncat toţi şi s-au săturat”.

Aşteptările false, modurile greşite de gândire, întrebările greşite, problemele false - incorect puse (“fărâmiturile”: fragmentările haotice, confuze, lipsite de coerenţă ale cunoaşterii - pâinii), trebuie cercetate îndeaproape, trebuie aprofundate, trebuie observate şi analizate atent, până vom reuşi să le corectăm pe acestea (să eliminăm greşelile de gândire din noi), până vom reuşi să realizăm în noi organizarea şi armonia (să strângem “fărâmiturile” în “şapte coşuri”).

Corectarea modurilor greşite de gândire (distrugerea “păcatelor”) din noi nu este o minune, pe care să o aşteptăm să o facă Dumnezeu (sau oricine altcineva din exterior), ci este o ştiinţă exactă, riguroasă, bine organizată pe care trebuie să o studiem, să o analizăm şi să o punem în practică.
Ea constă în autoobservare continuă, pentru a vedea când se manifestă “păcatele”, urmată de o analiză profundă a acestora, pentru a ajunge să înţelegem de ce aceste “păcate” sunt modalităţi greşite de gândire (generatoare de suferinţă) şi unde corelaţiile de gândire pe care le facem nu sunt corecte.

Pentru ca mintea şi raţiunea noastră (simbolizate de bărbat) să poată să ajungă să cunoască (să mănânce) în profunzime legile de organizare ale naturii, ea trebuie să aibă “natura cifrei patru” (să fie patru mii de bărbaţi), adică:

- să fie cercetătoare neobosită, să acţioneze continuu (avem patru membre - simbol al acţiunii) spre dobândirea cunoaşterii menţionate;

- să fie obiectivă, deschisă la nou, capabilă să se adapteze optim la perpetua schimbare care ne înconjoară (la continua schimbare “a celor patru anotimpuri”);

- să ia în considerare, deopotrivă în acţiunile ei, toate cele patru componente majore ale personalităţii umane: cea fizică, cea energetică, cea emoţională şi cea mentală;

- să fie cuprinzătoare, integratoare, să aibă o sferă de cuprindere extinsă la infinit, care să cuprindă deopotrivă manifestarea, creaţia, lumea, multiplicitate (creată prin legea treiului) şi nemanifestarea, Absolutul, Creatorul, Unitatea (simbolizată de unu), adică să cuprindă în sine Întregul (unu plus trei, adică cifra patru).

Lunatecul şi orbii

2008-04-25T03:53:00.000+03:00

Necesitatea stăpânirii personalităţii proprii
Vindecarea unui lunatic
(Matei 17.14-21)

... ““Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori cade în apă. L-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.”
... Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.
Atunci ucenicii au venit la Isus şi I-au zis, deoparte: “Noi de ce n-am putut să-l scoatem?”
“Din pricina puţinei voastre credinţe” le-a zis Isus. “Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: “Mută-te de aici colo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.””

A fi lunatic (somnambul) înseamnă a te afla sub controlul total al manifestărilor negative ale “lunii interioare”: crepusculul, confuzia, răceala, ignoranţa, iluzia etc.
“Lunaticul” e lipsit de controlul asupra propriei personalităţi (asupra propriilor emoţii, gânduri) ceea ce duce la a acţiona (a cădea) în voia mediului (a circumstanţelor exterioare) şi a trece astfel, în funcţie de acestea, de la o extremă la alta (de la foc la apă) producându-şi astfel suferinţă (“arsuri”, “loviri” etc.).

Majoritatea umanităţii actuale este “lunatică” deoarece acţionează pe “pilot automat”, în voia totală a automatismelor negative (emoţionale, mentale, volitive), copiate automat din societate. Ea este la voia orgoliului, mâniei, fricii, tristeţii, lenei, desfrâului. Acestea fac ce vor din ea şi ea nu le controlează, nu le poate stăpâni, ele se manifestă când vor, aducând cu ele, inevitabil, suferinţa:

“Omul care nu este stăpân pe sine, este ca o cetate surpată şi fără ziduri” (Pilde 25.28)

Aceasta este situaţia. Cei care vor să o schimbe, trebuie să-şi conştientizeze mai întâi această lipsă de control asupra propriei personalităţi şi să înceapă să remedieze situaţia (căci, “cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” - Pilde 16.32)

În această acţiune a lui, nu se poate sprijini doar de o virtute sau două (unul sau altul dintre ucenici: cunoaştere, răbdare, calm, iubire, curaj...), ci trebuie să şi le însuşească pe toate, pentru a le face să lucreze împreună, sub comanda Binelui şi Adevărului, pentru a-şi redobândi controlul asupra personalităţii (spre a vindeca “somnambulismul”) şi a nu mai fi la voia circumstanţelor exterioare.

