Comoara, Năvodul, Oaia şi Robul
25 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Trebuie să renunţăm la tot
Pilda comorii ascunse şi a mărgăritarului
(Matei 13.44-46)
“Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea.
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, şi-l cumpără.”
Mesajul pildelor acestea este evident: îndată ce ne dăm seama, îndată ce conştientizăm valoarea adevărată şi nepreţuită a virtuţii, a modului corect de percepere a realităţii (îndată ce găsim comoara, nestemata), facem tot ce ne stă în putinţă, pentru a încarna, pentru a întrona în noi Virtutea, Viziunea Realităţii...
Pentru a ne însuşi aceste comori nepreţuite, costul este să renunţăm la tot ce avem acum: la toate păcatele, la toate modurile greşite de gândire, la toate teoriile, ideile, conceptele, dogmele care ne împiedică să vedem direct Realitatea...
Sfârşitul ignoranţei: începutul Judecăţii
Pilda năvodului
(Matei 13.47-52)
“Împărăţia cerurilor se mai asemănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti.
După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău.
Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Simbolismul din nou e evident: odată ce începem să observăm cu atenţie şi să analizăm toate modurile noastre de gândire în legătură cu diferite aspecte ale realităţii, ascunse în subconştientul nostru (când aruncăm năvodul în mare), începem să conştientizăm care dintre acestea sunt corecte (sunt peşti buni) şi care sunt greşite (sunt peşti răi) şi astfel purcedem spre eliminarea din psihicul nostru a acestor greşeli de gândire.
Acest proces “de alegere” are loc la sfârşitul acestui “veac” al actualei stări psihologice interioare în care ignoranţa domneşte. Nici nu se poate altfel.
Războiul e câştigat după ce şi ultima bătălie e câştigată
Pilda cu oaia rătăcită
(Matei 18.10-14)
... “Fiindcă Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut.
Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită?...”
Noul om (Fiul omului) ce se naşte în noi, face acest lucru pentru a mântui ce era pierdut: virtutea, cunoaşterea. Prin această acţiune, el aduce în noi în locul ignoranţei, confuziei şi dezordinii (generatoare de suferinţă), cunoaşterea, armonia şi ordinea împreună cu liniştea şi mulţumirea care le însoţeşte pretutindeni pe acestea.
Dacă tot trupul nostru este în armonie dar în picior avem un spin, ce facem? Nu scoatem spinele, pe motiv că în rest ne simţim bine?
Tot aşa, dacă suntem plini de virtuţi dar una singură ne lipseşte, sau am alungat din noi toate modurile greşite de gândire dar mai rămân câteva care continuă să ne sâcâie, ce facem?
Nu ne ducem munca de transformare până la capăt, până la atingerea Armoniei totale?
Să ştim deci că atâta timp cât în interiorul nostru persistă şi cea mai mică urmă de nelinişte, de agitaţie, de iritare, de suferinţă, să ştim că mai purtăm în noi un mod greşit de gândire, de percepţie a realităţii: suferinţa îl dă de gol, îl trădează.
Să purcedem dar spre cercetarea şi eliminarea lui din interiorul nostru deoarece numai atunci când la un moment dat toate modurile noastre de gândire (de raportare la realitatea din acel moment) sunt corecte (când toate oile - virtuţile sunt în siguranţă) putem cu adevărat să ne bucurăm în profunzime de linişte, pace, mulţumire, fericire.
Iertarea interioară - alungarea păcatului din noi
Pilda robului nemilostiv
(Matei 18.21-35)
“Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: “Doamne, de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: “Eu nu-ţi zic până la şapte ori ci până la şaptezeci de ori câte şapte.”
[Împăratul iartă datoria robului său, cu condiţia ca acesta să ierte datoriile celor care îi sunt datori lui, sau altfel spus, dacă robul iartă datoriile celor care îi sunt datori şi datoriile lui vor fi iertate - vezi Matei 18.23 - 35]
Despre iertare am mai discutat, revin doar pentru a mai sublinia câteva aspecte. Trebuie deci să iertăm întotdeauna (“de şaptezeci de ori câte şapte”) pe cei care ne greşesc, în interiorul nostru, în sensul de a nu lăsa niciodată să se manifeste în noi cele şapte păcate capitale şi astfel să nu dorim niciodată răul celor din jur, să nu ne comportăm cu rea-voinţă sau cu violenţă scăpată de sub control faţă de ei.
În interiorul nostru domneşte o armonie (păcatele o distrug - ele nu trebuie iertate deci) dar şi în exterior trebuie să domnească armonia, să domnească dreptatea: deci cei care strică această armonie, care încalcă legile de organizare ale naturii (simbolizate de cifra şapte) nu vor fi iertaţi şi se vor lua imediat măsuri pentru a fi împiedicaţi să strice armonia din nou.
Dacă iertăm păcatul (pe plan interior) sau păcătosul (pe plan exterior) şi nu luăm măsuri imediate spre a-i împiedica pe aceştia să distrugă Armonia interioară şi exterioară, ei se vor întări şi-şi vor continua distrugerile aducând cu ei suferinţă (pe care noi urmează să o simţim).
Dacă vrem să nu suferim, trebuie să luăm măsuri imediate împotriva elementelor care încearcă să distrugă Armonia.
Pilda robului nemilostiv, ne oferă prilejul de a evidenţia din nou faptul că noi “ne iertăm singuri greşelile”: astfel dacă în interiorul nostru îi iertăm pe toţi cei care ne-au greşit şi astfel îi iubim şi căutăm să-i ajutăm cu bunăvoinţă şi discernământ, păcatele din interiorul nostru (orgoliul, mânie, tristeţe, frică...) ne mai având suport (din partea noastră) dispar din interiorul nostru, “deci ne sunt iertate”!
