Mama şi fraţii lui Isus
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Raportul dintre gândirea noastră şi gândirea societăţii
Mama şi fraţii lui Isus
(Matei 12.46-50)
“Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine.
Dar Isus a răspuns celui ce-I aduse ştirea aceasta: “Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?”
Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: “Iată mama Mea şi Fraţii Mei!
Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.””
Orice sistem de gândire are în sine însuşi contradicţii interne: ele sunt porţile prin care putem ieşi din acel sistem de gândire.
Gândirea societăţii actuale, bazată pe păcate, pe moduri greşite de gândire, are în ea însăşi contradicţii mai mult sau mai puţin evidente (de exemplu, între “păcate” şi virtuţi, sau între percepţia directă a realităţii şi cunoaşterea ei prin mărturie (dogmă, credinţă…)) care, odată conştientizate în profunzime, vor fi distruse şi astfel, în psihicul nostru, se construieşte un nou sistem de gândire (din care au fost eliminate însă o bună parte din contradicţii).
Subliniez însă aici încă o dată faptul că nici un sistem de gândire nu este absolut, deoarece în orice astfel de sistem vor continua să existe contradicţii mai mari sau mai mici.
Contradicţiile pot să dispară doar când mintea îşi atinge rădăcina sa cea mai profundă şi astfel TACE…
Revenind însă la citatele analizate, putem vedea că noua gândire (cea îndreptată hotărât spre Bine şi Adevăr) se construieşte din contradicţiile celei vechi (care sunt astfel “mama” şi “fraţii” ei), dar odată întărită foarte puternic în noi această gândire, aceste contradicţii vor fi “lăsate afară”, nu vor mai fi admise în psihic.
La acest nivel al transformării noastre interioare, noua gândire are deja alţi “fraţi”, “alte surori”, altă “mamă”, adică, în general, “alte rude”, alte moduri de gândire similare ei, derivate sau cu incidenţă asupra sa şi anume pe “ucenici”: virtuţile, modurile corecte de gândire, care acum se întăresc în noi.
Limitarea greşită a Ceea ce Este
Isus în patria Sa. Necredinţa locuitorilor
(Matei 13.53-58)
“… Isus a venit în patria Sa şi a început să înveţe pe oameni în sinagogă, aşa că cei ce-L auzeau, se mirau şi ziceau: “De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?”
Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui. Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda nu sunt ei fraţii Lui?
Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea?
Şi găseau astfel în El o pricină de poticnire. Dar Isus le-a zis: “Nicăieri nu este preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa Lui.””
Din când în când, mai ales la începutul transformării noastre spre desăvârşire, ne întoarcem acolo unde a luat naştere chemarea spre Bine şi Adevăr din noi: pe tărâmul contradicţiilor din personalitatea noastră, de care am pomenit şi mai înainte.
Şi facem acest lucru cu scopul evident de a elimina aceste contradicţii şi confuzii din psihicul nostru.
Modurile de gândire ce populează acest tărâm al contradicţiilor sunt în marea lor majoritate greşite deoarece alunecă la extremele fenomenelor, fără a ne ajuta să ne păstrăm, prin intermediul lor, o privire echilibrată, echidistantă şi obiectivă asupra realităţii.
Ele sunt diferitele dogme cu care ne confruntăm şi care vor să limiteze Adevărul, Realitatea, Existenţa, Ceea ce Este… la moduri limitate (şi prin aceasta, extremiste) de gândire, cum ar fi:
- reducerea Realităţii la ideea de Creator (simbolizat de tâmplar), reducerea Existenţei la ideea de Creaţie (simbolizată de “fiul tâmplarului” - ceea ce se naşte din creator - tâmplar);
- reducerea Absolutului şi a Întregului la ideile de puritate, de bine, de iubire (simbolizate de Maria), fără a ţine cont de faptul că acestea sunt doar extremele unor fenomene mult mai cuprinzătoare (fenomenul bine-rău, creaţie-distrugere, iubire-ură…);
- privirea a Ceea ce Este, a Ceea Ce Nu Poate Fi Numit, ca fiind Raţiune (simbolizată de Iacov), sau ca fiind ceva ce se adaugă creaţiei (Iosif înseamnă Adaos), pentru a o însufleţi, sau ca fiind ceva care ascultă (Simon înseamnă ascultare), care contemplă realitatea desprins de ea, sau ca fiind o existenţă pentru plăcerea cuiva anume (Iuda înseamnă “Lăudat fie Domnul”).
Este evident, însă, pentru oricine care transcende dualitatea, ajungând la abisul infinit de tăcut al minţii, că nimic din toate acestea nu ne apropie de Ceea ce Este…
O minte liniară nu poate nicicând înţelege o minte integratoare. Cauzalitatea liniară nu are nimic de-a face cu Adevărul…
Totul se întrepătrunde cu totul: unde este atunci Începutul şi Sfârşitul?
Mintea închistată în cauzalitatea liniară găseşte întotdeauna “pricină de poticnire” într-o logică şi într-o raţiune care pot considera deopotrivă adevărate două afirmaţii contrare (ca de exemplu: “Lumea există” şi “Lumea nu există”, “Eu cunosc” şi “Eu nu cunosc nimic”, “Dumnezeu există” şi “Dumnezeu nu există” etc.).
E clar că “prorocul”, legea imuabilă a naturii, care postulează prin sine însuşi “Totul în Tot”, Integralitatea Întregului (vezi în acest sens şi ultimele descoperiri ale fizicii cuantice) nu este cunoscută prea bine în Creaţie de către creaturi (mai ales de cele de pe trepte inferioare în ceea ce priveşte cunoaşterea), dar ea se manifestă peste tot în aceasta (creaţia e patria ei şi locul ei de manifestare).
