Al cui fiu este Hristosul?
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Binele este conducătorul războiului spiritual
Al cui fiu este Hristosul?
(Matei 22.41-46)
… ““Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” “Al lui David” I-au răspuns ei.
Şi Isus le-a zis: “Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, atunci când zice: “Domnul a zis Domnului Meu: “Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale”. Deci, dacă David îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?””
David, cum am mai arătat, este războinicul spiritual şi el nu poate avea, ca şi conducător, ca domn decât pe Hristos (cel uns să conducă Împărăţia Cerurilor: Binele şi Adevărul).
Binele este, în acelaşi timp, şi fiu al războiului spiritual (născându-se şi crescând în urma acestuia) şi domn, conducător şi scop al acestuia.
El ghidează transformarea spirituală (lui i se închină aceasta) şi tot el este rezultatul ei, câştigul ei (fiul ei).
Căutarea sinceră a cunoaşterii profunde
Isus mustră pe Cărturari şi Farisei (Matei 23.1-12)
…”Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le, dar după fapta lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.
Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. [Să nu numiţi pe nimeni învăţător, căci] … Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos…
… cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit, şi oricine se va smeri, va fi înălţat.”
Este util, pentru noi, să conştientizăm contradicţiile existente în psihicul nostru: pe de o parte, ştim că mânia, orgoliul, frica, tristeţea, lenea, lăcomia, desfrâul sunt “păcate capitale”, sunt moduri greşite de gândire, ştim că ele ne provoacă suferinţă şi de aceea ele nu mai trebuie făcute şi totuşi continuăm să le facem.
Este, aici, o lipsă de conştientizare, de înţelegere profundă a ceea ce este “păcatul şi virtutea” şi a ceea ce reprezintă roadele fiecăruia dintre ele.
Chiar dacă, în contextul societăţii actuale, oamenii îşi stăpânesc uneori mânia sau orgoliul sau alte “păcate”, o fac doar de ochii lumii, dar apoi le manifestă pe deplin pe acestea, atunci când aceşti ochi nu mai sunt prezenţi (chiar dacă, astfel, suferă).
Aceste înfrânări temporare a “păcatelor” sunt tot manifestări ale acestora şi nu ne sunt de mare folos.
Adevărata înfrânare de la “păcat” este definită şi vine din interior, din înţelegerea profundă a neutilităţii “acţiunii păcătoase”, pentru noi.
Singura care ne poate învăţa acţiunea şi gândirea corectă (menite să ne păstreze şi să întărească armonia noastră) este căutarea sinceră a cunoaşterii profunde a realităţii (fizice, psihologice, sociale…), căutarea înţelegerii profunde a Binelui şi Adevărului (“Hristos”).
Cine caută aceasta, este cel mai mare dintre oameni. El e cel care primeşte darurile cele mai alese (virtuţile), el e cel care are în sine şi manifestă Iubirea, încercând a ajuta sincer şi cu discernământ (a sluji) toate fiinţele.
Iubirea, dăruirea necondiţionată, îndreptată spre celelalte fiinţe, nu aşteaptă, nu este condiţionată de răsplăţi exterioare: singura-i răsplată şi cea mai mare posibilă, este ea însăşi, este trăirea acestei Iubiri (lucru posibil doar atunci când o manifestăm).
Atunci trăim extazul suprem, devenim una cu Întregul, intrăm în comuniune cu TOTUL, experimentăm beatitudinea, fericirea supremă.
Al cui fiu este Hristosul?
(Matei 22.41-46)
… ““Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” “Al lui David” I-au răspuns ei.
Şi Isus le-a zis: “Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, atunci când zice: “Domnul a zis Domnului Meu: “Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale”. Deci, dacă David îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?””
David, cum am mai arătat, este războinicul spiritual şi el nu poate avea, ca şi conducător, ca domn decât pe Hristos (cel uns să conducă Împărăţia Cerurilor: Binele şi Adevărul).
Binele este, în acelaşi timp, şi fiu al războiului spiritual (născându-se şi crescând în urma acestuia) şi domn, conducător şi scop al acestuia.
El ghidează transformarea spirituală (lui i se închină aceasta) şi tot el este rezultatul ei, câştigul ei (fiul ei).
Căutarea sinceră a cunoaşterii profunde
Isus mustră pe Cărturari şi Farisei (Matei 23.1-12)
…”Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le, dar după fapta lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.
Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. [Să nu numiţi pe nimeni învăţător, căci] … Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos…
… cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit, şi oricine se va smeri, va fi înălţat.”
Este util, pentru noi, să conştientizăm contradicţiile existente în psihicul nostru: pe de o parte, ştim că mânia, orgoliul, frica, tristeţea, lenea, lăcomia, desfrâul sunt “păcate capitale”, sunt moduri greşite de gândire, ştim că ele ne provoacă suferinţă şi de aceea ele nu mai trebuie făcute şi totuşi continuăm să le facem.
Este, aici, o lipsă de conştientizare, de înţelegere profundă a ceea ce este “păcatul şi virtutea” şi a ceea ce reprezintă roadele fiecăruia dintre ele.
Chiar dacă, în contextul societăţii actuale, oamenii îşi stăpânesc uneori mânia sau orgoliul sau alte “păcate”, o fac doar de ochii lumii, dar apoi le manifestă pe deplin pe acestea, atunci când aceşti ochi nu mai sunt prezenţi (chiar dacă, astfel, suferă).
Aceste înfrânări temporare a “păcatelor” sunt tot manifestări ale acestora şi nu ne sunt de mare folos.
Adevărata înfrânare de la “păcat” este definită şi vine din interior, din înţelegerea profundă a neutilităţii “acţiunii păcătoase”, pentru noi.
Singura care ne poate învăţa acţiunea şi gândirea corectă (menite să ne păstreze şi să întărească armonia noastră) este căutarea sinceră a cunoaşterii profunde a realităţii (fizice, psihologice, sociale…), căutarea înţelegerii profunde a Binelui şi Adevărului (“Hristos”).
Cine caută aceasta, este cel mai mare dintre oameni. El e cel care primeşte darurile cele mai alese (virtuţile), el e cel care are în sine şi manifestă Iubirea, încercând a ajuta sincer şi cu discernământ (a sluji) toate fiinţele.
Iubirea, dăruirea necondiţionată, îndreptată spre celelalte fiinţe, nu aşteaptă, nu este condiţionată de răsplăţi exterioare: singura-i răsplată şi cea mai mare posibilă, este ea însăşi, este trăirea acestei Iubiri (lucru posibil doar atunci când o manifestăm).
Atunci trăim extazul suprem, devenim una cu Întregul, intrăm în comuniune cu TOTUL, experimentăm beatitudinea, fericirea supremă.
