Viziunea Adevărului - Schimbarea la faţă
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
(Matei 17.1-13)
“După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui şi i-a dus la o parte, pe un munte înalt.
El s-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina.”
Cifra şase este simbolul creaţiei: în şase zile a creat Dumnezeu lumea. De asemenea, şase, ca produs între doi şi trei, arată că legea creaţiei (creaţie-menţinere-distrugere, simbolizată de trei) lucrează asupra extremelor fenomenelor (simbolizată de doi) pentru a le echilibra în mod continuu şi pentru a permite, astfel, existenţa şi persistenţa manifestării, a lumii, a creaţiei.
“După şase zile”, întotdeauna, obţinem o creaţie, o manifestare nouă.
Faţa reprezintă, evident, o formă de manifestare: Isus, în interiorul nostru, are două forme de manifestare distincte, care totuşi se întrepătrund: Binele şi Adevărul.
Chiar dacă, la începutul drumului nostru spiritual, Adevărul (Realitatea, Ceea ce Este, Existenţa Pură) ne este mai puţin accesibil, ideea de Bine o percepem însă relativ uşor. Conştientizăm mult mai uşor necesitatea virtuţii în păstrarea armoniei creaţiei decât ceea ce transcende deopotrivă binele şi răul, păcatul şi virtutea (dualitatea)…
Astfel că începem transformarea interioară cu hotărârea de a alunga din psihicul nostru toate modurile greşite de gândire şi mai ales cele şapte păcate capitale: orgoliul, mânia, frica, tristeţea, desfrâul, lenea şi lăcomia, conştienţi de faptul că ele ne produc suferinţă.
Începem, deci, să căutăm cauze profunde (interioare) pentru care acestea se manifestă şi, încet, încet, înţelegem din ce în ce mai bine de ce sunt greşite şi astfel le diminuăm puterea şi forţa de manifestare în noi.
În acelaşi timp, însă, ajungem să răscolim profund abisurile subconştientului nostru încercând să înţelegem însăşi noţiunile de bază (cărămizile aparent indivizibile care se explică doar prin ele însele, cum sunt: suferinţa şi fericirea, plăcerea şi durerea, spaţiul, percepţia…).
Putem ajunge să ne întrebăm serios, simţind în noi nevoia imperativă de a găsi răspunsul la întrebări cum sunt:
- Ce este durerea? Ce este plăcerea?
- Ce este suferinţa? Ce este fericirea?
- Ce este percepţia? Ce este spaţiul?
- Ce este cunoaşterea?
Până acum am lucrat cu aceste fenomene, am construit pe ele întregul sistem al gândirii proprii, dar în fond şi la urma urmei (ajungem să ne întrebăm în acest stadiu al transformării noastre), pe ce am construit?
Am stabilit astfel ferm în psihicul nostru că greşelile de gândire (păcatele) produc negreşit, în noi şi în afara noastră, suferinţă. Cum noi nu vrem suferinţa, e clar că trebuie să distrugem aceste greşeli de gândire.
Acţionăm, deci, ferm în această direcţie şi răscolim cauzele profunde a acestor greşeli şi ajungem să le cunoaştem destul de bine. Dar totodată, datorită intrării în profunzime, ne putem întreba: dar de ce nu vreau să sufăr? Sau care este de fapt natura ultimă a lumii pe care o percep?
În acest moment, suntem destul de înaintaţi pe drumul nostru interior şi ajungem la punctul când avem prima noastră străfulgerare sinceră, profundă, simţită, a Adevărului, a Ceea ce Este, a Realităţii, a Imuabilului din spatele manifestării.
În acest moment, depăşim momentan graniţele minţii şi atingem temporar (la început pentru o perioadă mai scurtă de timp) TĂCEREA.
Dar, oricât de puţin durează acest moment, nu-l vom uita niciodată, este momentul când am văzut Ceea ce Este. Din acest moment, Imanentul ne va însoţi pretutindeni.
Aşadar, “după şase zile”, prin cercetarea cauzelor profunde, Binele se întăreşte puternic în noi, dar, în acelaşi timp, avem primele străfulgerări a Ceea ce Este, a Realităţii, a Ceea ce e Fără de Nume.
În acest moment, în faţa Eternităţii, a Absolutului ne schimbăm la faţă şi suntem greu de recunoscut chiar de către noi înşine. În acest moment, ne schimbăm radical manifestările (faţa) deoarece, marea majoritate a teoriilor, conceptelor, iluziilor dispar pe loc, datorită înţelegerii clare, profund conştientizate, a distincţiei dintre ceea ce este şi ceea ce credem despre ceea ce este (în legătură cu orice fenomen).
“Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie stând de vorbă cu El.
Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: “Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.””
Cele trei manifestări duale (îndreptate însă spre bine) din noi şi anume cunoaşterea legilor naturii (Petru), cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomene (Iacov - Raţiunea) şi compasiunea (Ioan) sunt depăşite şi transcense de acest eveniment chiar şi atunci când sunt cel mai bine dezvoltate în noi (ajung pe un munte înalt).
De fapt, orice fenomen manifestat, şi deci implicit dual, este transcens.
Când mintea tace, extremele dispar…
Când percepem Ceea ce Este, cădem în Eternitate, lipsiţi de timp, devenirea nu-şi mai are rostul, atunci aici şi acolo se contopesc, atunci şi acum devin una, percepţia integrală a Întregului, în totalitatea lui, transcende extremele…
În acest moment, manifestarea Adevărului (faţa lui, hainele lui), manifestarea Realităţii, a Esenţei, a Eternităţii… devine la fel de clară pentru noi ca lumina soarelui.
Unde este lumina cunoaşterii abisale a Profunzimii, a Esenţei, a Eternităţii, orice zbatere încetează: când taci, nu mai are cine vorbi!
Dincolo de marginile minţii, dincolo de construcţiile mentale formate din gânduri care se sprijină unele pe altele şi care nu se pot susţine prin ele însele, aşteaptă, spre a fi descoperit, Misterul, Infinitul, Tăcerea, Eternitatea…
Prin cele trei forme mentale de manifestare a virtuţilor (simbolizate de Petru, Iacov şi Ioan) menţionate, cunoaştem ceea ce se spune despre adevăr, despre ceea ce este… dar nu ŞTIM, nu SIMŢIM, nu percepem direct.
Astfel, cunoaştem că Dumnezeu (Realitatea, Absolutul) este din sine însuşi (Ilie înseamnă “Domnul este adevăratul Dumnezeu”) şi că, manifestarea creaţiei apare din nemanifestare, din ceea ce transcende dualitatea (Moise înseamnă “scos din ape” - vezi Exodul 2.10; apele reprezentând nemanifestarea, cum am mai arătat).
Prin intermediul Raţiunii (Iacov) şi al Iubirii (Ioan), care ne duc la cunoaşterea legilor naturii (Petru) nu putem decât să cunoaştem acestea (doar atât pot ele “să vadă”).
Pentru A ŞTI, pentru A SIMŢII, avem nevoie de Intuiţie, de transcenderea Raţiunii şi Simţirii îmbuteliate în dualităţi şi în lupta contrariilor, care vor ca pentru orice să pună o etichetă, să găsească o definiţie, “să-l bage într-o colibă”, să-l limiteze, prin etichetarea cu un nume.
Dar Realitatea, Existenţa, Infinitatea, Eternitatea nu sunt limitate, nu pot fi numite, nu pot fi definite…
Ele pot fi însă simţite dacă căutăm sinceri să cunoaştem orice fenomen din jur (spaţiu, timp, viaţă…) şi, în această căutare, încercăm să facem o distincţie între Numele acestor fenomene (spaţiu, timp, viaţă…), Formele lor de manifestare (de exemplu, pentru viaţă infinitatea de fiinţe) şi ceea ce se ascunde în spatele acestor forme…
“Pe când vorbea El încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi, din nor, s-a auzit un glas, care zicea: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultaţi!”
Când au auzit, ucenicii au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare.
Dar Isus S-a apropiat, S-a atins de ei şi le-a zis: “Sculaţi-vă, nu vă temeţi.”
Ei au ridicat ochii şi n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur.”
Forţa Supremă, care stă în spatele manifestării, rămâne un mister (ea este ascunsă: întotdeauna apare după un nor: de fum, de foc, de ploaie…).
Caracterul nondual al acestei Realităţi care înglobează toate extremele este simbolizat de faptul că norul, deşi luminos, are o umbră a lui: deopotrivă, în această existenţă, lumina şi întunericul coexistă şi se întrepătrund.
Doar obiectele fără lumină proprie pot genera o umbră a lor în raport cu o sursă de lumină exterioară lor. Deci, acest “nor luminos care crează umbră” ne îndeamnă să încercăm să transcendem dualităţile şi să pătrundem în adâncime, spre a înţelege esenţa fenomenelor, să înţelegem fenomenele în sine, raportate la ele însele.
Folosirea NORULUI ca simbol al Existenţei Ultime, se explică prin aceea că el înglobează în sine mai multe idei, toate demne de a le aprofunda mai îndeaproape.
Norul face parte dintr-un ciclu al apei. Apa, cum am mai spus, este un simbol al nemanifestatutului, al “haosului primordial”, al subconştientului cosmic, din care, la un moment dat, ia naştere ciclul vieţii.
În faza doi a acestui ciclu, apa devine VAPORI, apoi NORI, simbol al mişcării, al transformării, al VIEŢII, pentru ca apoi să redevină apă prin ploaie şi ciclul se poate relua.
Norul, aşadar, în acest caz, reprezintă Manifestarea Nemanifestatului, Acţiunea existenţei, acţiunea acelei forţe imuabile, neschimbătoare care generează schimbarea, fiind parte a ei.
Norul, de asemenea, este marginea pământului, marginea cunoscutului, a limitatului: dincolo de el, în spatele lui, deasupra lui se întinde cerul, Infinitul, Eternul, Imuabilul.
Aşadar, el poate lesne să servească, ca un mijloc de mediere, şi poate să exprime pe cât posibil, pe înţelesul a ce este limitat, ceea ce este nelimitat.
Meditând asupra acestor lucruri, putem să ajungem ca, la un moment dat, să luăm serios în considerare (preocupându-ne spre a le înţelege în profunzime) noţiuni cum sunt: Infinitul, Imensitatea, Eternitatea, Spaţiul…
În acest moment, printr-o concentrare atentă şi neîntreruptă asupra uneia dintre aceste noţiuni, norii pot fi daţi la o parte, limitatul poate fi transcens. Acum este momentul când ne ridicăm dincolo de nori, ne ridicăm la “cer”, cum s-a întâmplat cu “Enoh”, cu “Moise”, cu “Ilie”, cu “Isus”, cu “Maria”…
Limitatul este transcens, obtuzitatea mentală înlăturată, deschiderea minţii este totală, infinitul este pretutindeni…
Experienţa aceasta este, întotdeauna, extraordinară, şocantă chiar, pentru că mintea noastră îşi extinde, dintr-o dată, sfera de conştiinţă de la diferite preocupări liniare, cotidiene, lumeşti la universal, la infinit, la etern.
E ca şi cum am fi smulşi, dintr-o dată, de o forţă nevăzută, din mijlocul unui oraş plin de zgomot şi frământări şi duşi dincolo de nori, la câteva mii de metri, deasupra pământului: dintr-odată oraşul, cu toate frământările, neliniştile, ideile asimilate lui, nu mai e decât un punct micuţ în depărtare, alături de alte puncte minuscule, încadrate cu toate într-un spaţiu imens, în care domneşte liniştea, pacea, armonia.
Mai mult chiar, acum când suntem în spatele norilor (deasupra lor), ne vedem clar confuzia pe care, de multe ori fiind jos, am făcut-o între aceşti nori (între idei, cum ar fi: Dumnezeu, Divinitatea, Spaţiul, Timpul, Percepţia…) şi ceea ce era în spatele lor (şi realităţile prin ele însele desemnate de acele idei - am crezut că ideea este realitatea desemnată de ea), pe care acum le percepem direct prin noi înşine.
Nu mai e nevoie, deci, să creăm despre acestea teorii, idei, concepte, opinii, dogme; de aceea, în noi, în acele momente, se lasă în mod spontan TĂCEREA.
Pentru o minte limitată, lineară, îngustă, cu o sferă de conştiinţă redusă, această stare de existenţă, care transcede tot ceea ce ştie ea despre cunoaştere, percepţie, despre existenţă, momentul saltului la infinit este înfricoşător. Frica apare ori de câte ori ne confruntăm cu noul, ori de această dată TOTUL e NOU: totul se transformă, datorită percepţiei Întregului, a ceea ce este în spatele a tot ce Fiinţează.
Această minte limitată, liniară este prezentă negreşit la începutul drumului spiritual, pe parcursul căreia, însă, se dezvoltă, se deschide din ce în ce mai mult, îşi lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţei, fiind pregătită, la un moment dat, pentru Marea Viziune…
Atunci, ea se dizolvă pur şi simplu (parcă deodată), lăsând loc unei minţi integratoare, totale, cu o sferă de cuprindere extinsă la tot ce există, capabilă să înglobeze în sine, în acelaşi timp, orice extremă şi opusul ei, unindu-le şi înţelegându-le, per ansamblu, ca manifestări ale unor fenomene unice.
Şocul acestei transformări este destul de mare, de aceea pregătirea pentru o atare viziune trebuie să fie meticuloasă: ea constă în extinderea treptată, cât mai mult posibil, a cunoaşterii noastre, a sferei noastre de cuprindere, fără a fi opriţi de nici o prejudecată şi prin întronarea puternică în noi a Virtuţii.
În momentul Viziunii, al Percepţiei Directe a Întregului, a Ceea ce Este, apar Tăcerea, Liniştea… Mintea uimită, buimăcită în faţa Infinitului, a Eternităţii (pe care le ştia, dar pe care acum le vede, le percepe direct, pentru prima dată), îşi opreşte pentru un moment (mai lung sau mai scurt - depinde de intensitatea experienţei) şirul ei neîncetat de gânduri.
Se lasă atunci o Linişte şi o Tăcere Abisală, pe care nu am mai simţit-o nicicând…
Momentul Viziunii trece însă mai devreme sau mai târziu: atunci recădem, prin minte (nu însă total, ca înainte de “Viziune”), în lupta ei de idei contrare, în lupta dualităţilor.
Ea încearcă să-şi interpreteze, odată întoarsă în gânduri (pe un teren familiar), experienţa trăită dincolo de gânduri, când acestea au tăcut. Acest lucru însă nu se poate; nu poţi interpreta Infinitul prin mijloace finite: cuvinte, gânduri, idei.
Va urma o perioadă de încercări zadarnice de a face acest lucru imposibil, menţionat mai sus, dar cu timpul, îşi va înţelege, la nivel de gânduri, ridiculitatea gestului său şi-şi va integra experienţa avută dincolo de gânduri, ca o percepţie care, la nivel de gânduri, o poate numi percepţie a Eternităţii, a Divinului, a Misterului, a Infinitului, pentru a-i da un nume şi a o face astfel cât de cât transmisibilă, comunicabilă, dar pe care ea, în sine însuşi, pentru sine însuşi, Este Ceea ce Este şi este ceea ce este Fără de Nume…
Marea majoritate a oamenilor trăiesc într-o minte liniară, limitată, neîncercând a o extinde, de aceea ei nu cunosc această altă formă de manifestare a minţii: mintea integratoare, infinită, caracterizată prin lipsa gândurilor.
