Lunatecul şi orbii
25 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Necesitatea stăpânirii personalităţii proprii
Vindecarea unui lunatic
(Matei 17.14-21)
... ““Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori cade în apă. L-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.”
... Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.
Atunci ucenicii au venit la Isus şi I-au zis, deoparte: “Noi de ce n-am putut să-l scoatem?”
“Din pricina puţinei voastre credinţe” le-a zis Isus. “Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: “Mută-te de aici colo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.””
A fi lunatic (somnambul) înseamnă a te afla sub controlul total al manifestărilor negative ale “lunii interioare”: crepusculul, confuzia, răceala, ignoranţa, iluzia etc.
“Lunaticul” e lipsit de controlul asupra propriei personalităţi (asupra propriilor emoţii, gânduri) ceea ce duce la a acţiona (a cădea) în voia mediului (a circumstanţelor exterioare) şi a trece astfel, în funcţie de acestea, de la o extremă la alta (de la foc la apă) producându-şi astfel suferinţă (“arsuri”, “loviri” etc.).
Majoritatea umanităţii actuale este “lunatică” deoarece acţionează pe “pilot automat”, în voia totală a automatismelor negative (emoţionale, mentale, volitive), copiate automat din societate. Ea este la voia orgoliului, mâniei, fricii, tristeţii, lenei, desfrâului. Acestea fac ce vor din ea şi ea nu le controlează, nu le poate stăpâni, ele se manifestă când vor, aducând cu ele, inevitabil, suferinţa:
“Omul care nu este stăpân pe sine, este ca o cetate surpată şi fără ziduri” (Pilde 25.28)
Aceasta este situaţia. Cei care vor să o schimbe, trebuie să-şi conştientizeze mai întâi această lipsă de control asupra propriei personalităţi şi să înceapă să remedieze situaţia (căci, “cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” - Pilde 16.32)
În această acţiune a lui, nu se poate sprijini doar de o virtute sau două (unul sau altul dintre ucenici: cunoaştere, răbdare, calm, iubire, curaj...), ci trebuie să şi le însuşească pe toate, pentru a le face să lucreze împreună, sub comanda Binelui şi Adevărului, pentru a-şi redobândi controlul asupra personalităţii (spre a vindeca “somnambulismul”) şi a nu mai fi la voia circumstanţelor exterioare.
Omenirea actuală nu este stăpână pe gândirea şi simţirea ei, pentru că nu şi-a aprofundat-o: dacă cineva vrea să facă pe altcineva să sufere, e destul o jignire, o “nebăgare în seamă”, o ameninţare, o descurajare, o tentaţie etc., pentru ca omul respectiv să cadă pradă orgoliului, mâniei, fricii... şi astfel să sufere.
El lasă ca armonia lui interioară să-i fie distrusă de aceste “păcate”, de aceste moduri greşite de raportare la realitatea înconjurătoare.
Dar ar putea să nu permită acest lucru: prin cercetare atentă de sine “credinţa necesară vindecării” apare negreşit sub forma unei puternice încredinţări, a unei profunde înţelegeri a rolului Binelui şi Adevărului în creaţie, asupra valorii virtuţilor şi al Cunoaşterii de Esenţă pentru dobândirea propriei Armonii.
E imperios necesară cunoaşterea “dracilor”, a gândurilor producătoare de suferinţă (prejudecăţi, aşteptări false, iluzii, ataşamente neîntemeiate) a automatismelor mentale şi emoţionale negative, existente în propriul psihic; iar acest lucru se face prin:
1. rugăciune, prin acţiune concentrată, neîntreruptă, îndreptată spre cunoaşterea acestor “draci”, căci “Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va fi mântuit ci acela care face voia Tatălui.”
2. post, prin post de gândire şi de acţiune: trebuie să ne oprim a mai manifesta automat aceleaşi vechi gânduri (orgoliu, mânie, tristeţe...), concepţii, dogme (doctrine învăţate “papagaliceşte”), acţiuni (minciuni, violenţe, distrugeri), vorbe (răstite, răuvoitoare, “din înalt” etc.) şi să le analizăm atent şi profund spre a vedea dacă sunt corecte sau greşite, dacă sunt bune (ne sunt utile, ne aduc fericire) sau rele (sunt neavantajoase, ne aduc suferinţă).