Pilda comorii ascunse şi a mărgăritarului
(Matei 13.44-46)
“Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea.
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, şi-l cumpără.”
Mesajul pildelor acestea este evident: îndată ce ne dăm seama, îndată ce conştientizăm valoarea adevărată şi nepreţuită a virtuţii, a modului corect de percepere a realităţii (îndată ce găsim comoara, nestemata), facem tot ce ne stă în putinţă, pentru a încarna, pentru a întrona în noi Virtutea, Viziunea Realităţii...
Pentru a ne însuşi aceste comori nepreţuite, costul este să renunţăm la tot ce avem acum: la toate păcatele, la toate modurile greşite de gândire, la toate teoriile, ideile, conceptele, dogmele care ne împiedică să vedem direct Realitatea...
Sfârşitul ignoranţei: începutul Judecăţii
Pilda năvodului
(Matei 13.47-52)
“Împărăţia cerurilor se mai asemănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti.
După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău.
Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Simbolismul din nou e evident: odată ce începem să observăm cu atenţie şi să analizăm toate modurile noastre de gândire în legătură cu diferite aspecte ale realităţii, ascunse în subconştientul nostru (când aruncăm năvodul în mare), începem să conştientizăm care dintre acestea sunt corecte (sunt peşti buni) şi care sunt greşite (sunt peşti răi) şi astfel purcedem spre eliminarea din psihicul nostru a acestor greşeli de gândire.
Acest proces “de alegere” are loc la sfârşitul acestui “veac” al actualei stări psihologice interioare în care ignoranţa domneşte. Nici nu se poate altfel.
Războiul e câştigat după ce şi ultima bătălie e câştigată
Pilda cu oaia rătăcită
(Matei 18.10-14)
... “Fiindcă Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut.
Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită?...”
Noul om (Fiul omului) ce se naşte în noi, face acest lucru pentru a mântui ce era pierdut: virtutea, cunoaşterea. Prin această acţiune, el aduce în noi în locul ignoranţei, confuziei şi dezordinii (generatoare de suferinţă), cunoaşterea, armonia şi ordinea împreună cu liniştea şi mulţumirea care le însoţeşte pretutindeni pe acestea.
Dacă tot trupul nostru este în armonie dar în picior avem un spin, ce facem? Nu scoatem spinele, pe motiv că în rest ne simţim bine?
Tot aşa, dacă suntem plini de virtuţi dar una singură ne lipseşte, sau am alungat din noi toate modurile greşite de gândire dar mai rămân câteva care continuă să ne sâcâie, ce facem?
Nu ne ducem munca de transformare până la capăt, până la atingerea Armoniei totale?
Să ştim deci că atâta timp cât în interiorul nostru persistă şi cea mai mică urmă de nelinişte, de agitaţie, de iritare, de suferinţă, să ştim că mai purtăm în noi un mod greşit de gândire, de percepţie a realităţii: suferinţa îl dă de gol, îl trădează.
Să purcedem dar spre cercetarea şi eliminarea lui din interiorul nostru deoarece numai atunci când la un moment dat toate modurile noastre de gândire (de raportare la realitatea din acel moment) sunt corecte (când toate oile - virtuţile sunt în siguranţă) putem cu adevărat să ne bucurăm în profunzime de linişte, pace, mulţumire, fericire.
Iertarea interioară - alungarea păcatului din noi
Pilda robului nemilostiv
(Matei 18.21-35)
“Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: “Doamne, de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: “Eu nu-ţi zic până la şapte ori ci până la şaptezeci de ori câte şapte.”
[Împăratul iartă datoria robului său, cu condiţia ca acesta să ierte datoriile celor care îi sunt datori lui, sau altfel spus, dacă robul iartă datoriile celor care îi sunt datori şi datoriile lui vor fi iertate - vezi Matei 18.23 - 35]
Despre iertare am mai discutat, revin doar pentru a mai sublinia câteva aspecte. Trebuie deci să iertăm întotdeauna (“de şaptezeci de ori câte şapte”) pe cei care ne greşesc, în interiorul nostru, în sensul de a nu lăsa niciodată să se manifeste în noi cele şapte păcate capitale şi astfel să nu dorim niciodată răul celor din jur, să nu ne comportăm cu rea-voinţă sau cu violenţă scăpată de sub control faţă de ei.
În interiorul nostru domneşte o armonie (păcatele o distrug - ele nu trebuie iertate deci) dar şi în exterior trebuie să domnească armonia, să domnească dreptatea: deci cei care strică această armonie, care încalcă legile de organizare ale naturii (simbolizate de cifra şapte) nu vor fi iertaţi şi se vor lua imediat măsuri pentru a fi împiedicaţi să strice armonia din nou.
Dacă iertăm păcatul (pe plan interior) sau păcătosul (pe plan exterior) şi nu luăm măsuri imediate spre a-i împiedica pe aceştia să distrugă Armonia interioară şi exterioară, ei se vor întări şi-şi vor continua distrugerile aducând cu ei suferinţă (pe care noi urmează să o simţim).
Dacă vrem să nu suferim, trebuie să luăm măsuri imediate împotriva elementelor care încearcă să distrugă Armonia.
Pilda robului nemilostiv, ne oferă prilejul de a evidenţia din nou faptul că noi “ne iertăm singuri greşelile”: astfel dacă în interiorul nostru îi iertăm pe toţi cei care ne-au greşit şi astfel îi iubim şi căutăm să-i ajutăm cu bunăvoinţă şi discernământ, păcatele din interiorul nostru (orgoliul, mânie, tristeţe, frică...) ne mai având suport (din partea noastră) dispar din interiorul nostru, “deci ne sunt iertate”!
