Legea Iubirii
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Legea Iubirii
Suferinţa răului şi iubirea vrăjmaşilor
(Matei 5.38-48)
“Aţi auzit că s-a zis: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.”
Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două.”
Legea imuabilă a naturii (“s-a zis”) arată că fiecare cauză are efectele sale specifice pe care trebuie să le suportăm. Această lege are rolul de a menţine dreptatea, de a păstra armonia întregului. Cine atentează la această armonie va suferi consecinţele de rigoare (ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte). Ceea ce dai, aceea vei primi înapoi.
Avem dar două legi, două dreptăţi şi două armonii: una exterioară şi una interioară.
Păstrarea armoniei exterioare presupune luarea de măsuri împotriva celor care încearcă să o distrugă (hoţi, mincinoşi, ucigaşi, violatori, bătăuşi…), măsuri care au rolul de a provoca suferinţă acelora, spre ai determina să nu mai repete acţiunile lor distructive.
Pe de altă parte, păstrarea armoniei interioare constă în luarea de măsuri împotriva celor care încearcă să o distrugă: orgoliul, mânia (m-a lovit peste obraz), lăcomia (mi-a luat haina), lenea (m-a obligat să merg cu el o milă) şi altele (frica, tristeţea, desfrâul, prejudecăţile…).
Astfel nu trebuie să ne împotrivim, să stăm împotrivă, să ne comportăm cu reavoinţă faţă de cei care ne fac rău (datorită orgoliului, mâniei, lăcomiei, lenii… din ei), ci faţă de aceştia trebuie să avem o atitudine de bunăvoinţă, de iubire menită a ne păstra armonia noastră interioară.
Păcatele din ei vor tinde să le atragă pe cele din noi şi astfel să ne facă să ne dezorganizăm armonia interioară. În aceste circumstanţe, noi nu trebuie să luăm o atitudine interioară de împotrivire, de reavoinţă faţă de cei ce ne fac rău, ci dimpotrivă, o atitudine contrară: de umilinţă, de bunăvoinţă (“să-i întoarcem şi obrazul celălalt”, nu să-i răspundem şi noi cu orgoliu “lovindu-l peste obraz”) ci cu o atitudine de detaşare, de nonataşament faţă de lucrurile schimbătoare, cu o atitudine de cumpătare (“să-i lăsăm şi cămaşa” nu să-i răspundem la lăcomia lui cu lăcomia noastră: “să-i luăm şi noi haina”); cu o atitudine de deschidere, de iubire, de ajutorare (să mergem două mile cu el dacă el are nevoie de noi…).
În ceea ce priveşte însă atitudinea exterioară, aceasta trebuie să fie îndreptată spre dreptate, spre păstrarea armoniei exterioare: ne vom împotrivi deci celor care ne fac rău (hoţi, ucigaşi, mincinoşi…) luând măsuri menite a-i determina să nu mai continue a ne face rău, dar vom face acest lucru cu o atitudine interioară de neîmpotrivire, de bunăvoinţă, de iubire.
Mai precis, nu vom încerca să ne răzbunăm, să-i pedepsim pe cei ce
ne-au făcut rău (aceste lucruri le doresc doar orgoliul, mânia, lăcomia… din noi, şi acestea vor distruge armonia noastră interioară dacă le vom lăsa să se manifeste), ci cu o atitudine de iubire, de bunăvoinţă vom încerca
să-i ajutăm să înţeleagă că acţiunea lor de a ne face rău nu le este folositoare (le distruge armonia lor interioară şi pe cea exterioară, provocându-le astfel inevitabil suferinţă).
“Celui ce-ţi cere dă-i, şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.”
A dărui, este întruchiparea iubirii.
Trebuie să dăruim (dăruind vei dobândi) pentru că doar astfel putem şi noi primi la rândul nostru, dar să facem acţiunea de dăruire cu maximă discriminare şi discernământ, ca nu cumva, din ignoranţă, să dăruim “răul” celor din jur chiar dacă noi suntem cu bunăvoinţă.
Cei care nu dăruiesc, nu vor primi. Dacă vrem să ni se dăruiască sinceritate, iubire, pace, cunoaştere trebuie ca noi întâi să dăruim acestea celor din jur.
Cei care dăruiesc îşi vor primi darul înapoi. Dacă “dăruim” celor din jur: orgoliu, mânie, iritare, stres, violenţă, tristeţe, frică… le vom primi înapoi.
Dacă dăruim şi ne dăruim distrugere, dezorganizare, lipsă de armonie, le vom primi înapoi şi acestea se vor amplifica în noi, făcându-ne suferinţa şi mai mare.