Omenirea actuală nu este stăpână pe gândirea şi simţirea ei, pentru că nu şi-a aprofundat-o: dacă cineva vrea să facă pe altcineva să sufere, e destul o jignire, o “nebăgare în seamă”, o ameninţare, o descurajare, o tentaţie etc., pentru ca omul respectiv să cadă pradă orgoliului, mâniei, fricii... şi astfel să sufere.

El lasă ca armonia lui interioară să-i fie distrusă de aceste “păcate”, de aceste moduri greşite de raportare la realitatea înconjurătoare.
Dar ar putea să nu permită acest lucru: prin cercetare atentă de sine “credinţa necesară vindecării” apare negreşit sub forma unei puternice încredinţări, a unei profunde înţelegeri a rolului Binelui şi Adevărului în creaţie, asupra valorii virtuţilor şi al Cunoaşterii de Esenţă pentru dobândirea propriei Armonii.

E imperios necesară cunoaşterea “dracilor”, a gândurilor producătoare de suferinţă (prejudecăţi, aşteptări false, iluzii, ataşamente neîntemeiate) a automatismelor mentale şi emoţionale negative, existente în propriul psihic; iar acest lucru se face prin:

1. rugăciune, prin acţiune concentrată, neîntreruptă, îndreptată spre cunoaşterea acestor “draci”, căci “Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va fi mântuit ci acela care face voia Tatălui.”

2. post, prin post de gândire şi de acţiune: trebuie să ne oprim a mai manifesta automat aceleaşi vechi gânduri (orgoliu, mânie, tristeţe...), concepţii, dogme (doctrine învăţate “papagaliceşte”), acţiuni (minciuni, violenţe, distrugeri), vorbe (răstite, răuvoitoare, “din înalt” etc.) şi să le analizăm atent şi profund spre a vedea dacă sunt corecte sau greşite, dacă sunt bune (ne sunt utile, ne aduc fericire) sau rele (sunt neavantajoase, ne aduc suferinţă).
Cercetând, deci, profund şi cu răbdare aceste aspecte, ajungem, după un timp, să dobândim o înţelegere a mecanismelor psihice care să ne permită să mutăm din noi aceşti “munţi ai păcatelor” care, pentru majoritatea oamenilor, sunt de neclintit.
Doar credinţa, puternica încredinţare, înţelegerea profundă a neutilităţii pentru noi a acestor “păcate” face posibilă această “minune”.

Strigătul sincerităţii cu noi înşine
Doi orbi vindecaţi la Ierihon
(Matei 20.29-34)

“Când au ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus. Şi doi orbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus şi au început să strige: “Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!”
Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau... Isus S-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: “Ce vreţi să vă fac?”
“Doamne” I-au zis ei “să ni se deschidă ochii!”
[Isus]... “S-a atins de ochii lor şi îndată orbii şi-au căpătat vede-rea, şi au mers după El.”

Există două tipuri de oameni în societatea actuală, apreciaţi după cum urmăresc să realizeze în viaţa lor Binele şi după cum caută să cunoască Adevărul (după “cum urmează pe Isus”):

1. gloata, marea gloată, marea majoritate care le urmează pe acestea doar în intenţie, în vorbă, “pentru că aşa fac toţi”. Aceştia sunt făţarnicii; ei nu aprofundează, ei nu analizează în adâncime realitatea,

2. “cei puţini” care urmează Binele şi Adevărul prin propriile fapte, gânduri şi acţiuni îndreptate spre lărgirea cunoaşterii, spre ajutorarea celorlalţi.

Primii cred că văd, că cunosc destul, că a fi virtuos “înseamnă a merge la biserică”, sau “a şti pe de rost toată biblia” etc.

Cei de ai doilea la începutul drumului lor interior îşi conştientizează necunoaşterea (orbirea) şi astfel simt o nevoie imperioasă “de lumină”, ei strigă din toată inima lor, ca ignoranţa lor să fie vindecată.

Şi nu aşteaptă ca acest lucru să îl facă cineva din exterior (în locul lor). Ei ştiu, simt, intuiesc că Binele şi Adevărul sunt fii ai războiului spiritual (simbolizat de David), ai cercetării profunde, ai cunoaşterii de esenţă, ai practicii (observaţiei, analizei amănunţite, a meditaţiei, a postului - de hrană, de gând, de grabă).
Ei ştiu că trebuie să lupte, să fie răbdători şi insistenţi în căutarea lor şi luptă, indiferent ce zice “gloata”: “Gloata îi ceartă să tacă. Dar ei mai tare strigau...”
“Gloata” este ignorantă şi din ignoranţa ei caută, datorită fricilor, orgoliilor şi lăcomiilor ce o caracterizează, să îi împiedice pe cât posibil “pe cei puţini”.

