Moartea lui Ioan Botezătorul
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Eliminarea manifestărilor brute ale tendinţei spre Bine şi Adevăr, din noi
Moartea lui Ioan Botezătorul
(Matei 14.1-12)
“… Irod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l puse în temniţă din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip, pentru că Ioan îi zicea: “Nu-ţi este îngăduit s-o ai de nevastă.
Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentru că norodul privea pe Ioan ca pe un proroc.
Dar când se prăznuia ziua naşterii lui Irod fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor şi a plăcut lui Irod, de aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da tot ce îi va cere.
Îndemnată de mamă-sa, ea a zis: “Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!”
Împăratul s-a întristat, dar din pricina jurămintelor sale şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el a… trimis să taie capul lui Ioan în temniţă.
Capul a fost adus într-o farfurie şi dat fetei, care l-a dus la mamă-sa.
Ucenicii lui Ioan au venit de i-au luat trupul l-au îngropat şi
s-au dus de au dat de ştire lui Isus.”
Ioan Botezătorul reprezintă evident iniţierea, începutul, primul stadiu al transformării interioare îndreptate spre desăvârşire.
Inerentă începutului este confuzia care îl însoţeşte, de aceea în această primă fază noi încă mai luptăm împotriva răului din noi (a neutilului, neavantajosului) cu uneltele răului: în noi încă nu este clar delimitată distincţia dintre bine şi rău, deşi o intuiţie puternică a acesteia există şi există şi o bază solidă pe care această discriminare se construieşte: “pomul după roade se cunoaşte”.
Ştim astfel că tot ce provoacă suferinţă interioară şi exterioară, distruge într-un fel sau altul Armonia Sistemului şi astfel nu este bun pentru noi. Trebuie doar să înţelegem de ce este rău. Până ajungem la această înţelegere încă mai facem o mulţime de confuzii între bine şi rău (între ce ne este util şi ce nu). Această fază, de confuzii mai semnificative, este forma manifestării în noi a lui “Ioan Botezătorul”, a Începutului Desăvârşirii.
Perseverând, însă, pe Drumul Interior, înţelegerea se întăreşte în noi şi astfel confuzia începutului moare (Ioan moare), deoarece îi este tăiat capul acesteia: ignoranţa, necunoaşterea ce însoţeşte orice început.
Aceşti primi paşi spre Bine şi Adevăr sunt însoţiţi, datorită confuziei începutului, de multe rele: abordare dură, lipsă de tact, lipsă de echilibru, revolte inutile, speranţe deşarte, dar ei sunt clar îndreptaţi împotriva vechii personalităţi, a vechilor automatisme mentale, a prejudecăţilor, a modurilor greşite de gândire din aceasta (simbolizate prin Irod), astfel că acestea încearcă să riposteze.
Uneltele rele, folosite în această primă fază de dezvoltare spirituală, prin legea cauzei şi efectului (a acţiunii şi reacţiunii) se lovesc de personalitatea veche, plină de moduri greşite de gândire (Irod) şi se întorc înapoi, împotriva tendinţelor spre Bine din noi, distrugând o mare parte din elanul acestora şi aceasta datorită confuziilor pe care le facem.
Astfel, Irod “taie capul lui Ioan”; răul din personalitate compromite primele elanuri spre Bine şi Adevăr, făcute, însă, din necunoaştere, cu uneltele răului, astfel că Manifestările Binelui şi Adevărului din noi, în această fază, se delimitează clar (prin discriminarea crescută pe care o avem acum) de modurile greşite de gândire din noi (orgoliu, mânie, frică, tristeţe…); “Isus” se poate manifesta acum pe larg, în interiorul nostru.
Din “Ioan” moare, sub presiunea vechii personalităţi, partea rea. Partea lui bună, legată de Cunoaşterea dobândită şi tendinţa clară de Iubire (adică ucenicii lui) nu se pierd şi se raliază acum ideii de Bine şi Adevăr clar înţelese şi purificate în mare parte de multe din greşelile de gândire care au însoţit-o până acum.
În prima fază a dezvoltării noastre spirituale, vedem şi, prin aceasta acuzăm, vechea personalitate (Irod) că preacurveşte: că raţiunea şi logica, găzduite în această personalitate veche sunt compromise (nu ne mai arată adevărul), deoarece s-au lăsat să fie conduse de pofte şi patimi iraţionale şi scăpate de sub control, de automatisme emoţionale greşite: mânie, orgoliu, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu, simbolizate prin Irodiada.
Aceasta preacurveşte, această latură a personalităţii vechi: latura emoţională, preacurveşte deoarece, în loc să fie “soţia lui Filip”, adică, în loc să sprijine cunoaşterea iniţiatică, cunoaşterea legilor naturii (reprezentate prin Filip), prin manifestările pozitive ale ei (iubire, compasiune, calm, curaj, bucurie…) o împiedică, prin manifestările ei negative, menţionate mai înainte, sprijinind astfel în vechea noastră personalitate, automatismele mentale greşite (lăsate de raţiune), simbolizate de Irod: diferite prejudecăţi, iluzii, aşteptări false, ataşamente imposibile, fanatisme fără suport etc.).