Dacă, dimpotrivă, dăruim şi ne dăruim organizare, ordine, armonie, le vom primi înapoi şi acestea se vor întări în noi, diminuându-ne sursele de suferinţă şi crescând în noi mulţumirea şi fericirea.
“Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
Dar Eu vă spun Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleasteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă asupresc, ca să fiţi fii ai tatălul vostru care este în ceruri…
Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?”
A iubi înseamnă a ajuta, a fi binevoitor, a fi deschis.
Vrăjmaşul nostru este păcatul din noi (orgoliul, mânia…), el ne vrea răul (ne face să suferim). Pe el astfel, nu-l putem iubi, nu-l putem ajuta să se întărească în noi, nu putem fi binevoitori faţă de el, ci dimpotrivă, trebuie să-l alungăm, să-l distrugem din noi, dacă vrem să nu mai suferim.
Urând acest vrăjmaş menţionat mai înainte (dorindu-i distrugerea), ne asigurăm păstrarea armoniei interioare şi astfel atingerea fericirii şi mulţumirii, a păcii şi liniştii.
Dar mai este şi un alt tip de vrăjmaş: vrăjmaşul exterior, cel care încearcă să ne distrugă armonia exterioară (hoţii, ucigaşii, mincinoşii…).
Nici pe el nu-l vom iubi, în sensul de-l ajuta să facă distrugerile sale, dar îl vom iubi în sensul “de a-l binecuvânta”, “de a ne ruga”, “de a-i face bine”, de a-l ajuta să înţeleagă (printr-o acţiune sau alta - discernământul ne va ajuta să o stabilim pentru fiecare caz în parte) că acţiunea lui de distrugere nu-i este folositoare (îi provoacă suferinţă) şi astfel să renunţe la ea.
Trebuie deci să-i iubim pe vrăjmaşii noştri exteriori, să-i ajutăm, să le facem binele. Să-i ajutăm şi pe ei să vadă armonia, chiar dacă acţiunea lor nu urmăreşte deloc acest lucru (ei nu ne iubesc).
Astfel, vom restaura destul de repede armonia exterioară şi interioară în ei şi în noi.
Aşadar, avem o armonie interioară care trebuie să o păstrăm prin iubire, prin distrugerea din noi a răului, a “păcatului” şi mai avem o armonie exterioară care trebuie să o păstrăm prin dreptate, prin distrugerea răului, a dezorganizării exterioare.
“Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru ceresc este desăvârşit.”
În interiorul nostru e nevoie de Iubire (de ajutorare, de bunăvoinţă, de creştere a binelui din noi şi din ceilalţi), în exterior e nevoie de Dreptate, de luarea de măsuri ferme, menite a păstra armonia exterioară. “Nu am venit să stric legea…” (exterioară, menită a păstra armonia exterioară: “ochi pentru ochi…” - suferirea de cei care distrug, a anumitor consecinţe (suferinţa…)) “am venit nu să stric ci să împlinesc” (prin sublinierea importanţei şi a legii interioare şi a celei exterioare, a păstrării armoniei, prin luarea de măsuri împotiva acelora care atentează la distrugerea acesteia (împotriva “păcatelor” din noi sau din afara noastră).
Păstrând deci tot timpul o gândire şi o acţiune corectă îndreptată atât în interior, cât şi în exterior spre ARMONIE, spre BINE, vom atinge desăvârşirea.
Depăşirea opoziţiei venite din partea “lumii”
Despre milostenie şi rugăciune
(Matei 6.1-6)
“Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei, altminteri nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.”
Purificarea interioară, studiul, autoanaliza, meditaţia trebuie ferite pe cât posibil de privirile impure ale “oamenilor lumeşti”, deoarece când aceştia vor lua cunoştinţă de ele, vor încerca din ignoranţă să oprească aceste acţiuni.
Justificicările lor puerile pentru acţiunea lor de împotrivire sunt bazate pe diferite păcate din ei: frica (“nu-i voie să citeşti despre alte religii că păcătuieşti”, “nu mai studia atâta că te prosteşti…”, “nu ţine post că-ţi distrugi stomacul”…), lăcomia (“studiile tale nu te ajută să câştigi mai mulţi bani, deci sunt inutile”, “ lasă-mă cu prostiile tale, tu gândeşte-te să-ţi faci o carieră…”), orgoliul, mânia (“mă, să nu te prind că mergi pe la diferite secte, că te smintesc în bătaie, bunicul tău a fost de credinţa X, eu la fel şi tu de asemenea. Nu te las eu să mă faci de ruşine”; “Cum să te duci la “mănăstire”, ce, ai înnebunit ?, te-am ţinut la şcoli să te fac om şi tu acum aşa îmi răsplăteşti?”…), lenea (“îs prostii, cu ce te ocupi tu, şi pierdere de vreme…”)…
Această opoziţie inevitabilă pe care o vom întâmpina când ne vom declara deschis orientarea spirituală e bine venită când suntem puternici şi ferm stabiliţi pe drumul nostru de transformare. În acest caz, ea ne va întări şi mai mult.