Acelaşi lucru se întâmplă şi pe plan interior, atunci când la începutul transformării spirituale “păcatele” din noi sunt încă foarte puternice: ele încearcă, pe cât posibil, să împiedice virtuţile din noi să se dezvolte, încearcă, pe cât posibil, să ne facă să nu ne aprofundăm cunoaşterea, să nu ne manifestăm pe deplin iubirea, bunăvoinţa, sinceritatea cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Aşadar, este un mare adevăr că până când nu asimilăm în noi pe deplin Binele Adevărat şi Cunoaşterea Adevărului “stăm lângă drum” neputincioşi, confuzi, dezorientaţi (nu ştim încotro să mergem).
De îndată însă ce punem ordine în psihicul nostru, armonizându-l, devenim una cu Binele şi Adevărul: el “ne atinge” şi ni se “deschid ochii”; confuzia dispare, vedem Realitatea...

În acel moment ne aflăm şi Drumul: el este acela de a-l urma pe “El”.

APROFUNDAREA CUNOAŞTERII - PILDELE

2008-04-25T03:49:00.001+03:00

Nesfârşite sunt formele de manifestare ale Adevărului, şi fiecare îl percepe în funcţie de sfera de cuprindere pe care o are: unii îl văd ca pe o poveste, ca pe o pildă de viaţă bună sau rea, alţii, care îi înţeleg manifestarea prin simboluri, îl văd ca o sursă de cunoaştere nemărginită...
Pildele sunt create pentru a fi înţelese, pentru a transmite un mesaj. Care este însă acesta, depinde doar de înţelegerea noastră.
Deşi par simple şi de la sine înţelese, s-ar putea ca, măcar că vedem să nu vedem, măcar că auzim să nu auzim şi nici să înţelegem (Vezi Matei 13.13)

Adevărul este peste tot... Cine îl vede însă?

Viziune şi Acţiune. Necesitatea acţiunii
Casa zidită pe stâncă
(Matei 7.21-29)

“Nu orişicine-Mi zice “Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri... de aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale mele şi nu le face, va fi asemuit cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea: ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare.”

Dacă îi cercetezi pe oameni, toţi sunt de acord că au păcate, că au moduri greşite de gândire în psihic etc., dar când e vorba de acţiune, de a face ceva concret pentru a înlătura din interiorul lor aceste păcate, toţi dau înapoi. De abia împinşi serios de la spate, dacă încep să facă ceva. Prin aceasta se poate vedea diferenţa care există între cunoaşterea de suprafaţă şi conştientizare (cunoaştere aprofundată): când avem cu adevărat o cunoaştere adâncă a ce sunt păcatele şi de ce nu sunt ele bune a le face, acţiunea pentru înlăturarea lor din interiorul nostru vine de la sine.

Dar pentru a dobândi această cunoaştere, trebuie să ACŢIONĂM în direcţia obţinerii ei. Nu vom obţine nimic dacă doar suntem de acord cu o teorie sau cu alta, cu o dogmă sau cu alta, cu o credinţă sau cu alta, fără a încerca să cunoaştem în profunzime şi să punem în practică virtuţile.

Doar acţionând concret pentru a înţelege “păcatele” (prin observare, analiză, meditaţie etc.) şi pentru a pune în practică virtuţile (a ne mări cunoaşterea, a ne manifesta iubirea, bunăvoinţa, curajul etc.) putem construi o temelie solidă pentru transformarea noastră spirituală, formată din cunoaşterea directă (din experienţa directă) a faptului că virtutea e net superioară păcatului.

Dacă, însă, doar vorbim de Virtute, fără a o pune în practică, nu vom putea construi acea temelie care să ne permită să rezistăm intemperiilor (probelor, ispitelor, interacţiunii cu răul) şi atunci ne vom prăbuşi cu toate teoriile noastre în braţele păcatelor şi suferinţei aduse de acestea. Deci, practica e necesară. Dar în ce să constea ea?

O practică solidă constă, de exemplu, în a ne deschide un caiet destinat analizei cu deamănuntul a fiecăruia din cele şapte păcate capitale, a fiecăruia din cele şapte moduri greşite de gândire principale, şi anume: orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, tristeţea şi desfrâul.
Ne vom aminti şi vom scrie în acest caiet evenimentele concrete când aceste păcate s-au manifestat în noi şi vom încerca să înţelegem de ce s-au manifestat, care sunt cauzele, de ce sunt greşite modurile de gândire ce l-au susţinut manifestarea. Concluziile la care ajungem le trecem în caiet spre a le putea aprofunda pe parcursul timpului.