Aceste manifestări negative ale laturii emoţionale inferioare a personalităţii noastre (reprezentate de fata Irodiadei) plac modurilor greşite de gândire (lui Irod), deoarece cu acestea merg mână în mână.
Şi, de asemenea, ele se întorc împotriva lui “Ioan” şi îl înving până la urmă, deoarece chiar dacă pornirea lui este bună, în “stadiul lui Ioan” noi nu deţinem controlul asupra defectelor psihologice, asupra modurilor greşite de gândire din noi.
“Ioanul” din noi, acum este încă impulsiv (mânios), lipsit de echilibru, cu un discernământ şi o înţelegere încă nedezvoltate pe deplin. Astfel, în această fază, încă ne mai îndoim de necesitatea imperioasă de a urma Binele şi Adevărul - recunoscând astfel originea divină a lor, chiar dacă în anumite momente de luciditate (de exemplu la “botez”) aceste lucruri ne sunt foarte clare (atunci, printr-o intuiţie profundă, recunoaştem că “Isus este Fiul lui Dumnezeu”).
În această perioadă suntem, deci, încă nestatornici, fluctuanţi, confuzi.
Pentru ca, o mai mare claritate, să se nască, “Ioan” trebuie să moară, fiind distrus chiar de propriile lui puncte slabe (menţionate mai înainte şi reprezentate simbolic de Irod şi Irodiada).
Acum, deci, în urma unei prime victorii semnificative asupra răului din noi “Ioan” moare iar “Isus” începe să se dezvolte şi să fie recunoscut ca un “profet” cu o putere mai mare ca a lui “Ioan”: ca unul căruia “Ioan” doar i-a pregătit calea.
E la fel ca la construcţia unei case: se construiesc cofraje pentru ca în ele să poată fi turnată fundaţia casei, dar după ce fundaţia s-a întărit, cofrajele sunt dezmembrate şi sunt aruncate, deoarece ele au fost doar un mijloc, nu un scop în sine.
Primele manifestări mai brutale ale Binelui şi Adevărului în noi (Ioan) sunt doar un mijloc pentru dezvoltarea şi rafinarea acestor manifestări (pentru întărirea lui Isus). Odată bine dezvoltate, aceste manifestări rafinate, bazate pe Înţelegere profundă, manifestările brute (Ioan) îşi încheie misiunea şi se retrag în conformitate cu legile naturii.
Moartea lui Ioan Botezătorul
(Matei 14.1-12)
“… Irod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l puse în temniţă din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip, pentru că Ioan îi zicea: “Nu-ţi este îngăduit s-o ai de nevastă.
Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentru că norodul privea pe Ioan ca pe un proroc.
Dar când se prăznuia ziua naşterii lui Irod fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor şi a plăcut lui Irod, de aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da tot ce îi va cere.
Îndemnată de mamă-sa, ea a zis: “Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!”
Împăratul s-a întristat, dar din pricina jurămintelor sale şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el a… trimis să taie capul lui Ioan în temniţă.
Capul a fost adus într-o farfurie şi dat fetei, care l-a dus la mamă-sa.
Ucenicii lui Ioan au venit de i-au luat trupul l-au îngropat şi
s-au dus de au dat de ştire lui Isus.”
Ioan Botezătorul reprezintă evident iniţierea, începutul, primul stadiu al transformării interioare îndreptate spre desăvârşire.
Inerentă începutului este confuzia care îl însoţeşte, de aceea în această primă fază noi încă mai luptăm împotriva răului din noi (a neutilului, neavantajosului) cu uneltele răului: în noi încă nu este clar delimitată distincţia dintre bine şi rău, deşi o intuiţie puternică a acesteia există şi există şi o bază solidă pe care această discriminare se construieşte: “pomul după roade se cunoaşte”.
Ştim astfel că tot ce provoacă suferinţă interioară şi exterioară, distruge într-un fel sau altul Armonia Sistemului şi astfel nu este bun pentru noi. Trebuie doar să înţelegem de ce este rău. Până ajungem la această înţelegere încă mai facem o mulţime de confuzii între bine şi rău (între ce ne este util şi ce nu). Această fază, de confuzii mai semnificative, este forma manifestării în noi a lui “Ioan Botezătorul”, a Începutului Desăvârşirii.
Perseverând, însă, pe Drumul Interior, înţelegerea se întăreşte în noi şi astfel confuzia începutului moare (Ioan moare), deoarece îi este tăiat capul acesteia: ignoranţa, necunoaşterea ce însoţeşte orice început.
Aceşti primi paşi spre Bine şi Adevăr sunt însoţiţi, datorită confuziei începutului, de multe rele: abordare dură, lipsă de tact, lipsă de echilibru, revolte inutile, speranţe deşarte, dar ei sunt clar îndreptaţi împotriva vechii personalităţi, a vechilor automatisme mentale, a prejudecăţilor, a modurilor greşite de gândire din aceasta (simbolizate prin Irod), astfel că acestea încearcă să riposteze.
Uneltele rele, folosite în această primă fază de dezvoltare spirituală, prin legea cauzei şi efectului (a acţiunii şi reacţiunii) se lovesc de personalitatea veche, plină de moduri greşite de gândire (Irod) şi se întorc înapoi, împotriva tendinţelor spre Bine din noi, distrugând o mare parte din elanul acestora şi aceasta datorită confuziilor pe care le facem.
Astfel, Irod “taie capul lui Ioan”; răul din personalitate compromite primele elanuri spre Bine şi Adevăr, făcute, însă, din necunoaştere, cu uneltele răului, astfel că Manifestările Binelui şi Adevărului din noi, în această fază, se delimitează clar (prin discriminarea crescută pe care o avem acum) de modurile greşite de gândire din noi (orgoliu, mânie, frică, tristeţe…); “Isus” se poate manifesta acum pe larg, în interiorul nostru.
Din “Ioan” moare, sub presiunea vechii personalităţi, partea rea. Partea lui bună, legată de Cunoaşterea dobândită şi tendinţa clară de Iubire (adică ucenicii lui) nu se pierd şi se raliază acum ideii de Bine şi Adevăr clar înţelese şi purificate în mare parte de multe din greşelile de gândire care au însoţit-o până acum.
În prima fază a dezvoltării noastre spirituale, vedem şi, prin aceasta acuzăm, vechea personalitate (Irod) că preacurveşte: că raţiunea şi logica, găzduite în această personalitate veche sunt compromise (nu ne mai arată adevărul), deoarece s-au lăsat să fie conduse de pofte şi patimi iraţionale şi scăpate de sub control, de automatisme emoţionale greşite: mânie, orgoliu, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu, simbolizate prin Irodiada.
Aceasta preacurveşte, această latură a personalităţii vechi: latura emoţională, preacurveşte deoarece, în loc să fie “soţia lui Filip”, adică, în loc să sprijine cunoaşterea iniţiatică, cunoaşterea legilor naturii (reprezentate prin Filip), prin manifestările pozitive ale ei (iubire, compasiune, calm, curaj, bucurie…) o împiedică, prin manifestările ei negative, menţionate mai înainte, sprijinind astfel în vechea noastră personalitate, automatismele mentale greşite (lăsate de raţiune), simbolizate de Irod: diferite prejudecăţi, iluzii, aşteptări false, ataşamente imposibile, fanatisme fără suport etc.).
Aceste manifestări negative ale laturii emoţionale inferioare a personalităţii noastre (reprezentate de fata Irodiadei) plac modurilor greşite de gândire (lui Irod), deoarece cu acestea merg mână în mână.
Şi, de asemenea, ele se întorc împotriva lui “Ioan” şi îl înving până la urmă, deoarece chiar dacă pornirea lui este bună, în “stadiul lui Ioan” noi nu deţinem controlul asupra defectelor psihologice, asupra modurilor greşite de gândire din noi.
“Ioanul” din noi, acum este încă impulsiv (mânios), lipsit de echilibru, cu un discernământ şi o înţelegere încă nedezvoltate pe deplin. Astfel, în această fază, încă ne mai îndoim de necesitatea imperioasă de a urma Binele şi Adevărul - recunoscând astfel originea divină a lor, chiar dacă în anumite momente de luciditate (de exemplu la “botez”) aceste lucruri ne sunt foarte clare (atunci, printr-o intuiţie profundă, recunoaştem că “Isus este Fiul lui Dumnezeu”).
În această perioadă suntem, deci, încă nestatornici, fluctuanţi, confuzi.
Pentru ca, o mai mare claritate, să se nască, “Ioan” trebuie să moară, fiind distrus chiar de propriile lui puncte slabe (menţionate mai înainte şi reprezentate simbolic de Irod şi Irodiada).
Acum, deci, în urma unei prime victorii semnificative asupra răului din noi “Ioan” moare iar “Isus” începe să se dezvolte şi să fie recunoscut ca un “profet” cu o putere mai mare ca a lui “Ioan”: ca unul căruia “Ioan” doar i-a pregătit calea.
E la fel ca la construcţia unei case: se construiesc cofraje pentru ca în ele să poată fi turnată fundaţia casei, dar după ce fundaţia s-a întărit, cofrajele sunt dezmembrate şi sunt aruncate, deoarece ele au fost doar un mijloc, nu un scop în sine.
Primele manifestări mai brutale ale Binelui şi Adevărului în noi (Ioan) sunt doar un mijloc pentru dezvoltarea şi rafinarea acestor manifestări (pentru întărirea lui Isus). Odată bine dezvoltate, aceste manifestări rafinate, bazate pe Înţelegere profundă, manifestările brute (Ioan) îşi încheie misiunea şi se retrag în conformitate cu legile naturii.
