Stăpânirea minţii
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Stăpânirea minţii
Intrarea lui Isus în Ierusalim
(Matei 21.1-9)
“… Isus a trimes doi ucenici şi le-a zis: “Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine…
Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul, care zice:
“Iată Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe.”
… Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei şi El a şezut deasupra. Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum, alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum.
Noroadele… strigau: “Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!””
Măgarul este un simbol pentru prostia, ignoranţa, prejudecata, încăpăţânarea prostească legate, în special, de capacităţile intelectuale ale unui individ (sunt, de exemplu, expresii ca “eşti prost ca un măgar”…).
“A călări măgarul” înseamnă a stăpâni psihicul, intelectul şi al face să meargă acolo unde vrem noi.
Pentru a intra în capitala personalităţii (Ierusalim), spre a-i schimba acesteia conducerea (centrul de greutate din noi să devină Binele şi Adevărul) e nevoie, deci, să călărim măgarul, să stăpânim intelectul, să stăpânim foarte bine mintea, prin înlăturarea din ea a prejudecăţilor, automatismelor greşite, a iluziilor (confuziilor), a aşteptărilor false.
Stăpânind mintea, stăpânim întreaga personalitate (gânduri - emoţii - trup) şi “intrăm victorioşi în Ierusalim”, pentru a instaura aici domnia Binelui şi a Adevărului.
Stăpânirea absolută a minţii apare atunci când aceasta cunoaşte Tăcerea, când noi percepem direct Adevărul, dar, până atunci, trebuie să o dominăm, folosindu-ne iscusit de dualitate, cunoscând în profunzime cele două extreme ale tuturor fenomenelor şi legăturile dintre ele şi extremele altor fenomene (până să fie călărit de Isus, măgarul este adus de doi ucenici - simbol al dualităţii, al luptei contrariilor…).
Odată stăpânită, în profunzime, Mintea, prin înţelegerea senină (blândă) a Realităţii, a Existenţei (prin percepţie directă a acesteia: nefiltrată de nici o teorie, dogmă, concept, create de minte) găsim în noi înşine un centru de greutate (Ierusalim) bine înfipt în noi, bine conştientizat, în care formele de manifestare ale nemanifestatului (numele Domnului, hainele norodului) sunt binecuvântate dar transcense prin cunoaşterea Esenţei, a ceea ce e dincolo de ele (călcăm, deci, pe “haine” - forme integrate perfect în “cerurile prea înalte”).
Izgonirea “păcatelor” din noi
Izgonirea vânzătorilor din Templu
(Matei 21.10-17)
“… Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le-a zis: “Este scris: “Casa mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”
Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu şi El i-a vindecat. Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea şi pe copii strigând în Templu şi zicând: “Osana Fiului lui David” s-au umplut de mânie.
Şi I-au zis: “Auzi ce zic aceştia?”. “Da” le-a răspuns Isus. “Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: “Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug?” (Psalmul 8.2)”
Odată instalat în noi un nou pol de putere (cel ce urmăreşte Binele şi Adevărul), vom proceda negreşit la izgonirea din Templul nostru interior (din psihicul nostru) a tuturor falşilor neguţători (a tuturor “păcatelor”, a modurilor greşite de gândire), care ne promit bine şi fericire dacă facem acţiunile oferite de ei (dacă le cumpărăm marfa lor): rea-voinţă (din orgoliu), violenţă, agitaţie inutilă (vândute de mânie), stres, nelinişte interioară, angoasă (vândute de frică), amor propriu, plângere de milă, autocompătimire (mărfuri ale tristeţii) etc., dar, după ce facem aceste acţiuni, vedem că ne alegem cu rău şi cu suferinţă (vedem că marfa acestor neguţători e proastă, stricată, alterată, nu e de calitate - “doar lauda e de ea”).
Acţiunea aceasta de luptă şi de izgonire din noi a tâlharilor interiori, care ne distrug (ne ucid, ne fură) armonia şi pacea noastră, e o luptă demnă doar de un războinic spiritual, de un “Fiu al lui David”.
David, după cum ştim, a fost un războinic, el purtând multe războaie (cu Goliat, cu Saul, cu triburi păgâne), până a ajuns rege.
Noi trebuie să fim demni urmaşi ai acestuia, însă pe plan spiritual, interior: trebuie să luptăm cu răul din noi, învingându-l prin Înţelegerea profundă a inutilităţii acestuia pentru noi (a faptului că el ne aduce doar suferinţă, deci nu avem nevoie de el).
O astfel de luptă, care inevitabil se soldează cu moartea răului din noi, nu poate fi apreciată (lăudată) de acesta, ci doar de virtuţile care, acum, în noi, sunt încă copii, dar care, cu fiecare bătălie, se întăresc, pregătindu-se să domnească în Împărăţia cerurilor ce va coborî în interiorul nostru după alungarea răului de aici.