Cercetând, deci, profund şi cu răbdare aceste aspecte, ajungem, după un timp, să dobândim o înţelegere a mecanismelor psihice care să ne permită să mutăm din noi aceşti “munţi ai păcatelor” care, pentru majoritatea oamenilor, sunt de neclintit.
Doar credinţa, puternica încredinţare, înţelegerea profundă a neutilităţii pentru noi a acestor “păcate” face posibilă această “minune”.
Strigătul sincerităţii cu noi înşine
Doi orbi vindecaţi la Ierihon
(Matei 20.29-34)
“Când au ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus. Şi doi orbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus şi au început să strige: “Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!”
Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau... Isus S-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: “Ce vreţi să vă fac?”
“Doamne” I-au zis ei “să ni se deschidă ochii!”
[Isus]... “S-a atins de ochii lor şi îndată orbii şi-au căpătat vede-rea, şi au mers după El.”
Există două tipuri de oameni în societatea actuală, apreciaţi după cum urmăresc să realizeze în viaţa lor Binele şi după cum caută să cunoască Adevărul (după “cum urmează pe Isus”):
1. gloata, marea gloată, marea majoritate care le urmează pe acestea doar în intenţie, în vorbă, “pentru că aşa fac toţi”. Aceştia sunt făţarnicii; ei nu aprofundează, ei nu analizează în adâncime realitatea,
2. “cei puţini” care urmează Binele şi Adevărul prin propriile fapte, gânduri şi acţiuni îndreptate spre lărgirea cunoaşterii, spre ajutorarea celorlalţi.
Primii cred că văd, că cunosc destul, că a fi virtuos “înseamnă a merge la biserică”, sau “a şti pe de rost toată biblia” etc.
Cei de ai doilea la începutul drumului lor interior îşi conştientizează necunoaşterea (orbirea) şi astfel simt o nevoie imperioasă “de lumină”, ei strigă din toată inima lor, ca ignoranţa lor să fie vindecată.
Şi nu aşteaptă ca acest lucru să îl facă cineva din exterior (în locul lor). Ei ştiu, simt, intuiesc că Binele şi Adevărul sunt fii ai războiului spiritual (simbolizat de David), ai cercetării profunde, ai cunoaşterii de esenţă, ai practicii (observaţiei, analizei amănunţite, a meditaţiei, a postului - de hrană, de gând, de grabă).
Ei ştiu că trebuie să lupte, să fie răbdători şi insistenţi în căutarea lor şi luptă, indiferent ce zice “gloata”: “Gloata îi ceartă să tacă. Dar ei mai tare strigau...”
“Gloata” este ignorantă şi din ignoranţa ei caută, datorită fricilor, orgoliilor şi lăcomiilor ce o caracterizează, să îi împiedice pe cât posibil “pe cei puţini”.
Acelaşi lucru se întâmplă şi pe plan interior, atunci când la începutul transformării spirituale “păcatele” din noi sunt încă foarte puternice: ele încearcă, pe cât posibil, să împiedice virtuţile din noi să se dezvolte, încearcă, pe cât posibil, să ne facă să nu ne aprofundăm cunoaşterea, să nu ne manifestăm pe deplin iubirea, bunăvoinţa, sinceritatea cu noi înşine şi cu ceilalţi.
Aşadar, este un mare adevăr că până când nu asimilăm în noi pe deplin Binele Adevărat şi Cunoaşterea Adevărului “stăm lângă drum” neputincioşi, confuzi, dezorientaţi (nu ştim încotro să mergem).
De îndată însă ce punem ordine în psihicul nostru, armonizându-l, devenim una cu Binele şi Adevărul: el “ne atinge” şi ni se “deschid ochii”; confuzia dispare, vedem Realitatea...
