“Păcatul” generează “păcat”
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Ademenirea străjerilor
(Matei 28.11-15)
[La auzul veştii învierii, preoţii cei mai de seamă]... “s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani şi le-au zis: “Spuneţi aşa: “Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi şi L-au furat!”...” Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspândit zvonul acesta printre Iudei până în ziua de astăzi.”
După cum am mai arătat, vechea personalitate, dominată de prejudecăţi, păcate (preoţi, bătrâni) şi raţionamente false refuză să vadă adevărul (raţionamentul corect), chiar şi când acesta este evident.
Păcătosul (orgoliosul, mâniosul, fricosul...) de obicei nu face nici un efort ca să se schimbe (din cauza unor prejudecăţi, frici, orgolii - din cauza păcatului din el) şi continuă să creadă că are dreptate în a se “comporta păcătos” chiar dacă i se demonstrează contrariul; sau recunoaşte, în faţa argumentelor Raţiunii că “acţiunea păcătoasă” nu e bună pentru el dar continuă apoi să o facă (aducând tot felul de justificări neîntemeiate: că nu poate să se schimbe, că e greu să facă aceasta, că schimbarea nu depinde de el ci de factori externi (divini sau umani) etc.).
Aceasta este, deci, firea personalităţii păcătoase, a personalităţii dominate de moduri greşite de gândire: acestea se susţin reciproc, formând un păienjeniş de iluzii şi aşteptări din care cu greu se mai poate ieşi. Totuşi, această acţiune este posibilă pentru un războinic spiritual, pentru un om caracterizat de o sinceritate absolută (mai ales cu sine însuşi) şi care are o capacitate de a raţiona în profunzime, de a merge pe lanţurile cauzalităţii până la cauzele şi motivaţiile profunde ale acţiunilor şi gândurilor sale.
Mintea noastră, deci, poate găsi tot felul de justificări prin care să ne arate că păcatul e bun şi virtutea nu e posibil de atins (că “Isus” nu a înviat, pentru că nu are cum). Chiar pusă în faţa unor justificări solide, care demonstrează contrariul (“mărturia soldaţilor”), o minte superficială nu le poate urmării şi nici nu le ia în considerare, le ignoră şi continuă să-şi spună la nesfârşit argumentele ei superficiale care îi susţin “dreptatea”.
Transformarea spirituală profundă înspre Bine şi Adevăr nu este pentru cei superficiali, pentru cei fără răbdare, pentru cei împrăştiaţi, pentru cei care nu raţionează profund.
Doar un căutător sincer al Cunoaşterii poate realiza această transformare: doar el poate să vadă dincolo de “zvonurile” răspândite în societate (cum că păcatul e bun şi virtutea nu e de practicat), adevărul despre păcat şi virtute, despre “moarte şi înviere”, despre Bine şi Adevăr.
(Matei 28.11-15)
[La auzul veştii învierii, preoţii cei mai de seamă]... “s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani şi le-au zis: “Spuneţi aşa: “Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi şi L-au furat!”...” Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspândit zvonul acesta printre Iudei până în ziua de astăzi.”
După cum am mai arătat, vechea personalitate, dominată de prejudecăţi, păcate (preoţi, bătrâni) şi raţionamente false refuză să vadă adevărul (raţionamentul corect), chiar şi când acesta este evident.
Păcătosul (orgoliosul, mâniosul, fricosul...) de obicei nu face nici un efort ca să se schimbe (din cauza unor prejudecăţi, frici, orgolii - din cauza păcatului din el) şi continuă să creadă că are dreptate în a se “comporta păcătos” chiar dacă i se demonstrează contrariul; sau recunoaşte, în faţa argumentelor Raţiunii că “acţiunea păcătoasă” nu e bună pentru el dar continuă apoi să o facă (aducând tot felul de justificări neîntemeiate: că nu poate să se schimbe, că e greu să facă aceasta, că schimbarea nu depinde de el ci de factori externi (divini sau umani) etc.).
Aceasta este, deci, firea personalităţii păcătoase, a personalităţii dominate de moduri greşite de gândire: acestea se susţin reciproc, formând un păienjeniş de iluzii şi aşteptări din care cu greu se mai poate ieşi. Totuşi, această acţiune este posibilă pentru un războinic spiritual, pentru un om caracterizat de o sinceritate absolută (mai ales cu sine însuşi) şi care are o capacitate de a raţiona în profunzime, de a merge pe lanţurile cauzalităţii până la cauzele şi motivaţiile profunde ale acţiunilor şi gândurilor sale.
Mintea noastră, deci, poate găsi tot felul de justificări prin care să ne arate că păcatul e bun şi virtutea nu e posibil de atins (că “Isus” nu a înviat, pentru că nu are cum). Chiar pusă în faţa unor justificări solide, care demonstrează contrariul (“mărturia soldaţilor”), o minte superficială nu le poate urmării şi nici nu le ia în considerare, le ignoră şi continuă să-şi spună la nesfârşit argumentele ei superficiale care îi susţin “dreptatea”.
Transformarea spirituală profundă înspre Bine şi Adevăr nu este pentru cei superficiali, pentru cei fără răbdare, pentru cei împrăştiaţi, pentru cei care nu raţionează profund.
Doar un căutător sincer al Cunoaşterii poate realiza această transformare: doar el poate să vadă dincolo de “zvonurile” răspândite în societate (cum că păcatul e bun şi virtutea nu e de practicat), adevărul despre păcat şi virtute, despre “moarte şi înviere”, despre Bine şi Adevăr.