Dar la începutul drumului spiritual nu e recomandată confruntarea directă cu “oamenii lumeşti” (părinţi, rude, prieteni…). Atunci suntem mai slabi şi fără experienţă şi s-ar putea să pierdem confruntarea, cu consecinţe nefaste pentru evoluţia noastră spirituală.
“… când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta… ca să fii slăvit de oameni…
…Milostenia ta să fie făcută în ascuns şi Tatăl tău, care vede ascuns, îţi va răsplăti.
Când vă rugaţi… (nu o faceţi)… pentru ca să fiţi văzuţi de oameni… Adevărat vă spun că şi-au primit răsplata .
Ci tu când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.”
E foarte bine să dăruieşti, să-i ajuţi pe cei din jur cu ceea ce poţi (bani, ajutor fizic, cunoaştere) dar trebuie să fim atenţi ca această acţiune de dăruire să nu întărească în noi defectul psihologic (păcatul) al orgoliului.
Răsplata întăririi acestui mod greşit de gândire în noi, ne va fi mai devreme sau mai târziu suferinţa cauzată de anumite iluzii, aşteptări false, ataşamente specifice acestui păcat.
Trebuie să subliniem pe cât posibil atunci când dăruim, importanţa actului de a dărui, de a ajuta (a iubirii şi ajutorului “dezinteresat”) şi nu importanţa celui care dăruieşte.
Cel care dăruieşte îşi primeşte răsplata, dar nu pentru că el e în vreun fel diferit, altfel decât ceilalţi (cum se gândeşte un om orgolios), ci pur şi simplu pentru că acţiunea lui e altfel, în sensul că e îndreptată spre iubire şi ajutor.
Oricine poate face această acţiune (putem dărui întotdeauna), cu răsplata aferentă: mulţumire, pace, linişte…
Dacă ne rugăm doar spre a fi văzuţi de oameni, ne vom atinge scopul: aceştia ne vor vedea.
Dar ca efect secundar se vor întări în noi orgoliul cu efectele aferente (suferinţa).
Rugăciunea e menită pentru a intra prin intermediul ei în contact cu divinitatea (Tatăl nostru).
Trebuie să ne adresăm direct şi deschis divinului. Nu e nevoie de intermediari dar e nevoie de o sinceritate totală deoarece Tatăl vede în ascuns şi ne răsplăteşte după meritele inimii, după deschiderea ei sinceră spre Bine şi dorinţa ei acerbă şi înflăcărată ce ne călăuzeşte vorba şi rugăciunea, ce ne călăuzeşte glasul în cererea pe care o facem.
Trebuie să fim atenţi în cea ce priveşte rugăciunea pe care o facem divinului, spre a nu cere lucruri care le putem face singuri, să fim atenţi unde punem limita între ceea ce credem că putem face noi şi ceea ce credem că poate face doar divinul.
De exemplu, unii oameni se roagă astfel: “Doamne, dă-mi linişte şi pace, fă-mă fericit” sau “Doamne, nu mă mai lăsa să sufăr”, fără a fi însă conştienţi că fericirea şi suferinţa lor depinde doar de ei, în funcţie de faptul dacă gândesc şi acţionează corect, îndreptaţi doar spre Bine şi Adevăr, sau gândesc şi acţionează greşit (“păcătos”), îndreptaţi spre Rău, Dezorganizare, distrugerea Armoniei.
În funcţie de gândul ce şi-l poartă singuri: bun sau rău, virtute sau păcat, mod corect de gândire sau greşit, răsplata le e imediată: fericire sau suferinţă.
Suferinţa răului şi iubirea vrăjmaşilor
(Matei 5.38-48)
“Aţi auzit că s-a zis: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.”
Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două.”
Legea imuabilă a naturii (“s-a zis”) arată că fiecare cauză are efectele sale specifice pe care trebuie să le suportăm. Această lege are rolul de a menţine dreptatea, de a păstra armonia întregului. Cine atentează la această armonie va suferi consecinţele de rigoare (ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte). Ceea ce dai, aceea vei primi înapoi.