În acel moment ne aflăm şi Drumul: el este acela de a-l urma pe “El”.
Vindecarea unui lunatic
(Matei 17.14-21)
... ““Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori cade în apă. L-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.”
... Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.
Atunci ucenicii au venit la Isus şi I-au zis, deoparte: “Noi de ce n-am putut să-l scoatem?”
“Din pricina puţinei voastre credinţe” le-a zis Isus. “Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: “Mută-te de aici colo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.””
A fi lunatic (somnambul) înseamnă a te afla sub controlul total al manifestărilor negative ale “lunii interioare”: crepusculul, confuzia, răceala, ignoranţa, iluzia etc.
“Lunaticul” e lipsit de controlul asupra propriei personalităţi (asupra propriilor emoţii, gânduri) ceea ce duce la a acţiona (a cădea) în voia mediului (a circumstanţelor exterioare) şi a trece astfel, în funcţie de acestea, de la o extremă la alta (de la foc la apă) producându-şi astfel suferinţă (“arsuri”, “loviri” etc.).
Majoritatea umanităţii actuale este “lunatică” deoarece acţionează pe “pilot automat”, în voia totală a automatismelor negative (emoţionale, mentale, volitive), copiate automat din societate. Ea este la voia orgoliului, mâniei, fricii, tristeţii, lenei, desfrâului. Acestea fac ce vor din ea şi ea nu le controlează, nu le poate stăpâni, ele se manifestă când vor, aducând cu ele, inevitabil, suferinţa:
“Omul care nu este stăpân pe sine, este ca o cetate surpată şi fără ziduri” (Pilde 25.28)
Aceasta este situaţia. Cei care vor să o schimbe, trebuie să-şi conştientizeze mai întâi această lipsă de control asupra propriei personalităţi şi să înceapă să remedieze situaţia (căci, “cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” - Pilde 16.32)
În această acţiune a lui, nu se poate sprijini doar de o virtute sau două (unul sau altul dintre ucenici: cunoaştere, răbdare, calm, iubire, curaj...), ci trebuie să şi le însuşească pe toate, pentru a le face să lucreze împreună, sub comanda Binelui şi Adevărului, pentru a-şi redobândi controlul asupra personalităţii (spre a vindeca “somnambulismul”) şi a nu mai fi la voia circumstanţelor exterioare.
Omenirea actuală nu este stăpână pe gândirea şi simţirea ei, pentru că nu şi-a aprofundat-o: dacă cineva vrea să facă pe altcineva să sufere, e destul o jignire, o “nebăgare în seamă”, o ameninţare, o descurajare, o tentaţie etc., pentru ca omul respectiv să cadă pradă orgoliului, mâniei, fricii... şi astfel să sufere.
El lasă ca armonia lui interioară să-i fie distrusă de aceste “păcate”, de aceste moduri greşite de raportare la realitatea înconjurătoare.
Dar ar putea să nu permită acest lucru: prin cercetare atentă de sine “credinţa necesară vindecării” apare negreşit sub forma unei puternice încredinţări, a unei profunde înţelegeri a rolului Binelui şi Adevărului în creaţie, asupra valorii virtuţilor şi al Cunoaşterii de Esenţă pentru dobândirea propriei Armonii.
E imperios necesară cunoaşterea “dracilor”, a gândurilor producătoare de suferinţă (prejudecăţi, aşteptări false, iluzii, ataşamente neîntemeiate) a automatismelor mentale şi emoţionale negative, existente în propriul psihic; iar acest lucru se face prin:
1. rugăciune, prin acţiune concentrată, neîntreruptă, îndreptată spre cunoaşterea acestor “draci”, căci “Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va fi mântuit ci acela care face voia Tatălui.”
2. post, prin post de gândire şi de acţiune: trebuie să ne oprim a mai manifesta automat aceleaşi vechi gânduri (orgoliu, mânie, tristeţe...), concepţii, dogme (doctrine învăţate “papagaliceşte”), acţiuni (minciuni, violenţe, distrugeri), vorbe (răstite, răuvoitoare, “din înalt” etc.) şi să le analizăm atent şi profund spre a vedea dacă sunt corecte sau greşite, dacă sunt bune (ne sunt utile, ne aduc fericire) sau rele (sunt neavantajoase, ne aduc suferinţă).