Când vor apare noi manifestări, le vom trece imediat (de preferinţă pe parcursul aceleiaşi zile când s-au manifestat) în caiet şi le vom diseca, le vom analiza profund, până vom ajunge să înţelegem în profunzime fiecare din aceste moduri greşite de gândire şi astfel să le putem elimina din psihicul nostru cu seninătatea dată de înţelegere.

Să persistăm în notarea şi analiza noastră cu ajutorul caietului până vom atinge această înţelegere şi să fim convinşi că acest lucru ne va lua ceva timp (cel puţin câţiva ani) pentru motivul că “păcatele” sunt puternic înrădăcinate în noi şi nu ne lasă să le vedem uşor, apoi, pe măsură ce trece timpul, formele lor de manifestare se subtilizează, fiind greu de identificat şi înţeles în profunzime.
Cu răbdare şi cu perseverenţă însă, vom progresa şi rezultate vizibile de control al păcatelor vor apărea imediat (la câteva săptămână sau luni) după ce începem să analizăm şi să notăm “păcatele” în caiet. Caietul acesta arată seriozitatea noastră în ce priveşte dorinţa de a elimina păcatele din noi.
Paralel cu ţinerea lui, trebuie să fim într-o permanentă autoobservare a psihicului propriu, pentru a observa “păcatul” imediat ce el se manifestă şi a-l analiza “la faţa locului”.
La serviciu, acasă, la plimbare, când discutăm cu cineva etc. să ne menţinem atenţia vigilentă.
Circumstanţele exterioare vor face ca aceste păcate să iasă la iveală vrând să se manifeste: dacă suntem atenţi le vom vedea imediat intenţia şi le-o vom împiedeca.
Oamenii se identifică cu păcatele, de aceea nu le pot vedea. Imediat însă ce le definim, ce le delimităm, ele cad în vizorul atenţiei şi când se manifestă nu ne vom mai identifica cu ele ci, desprinzându-ne de ele, le vom privi oarecum din exterior, judecându-le şi condamnându-le.

Când ne întoarcem atenţia spre interior spre a găsi aici adevăratele cauze ale suferinţei noastre (cauze care se află în menţinerea şi manifestarea în noi a “păcatelor”), “păcatul” cade rănit mortal - lui i este luată aproape toată forţa care îi venea mai ales din faptul că ne identificam cu el. Bineînţeles că se va mai zvârcoli ca orice animal rănit, pentru că încă la început fiind, nu cunoaştem exact de ce este greşit dar, când această cunoaştere apare (prin analiza lui atentă) şi apoi se întăreşte prin conştientizare şi aprofundare, aceste zvârcoliri se răresc, devin mai slabe pentru ca, în cele din urmă, “păcatul” să-şi dea duhul. “Să-i fie ţărâna uşoară!”, iar în ceea ce ne priveşte, să ne păstrăm vigilenţa (ştim doar că “morţii pot învia”).

Începând această practică zilnică de observare, notare şi analiză a “păcatelor”, putem vedea că uneori pot trece ore întregi de la manifestarea “păcatului” (de exemplu, a mâniei) şi până când ne dăm seama de acest lucru (până atunci am fost identificaţi cu “păcatul”), dar pe măsură ce practica noastră devine tot mai asiduă, orele devin minute, minutele devin secunde şi în cele din urmă conştientizăm apariţia “păcatului” în noi chiar când apare (îl recunoaştem negreşit prin neliniştea, tulburarea, suferinţa care îl însoţeşte mereu).

Atenţie însă! Această activitate de observare a “păcatului” din noi, nu trebuie să se transforme într-o activitate de urmărire şi de “arătare cu degetul” a “păcatelor” celorlalţi.
În prima fază, când oamenii conştientizează că orgoliul, mânia, lenea, lăcomia, desfrâul... sunt “păcate capitate”, încep să le “vadă” “imediat ce apar” peste tot în jurul lor (în ceilalţi oameni) mai puţin însă în ei.
Să ne amintim, însă, că atunci când arătătorul de la mână indică spre ceilalţi (în exterior), trei degete de la aceeaşi mână indică spre noi.

Aşadar, dacă perseverăm în practica zilnică de observare şi analiză a manifestărilor “păcatelor”, cu timpul le vom înţelege, din ce în ce mai profund, în manifestările lor cele mai subtile şi astfel le vom putea elimina senini din noi.
Prin această practică nu forţăm nimic: conştientizăm doar treptat, din ce în ce mai profund, că “păcatul” produce suferinţă, nelinişte, agitaţie în noi şi în afara noastră şi deci nu ne este util să-l manifestăm.

E ca şi când am înţelege că focul arde şi că nu are nici un rost să băgăm mâna în el (decât dacă vrem să suferim): la fel e şi cu “păcatul”.