Avem dar două legi, două dreptăţi şi două armonii: una exterioară şi una interioară.
Păstrarea armoniei exterioare presupune luarea de măsuri împotriva celor care încearcă să o distrugă (hoţi, mincinoşi, ucigaşi, violatori, bătăuşi…), măsuri care au rolul de a provoca suferinţă acelora, spre ai determina să nu mai repete acţiunile lor distructive.
Pe de altă parte, păstrarea armoniei interioare constă în luarea de măsuri împotriva celor care încearcă să o distrugă: orgoliul, mânia (m-a lovit peste obraz), lăcomia (mi-a luat haina), lenea (m-a obligat să merg cu el o milă) şi altele (frica, tristeţea, desfrâul, prejudecăţile…).
Astfel nu trebuie să ne împotrivim, să stăm împotrivă, să ne comportăm cu reavoinţă faţă de cei care ne fac rău (datorită orgoliului, mâniei, lăcomiei, lenii… din ei), ci faţă de aceştia trebuie să avem o atitudine de bunăvoinţă, de iubire menită a ne păstra armonia noastră interioară.
Păcatele din ei vor tinde să le atragă pe cele din noi şi astfel să ne facă să ne dezorganizăm armonia interioară. În aceste circumstanţe, noi nu trebuie să luăm o atitudine interioară de împotrivire, de reavoinţă faţă de cei ce ne fac rău, ci dimpotrivă, o atitudine contrară: de umilinţă, de bunăvoinţă (“să-i întoarcem şi obrazul celălalt”, nu să-i răspundem şi noi cu orgoliu “lovindu-l peste obraz”) ci cu o atitudine de detaşare, de nonataşament faţă de lucrurile schimbătoare, cu o atitudine de cumpătare (“să-i lăsăm şi cămaşa” nu să-i răspundem la lăcomia lui cu lăcomia noastră: “să-i luăm şi noi haina”); cu o atitudine de deschidere, de iubire, de ajutorare (să mergem două mile cu el dacă el are nevoie de noi…).
În ceea ce priveşte însă atitudinea exterioară, aceasta trebuie să fie îndreptată spre dreptate, spre păstrarea armoniei exterioare: ne vom împotrivi deci celor care ne fac rău (hoţi, ucigaşi, mincinoşi…) luând măsuri menite a-i determina să nu mai continue a ne face rău, dar vom face acest lucru cu o atitudine interioară de neîmpotrivire, de bunăvoinţă, de iubire.
Mai precis, nu vom încerca să ne răzbunăm, să-i pedepsim pe cei ce
ne-au făcut rău (aceste lucruri le doresc doar orgoliul, mânia, lăcomia… din noi, şi acestea vor distruge armonia noastră interioară dacă le vom lăsa să se manifeste), ci cu o atitudine de iubire, de bunăvoinţă vom încerca
să-i ajutăm să înţeleagă că acţiunea lor de a ne face rău nu le este folositoare (le distruge armonia lor interioară şi pe cea exterioară, provocându-le astfel inevitabil suferinţă).
“Celui ce-ţi cere dă-i, şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.”
A dărui, este întruchiparea iubirii.
Trebuie să dăruim (dăruind vei dobândi) pentru că doar astfel putem şi noi primi la rândul nostru, dar să facem acţiunea de dăruire cu maximă discriminare şi discernământ, ca nu cumva, din ignoranţă, să dăruim “răul” celor din jur chiar dacă noi suntem cu bunăvoinţă.
Cei care nu dăruiesc, nu vor primi. Dacă vrem să ni se dăruiască sinceritate, iubire, pace, cunoaştere trebuie ca noi întâi să dăruim acestea celor din jur.
Cei care dăruiesc îşi vor primi darul înapoi. Dacă “dăruim” celor din jur: orgoliu, mânie, iritare, stres, violenţă, tristeţe, frică… le vom primi înapoi.
Dacă dăruim şi ne dăruim distrugere, dezorganizare, lipsă de armonie, le vom primi înapoi şi acestea se vor amplifica în noi, făcându-ne suferinţa şi mai mare.
Dacă, dimpotrivă, dăruim şi ne dăruim organizare, ordine, armonie, le vom primi înapoi şi acestea se vor întări în noi, diminuându-ne sursele de suferinţă şi crescând în noi mulţumirea şi fericirea.
“Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
Dar Eu vă spun Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleasteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă asupresc, ca să fiţi fii ai tatălul vostru care este în ceruri…
Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?”