Cercetând, deci, profund şi cu răbdare aceste aspecte, ajungem, după un timp, să dobândim o înţelegere a mecanismelor psihice care să ne permită să mutăm din noi aceşti “munţi ai păcatelor” care, pentru majoritatea oamenilor, sunt de neclintit.
Doar credinţa, puternica încredinţare, înţelegerea profundă a neutilităţii pentru noi a acestor “păcate” face posibilă această “minune”.
Strigătul sincerităţii cu noi înşine
Doi orbi vindecaţi la Ierihon
(Matei 20.29-34)
“Când au ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus. Şi doi orbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus şi au început să strige: “Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!”
Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau... Isus S-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: “Ce vreţi să vă fac?”
“Doamne” I-au zis ei “să ni se deschidă ochii!”
[Isus]... “S-a atins de ochii lor şi îndată orbii şi-au căpătat vede-rea, şi au mers după El.”
Există două tipuri de oameni în societatea actuală, apreciaţi după cum urmăresc să realizeze în viaţa lor Binele şi după cum caută să cunoască Adevărul (după “cum urmează pe Isus”):
1. gloata, marea gloată, marea majoritate care le urmează pe acestea doar în intenţie, în vorbă, “pentru că aşa fac toţi”. Aceştia sunt făţarnicii; ei nu aprofundează, ei nu analizează în adâncime realitatea,
2. “cei puţini” care urmează Binele şi Adevărul prin propriile fapte, gânduri şi acţiuni îndreptate spre lărgirea cunoaşterii, spre ajutorarea celorlalţi.
Primii cred că văd, că cunosc destul, că a fi virtuos “înseamnă a merge la biserică”, sau “a şti pe de rost toată biblia” etc.
Cei de ai doilea la începutul drumului lor interior îşi conştientizează necunoaşterea (orbirea) şi astfel simt o nevoie imperioasă “de lumină”, ei strigă din toată inima lor, ca ignoranţa lor să fie vindecată.
Şi nu aşteaptă ca acest lucru să îl facă cineva din exterior (în locul lor). Ei ştiu, simt, intuiesc că Binele şi Adevărul sunt fii ai războiului spiritual (simbolizat de David), ai cercetării profunde, ai cunoaşterii de esenţă, ai practicii (observaţiei, analizei amănunţite, a meditaţiei, a postului - de hrană, de gând, de grabă).
Ei ştiu că trebuie să lupte, să fie răbdători şi insistenţi în căutarea lor şi luptă, indiferent ce zice “gloata”: “Gloata îi ceartă să tacă. Dar ei mai tare strigau...”
“Gloata” este ignorantă şi din ignoranţa ei caută, datorită fricilor, orgoliilor şi lăcomiilor ce o caracterizează, să îi împiedice pe cât posibil “pe cei puţini”.
Acelaşi lucru se întâmplă şi pe plan interior, atunci când la începutul transformării spirituale “păcatele” din noi sunt încă foarte puternice: ele încearcă, pe cât posibil, să împiedice virtuţile din noi să se dezvolte, încearcă, pe cât posibil, să ne facă să nu ne aprofundăm cunoaşterea, să nu ne manifestăm pe deplin iubirea, bunăvoinţa, sinceritatea cu noi înşine şi cu ceilalţi.
Aşadar, este un mare adevăr că până când nu asimilăm în noi pe deplin Binele Adevărat şi Cunoaşterea Adevărului “stăm lângă drum” neputincioşi, confuzi, dezorientaţi (nu ştim încotro să mergem).
De îndată însă ce punem ordine în psihicul nostru, armonizându-l, devenim una cu Binele şi Adevărul: el “ne atinge” şi ni se “deschid ochii”; confuzia dispare, vedem Realitatea...
În acel moment ne aflăm şi Drumul: el este acela de a-l urma pe “El”.
