Prinderea lui Isus
(Matei 26.47-56)
 

… “iată că vine Iuda, unul din cei doisprezece, cu o gloată mare, cu săbii şi cu ciomege, trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de bătrânii norodului. Vânzătorul le dăduse semnul acesta: “Pe care-l voi săruta eu, acela este; să puneţi mâna pe el!”
Îndată Iuda s-a apropiat de Isus şi I-a zis: “Plecăciune, Învăţătorule!” Şi L-a sărutat.
Isus i-a zis: “prietene, ce ai venit să faci, fă!”… şi unul din cei ce erau cu Isus, a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. Atunci Isus i-a zis: “Pune-ţi sabia la locul ei, căci cei care scot sabia, de sabie vor pieri”… “
Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în Templu şi n-aţi pus mâna pe Mine.
Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească cele scrise prin proroci.”
Atunci, toţi ucenicii l-au părăsit şi au fugit.”
 

Iată, deci, că am ajuns şi la momentul când Binele şi Adevărul sunt puternic înrădăcinate în noi: ajung pentru anumite perioade de timp să fie singurele idei directoare (motivaţii urmărite) din viaţa noastră (Isus ajunge să înveţe poporul în Templu).
Datorită acestei situaţii creşte şi conştientizarea contradicţiilor interioare, de care am mai vorbit (simbolizate prin Iuda Trădătorul), lucru care face posibilă în noi punerea faţă în faţă a răului, a modurilor greşite de gândire (a gloatelor, a preoţilor, a bătrânilor norodului) cu modurile corecte de gândire (cele care ne aduc cunoaşterea şi armonia: urmărirea Binelui şi Adevărului).
Această conştientizare a contradicţiilor (Iuda) este o unealtă foarte folositoare ( un foarte bun prieten) pentru Binele şi Adevărul (Isus) care caută să se dezvolte în noi, fiind recunoscută ca atare: sărutul este un gest intim, de profundă unire, ce semnalizează existenţa unei prietenii, a unei legături strânse (de altfel, “Iuda este un ucenic”, este o manifestare concretă a ideii de Bine şi Adevăr în noi).

În aceste momente de început al confruntării directe cu răul din noi, cunoaşterea legilor de manifestare ale naturii noastre psihice (Petru) nu este destul de dezvoltată, astfel că prima tentaţie este să realizăm o confruntare de suprafaţă, cu efectele celor şapte păcate capitale şi nu cu ele însele. Aceste efecte sunt, printre altele, încălcarea celor zece porunci ale lui Moise: lipsa de iubire, uciderea, furtul, minciuna, rea-voinţa, lipsa de respect faţă de oameni (părinţi) etc. Atacând în forţă aceste efecte (aceşti robi ai păcatelor) sub impulsul momentului şi doar cu puterea voinţei (“nu mai vreau să calc legea!”, “De ce ?”, “Pentru că aşa trebuie!”) noi presupunem, la început fiind, că aceşti “robi” acţionează de sine stătător (că nu ascultă cu urechea de nimeni, că nu sunt robul nimănui) - astfel “Petru”  (cunoaşterea legilor naturii psihice - mică la început) desparte artificial (taie cu sabia - vezi Ioan 18.10) efectele de cauză (robul de cel de care el ascultă cu ajutorul “urechii”).

Această confuzie însă nu este decât temporară, aşa că realizăm destul de repede după aceea (aprofundând aceste efecte sub impulsul ideii de Bine) că, confruntarea pe care am iniţiat-o prin lupta noastră interioară nu este una de suprafaţă cu robii păcatelor, ci ea trebuie să fie profundă, să meargă până la rădăcinile încălcării de lege. Realizăm, deci, că aceşti robi ascultă de “marele preot” ce e atunci în noi (cele şapte păcate capitale) - astfel refacem legătura dintre cauză şi efect (vindecăm urechea - vezi Luca 22.51) pe care am tăiat-o din ignoranţă.
Ne îndreptăm, deci, acum atenţia asupra rădăcinilor, a cauzelor încălcării “poruncilor” (spre marele preot) urmând să le eliminăm pe acestea prin forţa senină a înţelegerii inutilităţii răului (când înţelegem, nu e nevoie de confruntare - Isus nu argumentează cu Sinedriul).
În această confruntare profundă dintre binele şi răul din noi, binele luptă cu armele cunoaşterii profunde (stă în mijloc şi învaţă norodul în Templu), răul, păcatul luptă, de asemenea, cu armele specifice: revolte, mânii, violenţă, agitaţie, frică, tristeţe (cu săbii şi ciomege). Încercarea noastră de cunoaştere în profunzime a legilor de manifestare a psihicului este întreruptă, din când în când, de scurte perioade de confuzii, când se manifestă în noi cunoaşteri greşite (păcatele).
Doar stăruind în cercetarea noastră interioară, vom înlătura încet, încet, aceste cunoaşteri greşite (păcatele) - aceasta este o lege a naturii (“este scrisă prin proroci”).

În confruntarea profundă ce urmează, se vor lupta (fiecare cu arme specifice) însăşi ideea de Bine şi Adevăr (Isus) cu ideea de Rău şi Minciună (Marele preot).
Aceasta nu este o luptă între manifestările binelui (ucenicii - de aceea aceştia se retrag, “fug”) şi manifestările răului (robii marelui preot), este o confruntare istorică între conducătorii acestor două tabere.
Acum va trebui să înţelegem în profunzime însăşi noţiunile de bine şi de rău.
Studiem, deci, binele în sine, prin sine însuşi ca fiind acela care poate menţine în noi şi în afara noastră Armonia (iar răul ca fiind contrariul).
Conştientizăm că Binele şi Adevărul, cu toate manifestările sale ne produc linişte, mulţumire, pace, fericire. Iar Răul nu aduce în noi decât agitaţie, suferinţă, nelinişte, tulburare.
Reducerea la esenţă şi înţelegerea în profunzime a noţiunilor de bine şi de rău în raport cu noi înşine este un moment important pe drumul interior.

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru