Isus înaintea Sinedriului
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Tăcerea e pecetea înţelegerii profunde
(Matei 26.57-68)
… “L-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii… Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot Soborul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit nici una, măcar că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi.
La urmă au venit doi şi au spus: “Acesta a zis: “Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile.”
Marele preot s-a sculat în picioare şi I-a zis: “Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva ta?”
Isus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: “Te jur, pe Dumnezeu cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.”
“Da” I-a răspuns Isus: “sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”
Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: “A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. Ce credeţi?” Ei au răspuns: “Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea.””
Acum e momentul adevărului. Binele din noi (noi înşine de altfel - pentru că până acum ne-am asumat acest bine ca identitatea exterioară) e pus faţă în faţă cu toate dogmele, fanatismele (cărturarii), iluziile, prejudecăţile, aşteptările false (bătrânii), falsele credinţe (preoţii). Aceştia, putem vedea, se manifestă cum le e firea (şi nu pot altfel): prin rea-voinţă, violenţă, frică, orgoliu etc., aducând după ele efectul de rigoare: suferinţa.
Aceste moduri greşite de gândire se apară prin corelaţii greşite (martori mincinoşi):
- “nu vezi că toţi fură, fură şi tu”
- “cine nu minte, nu rezistă în lume”
- “lumea e o junglă”
- “trebuie să fi violent, ca să te impui” etc.
- “doar Cartea mea Sfântă e singura care conţine adevărul…doar religia mea e singura adevărată, singura care duce la mântuire…”
Toate acestea se construiesc pe dualităţi de suprafaţă (pe doi martori), pe contradicţii, pe lupta răuvoitoare a contrariilor care nu poate fi depăşită decât prin intrarea în profunzime, prin căutarea sinceră (lipsită de orice prejudecată) a Adevărului despre tot ceea ce ne înconjoară.
Astfel, vom strica vechiul Templu (al ignoranţei) din noi şi-l vom reclădi prin legea treiului (în trei zile). Noul templu, noua conducere a fiinţei va purcede din cunoaşterea profundă a Binelui şi Adevărului.
Toate fanatismele, dogmele, prejudecăţile, teoriile şi concepţiile greşite pot exista în psihicul nostru, pentru că confundăm ceea ce este cu ceea ce credem despre ceea ce este: susţinem cu îndârjire nefondată existenţa sau inexistenţa unor fenomene pe care nu le-am verificat (perceput direct) niciodată.
Odată ce facem o distincţie precisă între ceea ce ştim sigur (am perceput prin percepţie directă) şi ceea ce nu ştim (pentru că nu am perceput niciodată), multe fanatisme şi dogmatisme dispar.
Odată înţeleasă în profunzime inutilitatea (neutilitatea) “păcatelor” (orgoliu, mânie, frică…), toată gălăgia mentală, toată agitaţia şi haosul din minte dispar.
Atunci coboară în noi tăcerea (seninătatea) care ne arată că am înţeles, coboară pacea şi liniştea ce însoţesc această tăcere.
“Marele preot” reprezintă însăşi ideea de rău (de necunoaştere, de ignoranţă - care provoacă suferinţă), este întruchiparea desăvârşită a acestor dogmatisme, prejudecăţi şi păcate; a lipsei de gândire, a copierii automate din societate, fără analiză, a unor moduri greşite de gândire datorită acaparării psihicului nostru de nişte “păcate” ca orgoliul sau frica.
Un mod greşit de gândire (un păcat) poate aduce în sprijinul său doar un alt mod greşit de gândire, în cazul acesta specific confuzia dintre afirmaţia cuiva (“martori”, “cărţi sfinte”, raţiunea altora etc.) despre o realitate şi realitatea însăşi.
Când ne confruntăm cu modurile greşite de gândire din noi, când încercăm să le analizăm, putem constata că acestea nu ne pot permite să comunicăm (să ascultăm cu adevărat şi să transmitem), nu ne pot permite să-i înţelegem pe ceilalţi, deoarece, atunci când aceste păcate se manifestă prin noi, nu suntem interesaţi de găsirea adevărului (a unei soluţii clare pentru problemele cercetate) ci suntem interesaţi doar să ne susţinem la nesfârşit propriul punct de vedere, deoarece suntem convinşi că avem dreptate, chiar dacă nu putem demonstra raţional aceasta.
Binele şi Adevărul cu manifestările lor (virtuţile) sunt fii ai divinului, ai armoniei (Fii de Dumnezeu) şi odată întăriţi în noi, noul om (Fiul omului) şi noua împărăţie (Împărăţia cerului) ei pot să coboare în noi nestingheriţi.
Ei nu pot însă să coboare într-o personalitate dominată de moduri greşite de gândire (păcate) deoarece prin ignoranţa care o caracterizează, ea nici nu ştie că e dominată de rău, ba crede chiar contrariul: consideră că ea singură are dreptate întotdeauna, şi tot ce vine în contradicţie cu modul său de gândire (datorită orgoliului şi fricii care se manifestă nestingherite într-o astfel de personalitate) este considerat greşit, este considerat ca fiind o hulă împotriva sa, urmărind pe cât posibil să distrugă (să ucidă) pe cel ce o acuză.
Între păcatele şi virtuţile din noi e o continuă luptă (păcatele condamnă întotdeauna la moarte virtutea şi invers). Când însă creşte destul de mult în noi cunoaşterea legilor naturii, Binele devine destul de puternic (Fiul omului ajunge la dreapta lui Dumnezeu) iar răul suferă nişte înfrângeri majore, care fac ca desfăşurarea virtuţilor să nu mai fie oprită de păcate cu aceeaşi forţă ca înainte.
(Matei 26.57-68)
… “L-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii… Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot Soborul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit nici una, măcar că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi.
La urmă au venit doi şi au spus: “Acesta a zis: “Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile.”
Marele preot s-a sculat în picioare şi I-a zis: “Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva ta?”
Isus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: “Te jur, pe Dumnezeu cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.”
“Da” I-a răspuns Isus: “sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”
Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: “A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. Ce credeţi?” Ei au răspuns: “Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea.””
Acum e momentul adevărului. Binele din noi (noi înşine de altfel - pentru că până acum ne-am asumat acest bine ca identitatea exterioară) e pus faţă în faţă cu toate dogmele, fanatismele (cărturarii), iluziile, prejudecăţile, aşteptările false (bătrânii), falsele credinţe (preoţii). Aceştia, putem vedea, se manifestă cum le e firea (şi nu pot altfel): prin rea-voinţă, violenţă, frică, orgoliu etc., aducând după ele efectul de rigoare: suferinţa.
Aceste moduri greşite de gândire se apară prin corelaţii greşite (martori mincinoşi):
- “nu vezi că toţi fură, fură şi tu”
- “cine nu minte, nu rezistă în lume”
- “lumea e o junglă”
- “trebuie să fi violent, ca să te impui” etc.
- “doar Cartea mea Sfântă e singura care conţine adevărul…doar religia mea e singura adevărată, singura care duce la mântuire…”
Toate acestea se construiesc pe dualităţi de suprafaţă (pe doi martori), pe contradicţii, pe lupta răuvoitoare a contrariilor care nu poate fi depăşită decât prin intrarea în profunzime, prin căutarea sinceră (lipsită de orice prejudecată) a Adevărului despre tot ceea ce ne înconjoară.
Astfel, vom strica vechiul Templu (al ignoranţei) din noi şi-l vom reclădi prin legea treiului (în trei zile). Noul templu, noua conducere a fiinţei va purcede din cunoaşterea profundă a Binelui şi Adevărului.
Toate fanatismele, dogmele, prejudecăţile, teoriile şi concepţiile greşite pot exista în psihicul nostru, pentru că confundăm ceea ce este cu ceea ce credem despre ceea ce este: susţinem cu îndârjire nefondată existenţa sau inexistenţa unor fenomene pe care nu le-am verificat (perceput direct) niciodată.
Odată ce facem o distincţie precisă între ceea ce ştim sigur (am perceput prin percepţie directă) şi ceea ce nu ştim (pentru că nu am perceput niciodată), multe fanatisme şi dogmatisme dispar.
Odată înţeleasă în profunzime inutilitatea (neutilitatea) “păcatelor” (orgoliu, mânie, frică…), toată gălăgia mentală, toată agitaţia şi haosul din minte dispar.
Atunci coboară în noi tăcerea (seninătatea) care ne arată că am înţeles, coboară pacea şi liniştea ce însoţesc această tăcere.
“Marele preot” reprezintă însăşi ideea de rău (de necunoaştere, de ignoranţă - care provoacă suferinţă), este întruchiparea desăvârşită a acestor dogmatisme, prejudecăţi şi păcate; a lipsei de gândire, a copierii automate din societate, fără analiză, a unor moduri greşite de gândire datorită acaparării psihicului nostru de nişte “păcate” ca orgoliul sau frica.
Un mod greşit de gândire (un păcat) poate aduce în sprijinul său doar un alt mod greşit de gândire, în cazul acesta specific confuzia dintre afirmaţia cuiva (“martori”, “cărţi sfinte”, raţiunea altora etc.) despre o realitate şi realitatea însăşi.
Când ne confruntăm cu modurile greşite de gândire din noi, când încercăm să le analizăm, putem constata că acestea nu ne pot permite să comunicăm (să ascultăm cu adevărat şi să transmitem), nu ne pot permite să-i înţelegem pe ceilalţi, deoarece, atunci când aceste păcate se manifestă prin noi, nu suntem interesaţi de găsirea adevărului (a unei soluţii clare pentru problemele cercetate) ci suntem interesaţi doar să ne susţinem la nesfârşit propriul punct de vedere, deoarece suntem convinşi că avem dreptate, chiar dacă nu putem demonstra raţional aceasta.
Binele şi Adevărul cu manifestările lor (virtuţile) sunt fii ai divinului, ai armoniei (Fii de Dumnezeu) şi odată întăriţi în noi, noul om (Fiul omului) şi noua împărăţie (Împărăţia cerului) ei pot să coboare în noi nestingheriţi.
Ei nu pot însă să coboare într-o personalitate dominată de moduri greşite de gândire (păcate) deoarece prin ignoranţa care o caracterizează, ea nici nu ştie că e dominată de rău, ba crede chiar contrariul: consideră că ea singură are dreptate întotdeauna, şi tot ce vine în contradicţie cu modul său de gândire (datorită orgoliului şi fricii care se manifestă nestingherite într-o astfel de personalitate) este considerat greşit, este considerat ca fiind o hulă împotriva sa, urmărind pe cât posibil să distrugă (să ucidă) pe cel ce o acuză.
Între păcatele şi virtuţile din noi e o continuă luptă (păcatele condamnă întotdeauna la moarte virtutea şi invers). Când însă creşte destul de mult în noi cunoaşterea legilor naturii, Binele devine destul de puternic (Fiul omului ajunge la dreapta lui Dumnezeu) iar răul suferă nişte înfrângeri majore, care fac ca desfăşurarea virtuţilor să nu mai fie oprită de păcate cu aceeaşi forţă ca înainte.