Mama şi fraţii lui Isus
(Matei 12.46-50)
“Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine.
Dar Isus a răspuns celui ce-I aduse ştirea aceasta: “Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?”
Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: “Iată mama Mea şi Fraţii Mei!
Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.””
Orice sistem de gândire are în sine însuşi contradicţii interne: ele sunt porţile prin care putem ieşi din acel sistem de gândire.
Gândirea societăţii actuale, bazată pe păcate, pe moduri greşite de gândire, are în ea însăşi contradicţii mai mult sau mai puţin evidente (de exemplu, între “păcate” şi virtuţi, sau între percepţia directă a realităţii şi cunoaşterea ei prin mărturie (dogmă, credinţă…)) care, odată conştientizate în profunzime, vor fi distruse şi astfel, în psihicul nostru, se construieşte un nou sistem de gândire (din care au fost eliminate însă o bună parte din contradicţii).
Subliniez însă aici încă o dată faptul că nici un sistem de gândire nu este absolut, deoarece în orice astfel de sistem vor continua să existe contradicţii mai mari sau mai mici.
Contradicţiile pot să dispară doar când mintea îşi atinge rădăcina sa cea mai profundă şi astfel TACE…
Revenind însă la citatele analizate, putem vedea că noua gândire (cea îndreptată hotărât spre Bine şi Adevăr) se construieşte din contradicţiile celei vechi (care sunt astfel “mama” şi “fraţii” ei), dar odată întărită foarte puternic în noi această gândire, aceste contradicţii vor fi “lăsate afară”, nu vor mai fi admise în psihic.
La acest nivel al transformării noastre interioare, noua gândire are deja alţi “fraţi”, “alte surori”, altă “mamă”, adică, în general, “alte rude”, alte moduri de gândire similare ei, derivate sau cu incidenţă asupra sa şi anume pe “ucenici”: virtuţile, modurile corecte de gândire, care acum se întăresc în noi.
Limitarea greşită a Ceea ce Este
Isus în patria Sa. Necredinţa locuitorilor
(Matei 13.53-58)
“… Isus a venit în patria Sa şi a început să înveţe pe oameni în sinagogă, aşa că cei ce-L auzeau, se mirau şi ziceau: “De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?”
Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui. Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda nu sunt ei fraţii Lui?
Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea?
Şi găseau astfel în El o pricină de poticnire. Dar Isus le-a zis: “Nicăieri nu este preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa Lui.””
Din când în când, mai ales la începutul transformării noastre spre desăvârşire, ne întoarcem acolo unde a luat naştere chemarea spre Bine şi Adevăr din noi: pe tărâmul contradicţiilor din personalitatea noastră, de care am pomenit şi mai înainte.
Şi facem acest lucru cu scopul evident de a elimina aceste contradicţii şi confuzii din psihicul nostru.
Modurile de gândire ce populează acest tărâm al contradicţiilor sunt în marea lor majoritate greşite deoarece alunecă la extremele fenomenelor, fără a ne ajuta să ne păstrăm, prin intermediul lor, o privire echilibrată, echidistantă şi obiectivă asupra realităţii.
Ele sunt diferitele dogme cu care ne confruntăm şi care vor să limiteze Adevărul, Realitatea, Existenţa, Ceea ce Este… la moduri limitate (şi prin aceasta, extremiste) de gândire, cum ar fi:
- reducerea Realităţii la ideea de Creator (simbolizat de tâmplar), reducerea Existenţei la ideea de Creaţie (simbolizată de “fiul tâmplarului” - ceea ce se naşte din creator - tâmplar);
- reducerea Absolutului şi a Întregului la ideile de puritate, de bine, de iubire (simbolizate de Maria), fără a ţine cont de faptul că acestea sunt doar extremele unor fenomene mult mai cuprinzătoare (fenomenul bine-rău, creaţie-distrugere, iubire-ură…);
- privirea a Ceea ce Este, a Ceea Ce Nu Poate Fi Numit, ca fiind Raţiune (simbolizată de Iacov), sau ca fiind ceva ce se adaugă creaţiei (Iosif înseamnă Adaos), pentru a o însufleţi, sau ca fiind ceva care ascultă (Simon înseamnă ascultare), care contemplă realitatea desprins de ea, sau ca fiind o existenţă pentru plăcerea cuiva anume (Iuda înseamnă “Lăudat fie Domnul”).
Este evident, însă, pentru oricine care transcende dualitatea, ajungând la abisul infinit de tăcut al minţii, că nimic din toate acestea nu ne apropie de Ceea ce Este…
O minte liniară nu poate nicicând înţelege o minte integratoare. Cauzalitatea liniară nu are nimic de-a face cu Adevărul…
Totul se întrepătrunde cu totul: unde este atunci Începutul şi Sfârşitul?
Mintea închistată în cauzalitatea liniară găseşte întotdeauna “pricină de poticnire” într-o logică şi într-o raţiune care pot considera deopotrivă adevărate două afirmaţii contrare (ca de exemplu: “Lumea există” şi “Lumea nu există”, “Eu cunosc” şi “Eu nu cunosc nimic”, “Dumnezeu există” şi “Dumnezeu nu există” etc.).
E clar că “prorocul”, legea imuabilă a naturii, care postulează prin sine însuşi “Totul în Tot”, Integralitatea Întregului (vezi în acest sens şi ultimele descoperiri ale fizicii cuantice) nu este cunoscută prea bine în Creaţie de către creaturi (mai ales de cele de pe trepte inferioare în ceea ce priveşte cunoaşterea), dar ea se manifestă peste tot în aceasta (creaţia e patria ei şi locul ei de manifestare).