Gândurile sunt doar conţinutul Minţii. Aceasta poate exista şi fără ele, la fel cum un vas pentru apă poate subzista dacă apa este aruncată din el.
În cazul minţii integratoare, gândurile nu sunt aruncate, dar rămân nemişcate, pentru o perioadă, ca în starea de somn fără vise, cu deosebirea însă faţă de această stare că, pe lângă ea mai persistă o Conştiinţă, o Conştientizare a stării percepute, dar nu în sensul clasic de subiect al percepţiei-obiect, ci pur şi simplu doar o Conştiinţă, fără sentimentul subiectului, sau al obiectului ei.
Revenind la citatul biblic, când se vorbeşte despre înspăimântarea ucenicilor, se desemnează tocmai acest moment de imediat după Viziune, caracterizat prin şocul percepţiei Eternităţii şi încercarea integrării acestei experienţe în structuri liniare.
Vedem, de asemenea, că datorită continuării ascultării de Bine şi Adevăr (Isus) pe drumul nostru interior, depăşim şi această fază şi ajungem la momentul când “ridicăm ochii şi nu vedem pe nimeni decât pe Isus singur”, adică la acel moment când înglobăm în noi, definitiv, Experienţa unităţii şi echilibrăm manifestarea (armonia, organizarea) şi nemanifestarea (esenţa, Nenumitul) prin perceperea Unitară şi Integratoare a Binelui şi Adevărului, a manifestatului şi a nemanifestatului, a formelor (fizice, mentale-gânduri…) şi a ceea ce e dincolo de ele (dincolo de gânduri, dincolo de formele fizice).
“Pe când se coborau din munte, Isus le-a dat porunca următoare: “Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi.”
Până atunci însă, până atingem acest echilibru stabil, nu putem a transmite mai departe această experienţă.
“Vedenia” Întregului, a Absolutului, a Eternităţii…(viziunea, percepţia directă a acestora) capătă putere în noi când o asimilăm în întregime (depăşind şocul iniţial menţionat), înţelegând-o în cele mai adânci nivele ale minţii (prin cercetarea acestora prin “coborârea în Iad”, ce urmează “răstignirii”) şi astfel făcând-o parte din noi, în urma acestei înţelegeri (când Fiul omului învie).
“Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: “Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?”
Drept răspuns, Isus le-a zis: “Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.”
Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.”
Ilie, cum am mai arătat, înseamnă “Domnul este adevăratul Dumnezeu” (Elohim+Iahve). Cunoaşterea, simţirea, coborârea în noi a ştiinţei profunde, a definiţiei lui Dumnezeu doar prin sine însuşi, a exprimării Absolutului Prin El Însuşi, în lipsa totală a oricăror idei, concepte, cuvinte, gânduri… ne aşează în mintea noastră “toate lucrurile”.
Percepţia directă a Ceea ce Este, simţirea profundă a Misterului, a infinitului, a realităţii, transcenderea dincolo de forme, de cuvinte, de gânduri este o experienţă pe care mintea liniară, limitată (“cărturarii”), care se ascunde întotdeauna în spatele cuvintelor, a definiţiilor, a conceptelor, nu o poate înţelege, “nu o poate cunoaşte”.
Această cunoaştere a esenţei coboară în cel care o experimentează, un nou om (ca fiu al omului actual), pe care, însă, doar el îl poate cunoaşte şi simţi cu adevărat.
Exprimarea exterioară, schimbată şi ea, trădează prea puţin omul nou, total schimbat, coborât acum în minte, în urma viziunii Absolutului, a Realităţii…
În acest moment, lumea se redescoperă pentru el şi astfel pentru cel “care a văzut” înţelegem că vorbim despre o nouă iniţiere: el se află în faţa unui nou început (simbolizat de Ioan Botezătorul), a unui nou botez: este botezul Întregului, a unirii nonduale, transcendente, a percepţiei unitotale, integrale…
Reziduurile de gânduri duale
Isus vesteşte moartea şi învierea sa
(Matei 17.22-23)
… “Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. Ei îl vor omorî, dar a treia zi va învia.”
Noua viziune asupra lumii, născută în noi (Fiul omului) în care sunt puternic întărite virtuţile (Binele) şi viziunea absolutului, a infinitului, a Eternului (Adevărul) are încă de luptat cu gânduri (oameni) greşite, îndreptate împotriva armoniei (forme ale orgoliului, mâniei, tristeţii, lăcomiei…) şi cu reziduuri duale, cu vechi întipăriri mentale bazate pe alunecarea la extremele fenomenelor.
În cele din urmă, prin înţelegea profundă a acestora, folosind legea creaţiei (a treiului) cu chibzuinţă, identificăm rădăcinile lor (prin coborârea spre cauzele profunde din subconştient - “iad”) şi după ce le înlăturăm, în lumina conştiinţei, reveniţi (la viaţă), vedem clar că noua viziune, ce înjghebează armonios Binele cu Adevărul ne cuprinde în întregime, aducându-ne în suflet mulţumirea, liniştea, pacea.
“După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui şi i-a dus la o parte, pe un munte înalt.
El s-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina.”
Cifra şase este simbolul creaţiei: în şase zile a creat Dumnezeu lumea. De asemenea, şase, ca produs între doi şi trei, arată că legea creaţiei (creaţie-menţinere-distrugere, simbolizată de trei) lucrează asupra extremelor fenomenelor (simbolizată de doi) pentru a le echilibra în mod continuu şi pentru a permite, astfel, existenţa şi persistenţa manifestării, a lumii, a creaţiei.
“După şase zile”, întotdeauna, obţinem o creaţie, o manifestare nouă.
Faţa reprezintă, evident, o formă de manifestare: Isus, în interiorul nostru, are două forme de manifestare distincte, care totuşi se întrepătrund: Binele şi Adevărul.
Chiar dacă, la începutul drumului nostru spiritual, Adevărul (Realitatea, Ceea ce Este, Existenţa Pură) ne este mai puţin accesibil, ideea de Bine o percepem însă relativ uşor. Conştientizăm mult mai uşor necesitatea virtuţii în păstrarea armoniei creaţiei decât ceea ce transcende deopotrivă binele şi răul, păcatul şi virtutea (dualitatea)…
Astfel că începem transformarea interioară cu hotărârea de a alunga din psihicul nostru toate modurile greşite de gândire şi mai ales cele şapte păcate capitale: orgoliul, mânia, frica, tristeţea, desfrâul, lenea şi lăcomia, conştienţi de faptul că ele ne produc suferinţă.
Începem, deci, să căutăm cauze profunde (interioare) pentru care acestea se manifestă şi, încet, încet, înţelegem din ce în ce mai bine de ce sunt greşite şi astfel le diminuăm puterea şi forţa de manifestare în noi.
În acelaşi timp, însă, ajungem să răscolim profund abisurile subconştientului nostru încercând să înţelegem însăşi noţiunile de bază (cărămizile aparent indivizibile care se explică doar prin ele însele, cum sunt: suferinţa şi fericirea, plăcerea şi durerea, spaţiul, percepţia…).
Putem ajunge să ne întrebăm serios, simţind în noi nevoia imperativă de a găsi răspunsul la întrebări cum sunt:
- Ce este durerea? Ce este plăcerea?
- Ce este suferinţa? Ce este fericirea?
- Ce este percepţia? Ce este spaţiul?
- Ce este cunoaşterea?
Până acum am lucrat cu aceste fenomene, am construit pe ele întregul sistem al gândirii proprii, dar în fond şi la urma urmei (ajungem să ne întrebăm în acest stadiu al transformării noastre), pe ce am construit?
Am stabilit astfel ferm în psihicul nostru că greşelile de gândire (păcatele) produc negreşit, în noi şi în afara noastră, suferinţă. Cum noi nu vrem suferinţa, e clar că trebuie să distrugem aceste greşeli de gândire.
Acţionăm, deci, ferm în această direcţie şi răscolim cauzele profunde a acestor greşeli şi ajungem să le cunoaştem destul de bine. Dar totodată, datorită intrării în profunzime, ne putem întreba: dar de ce nu vreau să sufăr? Sau care este de fapt natura ultimă a lumii pe care o percep?
În acest moment, suntem destul de înaintaţi pe drumul nostru interior şi ajungem la punctul când avem prima noastră străfulgerare sinceră, profundă, simţită, a Adevărului, a Ceea ce Este, a Realităţii, a Imuabilului din spatele manifestării.
În acest moment, depăşim momentan graniţele minţii şi atingem temporar (la început pentru o perioadă mai scurtă de timp) TĂCEREA.
Dar, oricât de puţin durează acest moment, nu-l vom uita niciodată, este momentul când am văzut Ceea ce Este. Din acest moment, Imanentul ne va însoţi pretutindeni.
Aşadar, “după şase zile”, prin cercetarea cauzelor profunde, Binele se întăreşte puternic în noi, dar, în acelaşi timp, avem primele străfulgerări a Ceea ce Este, a Realităţii, a Ceea ce e Fără de Nume.
În acest moment, în faţa Eternităţii, a Absolutului ne schimbăm la faţă şi suntem greu de recunoscut chiar de către noi înşine. În acest moment, ne schimbăm radical manifestările (faţa) deoarece, marea majoritate a teoriilor, conceptelor, iluziilor dispar pe loc, datorită înţelegerii clare, profund conştientizate, a distincţiei dintre ceea ce este şi ceea ce credem despre ceea ce este (în legătură cu orice fenomen).
“Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie stând de vorbă cu El.
Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: “Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.””
Cele trei manifestări duale (îndreptate însă spre bine) din noi şi anume cunoaşterea legilor naturii (Petru), cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomene (Iacov - Raţiunea) şi compasiunea (Ioan) sunt depăşite şi transcense de acest eveniment chiar şi atunci când sunt cel mai bine dezvoltate în noi (ajung pe un munte înalt).
De fapt, orice fenomen manifestat, şi deci implicit dual, este transcens.
Când mintea tace, extremele dispar…
Când percepem Ceea ce Este, cădem în Eternitate, lipsiţi de timp, devenirea nu-şi mai are rostul, atunci aici şi acolo se contopesc, atunci şi acum devin una, percepţia integrală a Întregului, în totalitatea lui, transcende extremele…
În acest moment, manifestarea Adevărului (faţa lui, hainele lui), manifestarea Realităţii, a Esenţei, a Eternităţii… devine la fel de clară pentru noi ca lumina soarelui.
Unde este lumina cunoaşterii abisale a Profunzimii, a Esenţei, a Eternităţii, orice zbatere încetează: când taci, nu mai are cine vorbi!
Dincolo de marginile minţii, dincolo de construcţiile mentale formate din gânduri care se sprijină unele pe altele şi care nu se pot susţine prin ele însele, aşteaptă, spre a fi descoperit, Misterul, Infinitul, Tăcerea, Eternitatea…
Prin cele trei forme mentale de manifestare a virtuţilor (simbolizate de Petru, Iacov şi Ioan) menţionate, cunoaştem ceea ce se spune despre adevăr, despre ceea ce este… dar nu ŞTIM, nu SIMŢIM, nu percepem direct.
Astfel, cunoaştem că Dumnezeu (Realitatea, Absolutul) este din sine însuşi (Ilie înseamnă “Domnul este adevăratul Dumnezeu”) şi că, manifestarea creaţiei apare din nemanifestare, din ceea ce transcende dualitatea (Moise înseamnă “scos din ape” - vezi Exodul 2.10; apele reprezentând nemanifestarea, cum am mai arătat).
Prin intermediul Raţiunii (Iacov) şi al Iubirii (Ioan), care ne duc la cunoaşterea legilor naturii (Petru) nu putem decât să cunoaştem acestea (doar atât pot ele “să vadă”).
Pentru A ŞTI, pentru A SIMŢII, avem nevoie de Intuiţie, de transcenderea Raţiunii şi Simţirii îmbuteliate în dualităţi şi în lupta contrariilor, care vor ca pentru orice să pună o etichetă, să găsească o definiţie, “să-l bage într-o colibă”, să-l limiteze, prin etichetarea cu un nume.
Dar Realitatea, Existenţa, Infinitatea, Eternitatea nu sunt limitate, nu pot fi numite, nu pot fi definite…
Ele pot fi însă simţite dacă căutăm sinceri să cunoaştem orice fenomen din jur (spaţiu, timp, viaţă…) şi, în această căutare, încercăm să facem o distincţie între Numele acestor fenomene (spaţiu, timp, viaţă…), Formele lor de manifestare (de exemplu, pentru viaţă infinitatea de fiinţe) şi ceea ce se ascunde în spatele acestor forme…
“Pe când vorbea El încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi, din nor, s-a auzit un glas, care zicea: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultaţi!”
Când au auzit, ucenicii au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare.
Dar Isus S-a apropiat, S-a atins de ei şi le-a zis: “Sculaţi-vă, nu vă temeţi.”
Ei au ridicat ochii şi n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur.”
Forţa Supremă, care stă în spatele manifestării, rămâne un mister (ea este ascunsă: întotdeauna apare după un nor: de fum, de foc, de ploaie…).
Caracterul nondual al acestei Realităţi care înglobează toate extremele este simbolizat de faptul că norul, deşi luminos, are o umbră a lui: deopotrivă, în această existenţă, lumina şi întunericul coexistă şi se întrepătrund.
Doar obiectele fără lumină proprie pot genera o umbră a lor în raport cu o sursă de lumină exterioară lor. Deci, acest “nor luminos care crează umbră” ne îndeamnă să încercăm să transcendem dualităţile şi să pătrundem în adâncime, spre a înţelege esenţa fenomenelor, să înţelegem fenomenele în sine, raportate la ele însele.
Folosirea NORULUI ca simbol al Existenţei Ultime, se explică prin aceea că el înglobează în sine mai multe idei, toate demne de a le aprofunda mai îndeaproape.
Norul face parte dintr-un ciclu al apei. Apa, cum am mai spus, este un simbol al nemanifestatutului, al “haosului primordial”, al subconştientului cosmic, din care, la un moment dat, ia naştere ciclul vieţii.
În faza doi a acestui ciclu, apa devine VAPORI, apoi NORI, simbol al mişcării, al transformării, al VIEŢII, pentru ca apoi să redevină apă prin ploaie şi ciclul se poate relua.
Norul, aşadar, în acest caz, reprezintă Manifestarea Nemanifestatului, Acţiunea existenţei, acţiunea acelei forţe imuabile, neschimbătoare care generează schimbarea, fiind parte a ei.
Norul, de asemenea, este marginea pământului, marginea cunoscutului, a limitatului: dincolo de el, în spatele lui, deasupra lui se întinde cerul, Infinitul, Eternul, Imuabilul.
Aşadar, el poate lesne să servească, ca un mijloc de mediere, şi poate să exprime pe cât posibil, pe înţelesul a ce este limitat, ceea ce este nelimitat.
Meditând asupra acestor lucruri, putem să ajungem ca, la un moment dat, să luăm serios în considerare (preocupându-ne spre a le înţelege în profunzime) noţiuni cum sunt: Infinitul, Imensitatea, Eternitatea, Spaţiul…
În acest moment, printr-o concentrare atentă şi neîntreruptă asupra uneia dintre aceste noţiuni, norii pot fi daţi la o parte, limitatul poate fi transcens. Acum este momentul când ne ridicăm dincolo de nori, ne ridicăm la “cer”, cum s-a întâmplat cu “Enoh”, cu “Moise”, cu “Ilie”, cu “Isus”, cu “Maria”…
Limitatul este transcens, obtuzitatea mentală înlăturată, deschiderea minţii este totală, infinitul este pretutindeni…
Experienţa aceasta este, întotdeauna, extraordinară, şocantă chiar, pentru că mintea noastră îşi extinde, dintr-o dată, sfera de conştiinţă de la diferite preocupări liniare, cotidiene, lumeşti la universal, la infinit, la etern.
E ca şi cum am fi smulşi, dintr-o dată, de o forţă nevăzută, din mijlocul unui oraş plin de zgomot şi frământări şi duşi dincolo de nori, la câteva mii de metri, deasupra pământului: dintr-odată oraşul, cu toate frământările, neliniştile, ideile asimilate lui, nu mai e decât un punct micuţ în depărtare, alături de alte puncte minuscule, încadrate cu toate într-un spaţiu imens, în care domneşte liniştea, pacea, armonia.
Mai mult chiar, acum când suntem în spatele norilor (deasupra lor), ne vedem clar confuzia pe care, de multe ori fiind jos, am făcut-o între aceşti nori (între idei, cum ar fi: Dumnezeu, Divinitatea, Spaţiul, Timpul, Percepţia…) şi ceea ce era în spatele lor (şi realităţile prin ele însele desemnate de acele idei - am crezut că ideea este realitatea desemnată de ea), pe care acum le percepem direct prin noi înşine.
Nu mai e nevoie, deci, să creăm despre acestea teorii, idei, concepte, opinii, dogme; de aceea, în noi, în acele momente, se lasă în mod spontan TĂCEREA.
Pentru o minte limitată, lineară, îngustă, cu o sferă de conştiinţă redusă, această stare de existenţă, care transcede tot ceea ce ştie ea despre cunoaştere, percepţie, despre existenţă, momentul saltului la infinit este înfricoşător. Frica apare ori de câte ori ne confruntăm cu noul, ori de această dată TOTUL e NOU: totul se transformă, datorită percepţiei Întregului, a ceea ce este în spatele a tot ce Fiinţează.
Această minte limitată, liniară este prezentă negreşit la începutul drumului spiritual, pe parcursul căreia, însă, se dezvoltă, se deschide din ce în ce mai mult, îşi lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţei, fiind pregătită, la un moment dat, pentru Marea Viziune…
Atunci, ea se dizolvă pur şi simplu (parcă deodată), lăsând loc unei minţi integratoare, totale, cu o sferă de cuprindere extinsă la tot ce există, capabilă să înglobeze în sine, în acelaşi timp, orice extremă şi opusul ei, unindu-le şi înţelegându-le, per ansamblu, ca manifestări ale unor fenomene unice.
Şocul acestei transformări este destul de mare, de aceea pregătirea pentru o atare viziune trebuie să fie meticuloasă: ea constă în extinderea treptată, cât mai mult posibil, a cunoaşterii noastre, a sferei noastre de cuprindere, fără a fi opriţi de nici o prejudecată şi prin întronarea puternică în noi a Virtuţii.
În momentul Viziunii, al Percepţiei Directe a Întregului, a Ceea ce Este, apar Tăcerea, Liniştea… Mintea uimită, buimăcită în faţa Infinitului, a Eternităţii (pe care le ştia, dar pe care acum le vede, le percepe direct, pentru prima dată), îşi opreşte pentru un moment (mai lung sau mai scurt - depinde de intensitatea experienţei) şirul ei neîncetat de gânduri.
Se lasă atunci o Linişte şi o Tăcere Abisală, pe care nu am mai simţit-o nicicând…
Momentul Viziunii trece însă mai devreme sau mai târziu: atunci recădem, prin minte (nu însă total, ca înainte de “Viziune”), în lupta ei de idei contrare, în lupta dualităţilor.
Ea încearcă să-şi interpreteze, odată întoarsă în gânduri (pe un teren familiar), experienţa trăită dincolo de gânduri, când acestea au tăcut. Acest lucru însă nu se poate; nu poţi interpreta Infinitul prin mijloace finite: cuvinte, gânduri, idei.
Va urma o perioadă de încercări zadarnice de a face acest lucru imposibil, menţionat mai sus, dar cu timpul, îşi va înţelege, la nivel de gânduri, ridiculitatea gestului său şi-şi va integra experienţa avută dincolo de gânduri, ca o percepţie care, la nivel de gânduri, o poate numi percepţie a Eternităţii, a Divinului, a Misterului, a Infinitului, pentru a-i da un nume şi a o face astfel cât de cât transmisibilă, comunicabilă, dar pe care ea, în sine însuşi, pentru sine însuşi, Este Ceea ce Este şi este ceea ce este Fără de Nume…
Marea majoritate a oamenilor trăiesc într-o minte liniară, limitată, neîncercând a o extinde, de aceea ei nu cunosc această altă formă de manifestare a minţii: mintea integratoare, infinită, caracterizată prin lipsa gândurilor.