Intrarea lui Isus în Ierusalim
(Matei 21.1-9)
“… Isus a trimes doi ucenici şi le-a zis: “Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine…
Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul, care zice:
“Iată Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe.”
… Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei şi El a şezut deasupra. Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum, alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum.
Noroadele… strigau: “Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!””
Măgarul este un simbol pentru prostia, ignoranţa, prejudecata, încăpăţânarea prostească legate, în special, de capacităţile intelectuale ale unui individ (sunt, de exemplu, expresii ca “eşti prost ca un măgar”…).
“A călări măgarul” înseamnă a stăpâni psihicul, intelectul şi al face să meargă acolo unde vrem noi.
Pentru a intra în capitala personalităţii (Ierusalim), spre a-i schimba acesteia conducerea (centrul de greutate din noi să devină Binele şi Adevărul) e nevoie, deci, să călărim măgarul, să stăpânim intelectul, să stăpânim foarte bine mintea, prin înlăturarea din ea a prejudecăţilor, automatismelor greşite, a iluziilor (confuziilor), a aşteptărilor false.
Stăpânind mintea, stăpânim întreaga personalitate (gânduri - emoţii - trup) şi “intrăm victorioşi în Ierusalim”, pentru a instaura aici domnia Binelui şi a Adevărului.
Stăpânirea absolută a minţii apare atunci când aceasta cunoaşte Tăcerea, când noi percepem direct Adevărul, dar, până atunci, trebuie să o dominăm, folosindu-ne iscusit de dualitate, cunoscând în profunzime cele două extreme ale tuturor fenomenelor şi legăturile dintre ele şi extremele altor fenomene (până să fie călărit de Isus, măgarul este adus de doi ucenici - simbol al dualităţii, al luptei contrariilor…).
Odată stăpânită, în profunzime, Mintea, prin înţelegerea senină (blândă) a Realităţii, a Existenţei (prin percepţie directă a acesteia: nefiltrată de nici o teorie, dogmă, concept, create de minte) găsim în noi înşine un centru de greutate (Ierusalim) bine înfipt în noi, bine conştientizat, în care formele de manifestare ale nemanifestatului (numele Domnului, hainele norodului) sunt binecuvântate dar transcense prin cunoaşterea Esenţei, a ceea ce e dincolo de ele (călcăm, deci, pe “haine” - forme integrate perfect în “cerurile prea înalte”).
Izgonirea “păcatelor” din noi
Izgonirea vânzătorilor din Templu
(Matei 21.10-17)
“… Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le-a zis: “Este scris: “Casa mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”
Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu şi El i-a vindecat. Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea şi pe copii strigând în Templu şi zicând: “Osana Fiului lui David” s-au umplut de mânie.
Şi I-au zis: “Auzi ce zic aceştia?”. “Da” le-a răspuns Isus. “Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: “Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug?” (Psalmul 8.2)”
Odată instalat în noi un nou pol de putere (cel ce urmăreşte Binele şi Adevărul), vom proceda negreşit la izgonirea din Templul nostru interior (din psihicul nostru) a tuturor falşilor neguţători (a tuturor “păcatelor”, a modurilor greşite de gândire), care ne promit bine şi fericire dacă facem acţiunile oferite de ei (dacă le cumpărăm marfa lor): rea-voinţă (din orgoliu), violenţă, agitaţie inutilă (vândute de mânie), stres, nelinişte interioară, angoasă (vândute de frică), amor propriu, plângere de milă, autocompătimire (mărfuri ale tristeţii) etc., dar, după ce facem aceste acţiuni, vedem că ne alegem cu rău şi cu suferinţă (vedem că marfa acestor neguţători e proastă, stricată, alterată, nu e de calitate - “doar lauda e de ea”).
Acţiunea aceasta de luptă şi de izgonire din noi a tâlharilor interiori, care ne distrug (ne ucid, ne fură) armonia şi pacea noastră, e o luptă demnă doar de un războinic spiritual, de un “Fiu al lui David”.
David, după cum ştim, a fost un războinic, el purtând multe războaie (cu Goliat, cu Saul, cu triburi păgâne), până a ajuns rege.
Noi trebuie să fim demni urmaşi ai acestuia, însă pe plan spiritual, interior: trebuie să luptăm cu răul din noi, învingându-l prin Înţelegerea profundă a inutilităţii acestuia pentru noi (a faptului că el ne aduce doar suferinţă, deci nu avem nevoie de el).
O astfel de luptă, care inevitabil se soldează cu moartea răului din noi, nu poate fi apreciată (lăudată) de acesta, ci doar de virtuţile care, acum, în noi, sunt încă copii, dar care, cu fiecare bătălie, se întăresc, pregătindu-se să domnească în Împărăţia cerurilor ce va coborî în interiorul nostru după alungarea răului de aici.