Gândurile sunt doar conţinutul Minţii. Aceasta poate exista şi fără ele, la fel cum un vas pentru apă poate subzista dacă apa este aruncată din el.
În cazul minţii integratoare, gândurile nu sunt aruncate, dar rămân nemişcate, pentru o perioadă, ca în starea de somn fără vise, cu deosebirea însă faţă de această stare că, pe lângă ea mai persistă o Conştiinţă, o Conştientizare a stării percepute, dar nu în sensul clasic de subiect al percepţiei-obiect, ci pur şi simplu doar o Conştiinţă, fără sentimentul subiectului, sau al obiectului ei.
Revenind la citatul biblic, când se vorbeşte despre înspăimântarea ucenicilor, se desemnează tocmai acest moment de imediat după Viziune, caracterizat prin şocul percepţiei Eternităţii şi încercarea integrării acestei experienţe în structuri liniare.
Vedem, de asemenea, că datorită continuării ascultării de Bine şi Adevăr (Isus) pe drumul nostru interior, depăşim şi această fază şi ajungem la momentul când “ridicăm ochii şi nu vedem pe nimeni decât pe Isus singur”, adică la acel moment când înglobăm în noi, definitiv, Experienţa unităţii şi echilibrăm manifestarea (armonia, organizarea) şi nemanifestarea (esenţa, Nenumitul) prin perceperea Unitară şi Integratoare a Binelui şi Adevărului, a manifestatului şi a nemanifestatului, a formelor (fizice, mentale-gânduri…) şi a ceea ce e dincolo de ele (dincolo de gânduri, dincolo de formele fizice).
“Pe când se coborau din munte, Isus le-a dat porunca următoare: “Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi.”
Până atunci însă, până atingem acest echilibru stabil, nu putem a transmite mai departe această experienţă.
“Vedenia” Întregului, a Absolutului, a Eternităţii…(viziunea, percepţia directă a acestora) capătă putere în noi când o asimilăm în întregime (depăşind şocul iniţial menţionat), înţelegând-o în cele mai adânci nivele ale minţii (prin cercetarea acestora prin “coborârea în Iad”, ce urmează “răstignirii”) şi astfel făcând-o parte din noi, în urma acestei înţelegeri (când Fiul omului învie).
“Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: “Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?”
Drept răspuns, Isus le-a zis: “Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.”
Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.”
Ilie, cum am mai arătat, înseamnă “Domnul este adevăratul Dumnezeu” (Elohim+Iahve). Cunoaşterea, simţirea, coborârea în noi a ştiinţei profunde, a definiţiei lui Dumnezeu doar prin sine însuşi, a exprimării Absolutului Prin El Însuşi, în lipsa totală a oricăror idei, concepte, cuvinte, gânduri… ne aşează în mintea noastră “toate lucrurile”.
Percepţia directă a Ceea ce Este, simţirea profundă a Misterului, a infinitului, a realităţii, transcenderea dincolo de forme, de cuvinte, de gânduri este o experienţă pe care mintea liniară, limitată (“cărturarii”), care se ascunde întotdeauna în spatele cuvintelor, a definiţiilor, a conceptelor, nu o poate înţelege, “nu o poate cunoaşte”.
Această cunoaştere a esenţei coboară în cel care o experimentează, un nou om (ca fiu al omului actual), pe care, însă, doar el îl poate cunoaşte şi simţi cu adevărat.
Exprimarea exterioară, schimbată şi ea, trădează prea puţin omul nou, total schimbat, coborât acum în minte, în urma viziunii Absolutului, a Realităţii…
În acest moment, lumea se redescoperă pentru el şi astfel pentru cel “care a văzut” înţelegem că vorbim despre o nouă iniţiere: el se află în faţa unui nou început (simbolizat de Ioan Botezătorul), a unui nou botez: este botezul Întregului, a unirii nonduale, transcendente, a percepţiei unitotale, integrale…
Reziduurile de gânduri duale
Isus vesteşte moartea şi învierea sa
(Matei 17.22-23)
… “Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. Ei îl vor omorî, dar a treia zi va învia.”
Noua viziune asupra lumii, născută în noi (Fiul omului) în care sunt puternic întărite virtuţile (Binele) şi viziunea absolutului, a infinitului, a Eternului (Adevărul) are încă de luptat cu gânduri (oameni) greşite, îndreptate împotriva armoniei (forme ale orgoliului, mâniei, tristeţii, lăcomiei…) şi cu reziduuri duale, cu vechi întipăriri mentale bazate pe alunecarea la extremele fenomenelor.
În cele din urmă, prin înţelegea profundă a acestora, folosind legea creaţiei (a treiului) cu chibzuinţă, identificăm rădăcinile lor (prin coborârea spre cauzele profunde din subconştient - “iad”) şi după ce le înlăturăm, în lumina conştiinţei, reveniţi (la viaţă), vedem clar că noua viziune, ce înjghebează armonios Binele cu Adevărul ne cuprinde în întregime, aducându-ne în suflet mulţumirea, liniştea, pacea.