A iubi înseamnă a ajuta, a fi binevoitor, a fi deschis.
Vrăjmaşul nostru este păcatul din noi (orgoliul, mânia…), el ne vrea răul (ne face să suferim). Pe el astfel, nu-l putem iubi, nu-l putem ajuta să se întărească în noi, nu putem fi binevoitori faţă de el, ci dimpotrivă, trebuie să-l alungăm, să-l distrugem din noi, dacă vrem să nu mai suferim.
Urând acest vrăjmaş menţionat mai înainte (dorindu-i distrugerea), ne asigurăm păstrarea armoniei interioare şi astfel atingerea fericirii şi mulţumirii, a păcii şi liniştii.
Dar mai este şi un alt tip de vrăjmaş: vrăjmaşul exterior, cel care încearcă să ne distrugă armonia exterioară (hoţii, ucigaşii, mincinoşii…).
Nici pe el nu-l vom iubi, în sensul de-l ajuta să facă distrugerile sale, dar îl vom iubi în sensul “de a-l binecuvânta”, “de a ne ruga”, “de a-i face bine”, de a-l ajuta să înţeleagă (printr-o acţiune sau alta - discernământul ne va ajuta să o stabilim pentru fiecare caz în parte) că acţiunea lui de distrugere nu-i este folositoare (îi provoacă suferinţă) şi astfel să renunţe la ea.
Trebuie deci să-i iubim pe vrăjmaşii noştri exteriori, să-i ajutăm, să le facem binele. Să-i ajutăm şi pe ei să vadă armonia, chiar dacă acţiunea lor nu urmăreşte deloc acest lucru (ei nu ne iubesc).
Astfel, vom restaura destul de repede armonia exterioară şi interioară în ei şi în noi.
Aşadar, avem o armonie interioară care trebuie să o păstrăm prin iubire, prin distrugerea din noi a răului, a “păcatului” şi mai avem o armonie exterioară care trebuie să o păstrăm prin dreptate, prin distrugerea răului, a dezorganizării exterioare.
“Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru ceresc este desăvârşit.”
În interiorul nostru e nevoie de Iubire (de ajutorare, de bunăvoinţă, de creştere a binelui din noi şi din ceilalţi), în exterior e nevoie de Dreptate, de luarea de măsuri ferme, menite a păstra armonia exterioară. “Nu am venit să stric legea…” (exterioară, menită a păstra armonia exterioară: “ochi pentru ochi…” - suferirea de cei care distrug, a anumitor consecinţe (suferinţa…)) “am venit nu să stric ci să împlinesc” (prin sublinierea importanţei şi a legii interioare şi a celei exterioare, a păstrării armoniei, prin luarea de măsuri împotiva acelora care atentează la distrugerea acesteia (împotriva “păcatelor” din noi sau din afara noastră).
Păstrând deci tot timpul o gândire şi o acţiune corectă îndreptată atât în interior, cât şi în exterior spre ARMONIE, spre BINE, vom atinge desăvârşirea.
Depăşirea opoziţiei venite din partea “lumii”
Despre milostenie şi rugăciune
(Matei 6.1-6)
“Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei, altminteri nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.”
Purificarea interioară, studiul, autoanaliza, meditaţia trebuie ferite pe cât posibil de privirile impure ale “oamenilor lumeşti”, deoarece când aceştia vor lua cunoştinţă de ele, vor încerca din ignoranţă să oprească aceste acţiuni.
Justificicările lor puerile pentru acţiunea lor de împotrivire sunt bazate pe diferite păcate din ei: frica (“nu-i voie să citeşti despre alte religii că păcătuieşti”, “nu mai studia atâta că te prosteşti…”, “nu ţine post că-ţi distrugi stomacul”…), lăcomia (“studiile tale nu te ajută să câştigi mai mulţi bani, deci sunt inutile”, “ lasă-mă cu prostiile tale, tu gândeşte-te să-ţi faci o carieră…”), orgoliul, mânia (“mă, să nu te prind că mergi pe la diferite secte, că te smintesc în bătaie, bunicul tău a fost de credinţa X, eu la fel şi tu de asemenea. Nu te las eu să mă faci de ruşine”; “Cum să te duci la “mănăstire”, ce, ai înnebunit ?, te-am ţinut la şcoli să te fac om şi tu acum aşa îmi răsplăteşti?”…), lenea (“îs prostii, cu ce te ocupi tu, şi pierdere de vreme…”)…
Această opoziţie inevitabilă pe care o vom întâmpina când ne vom declara deschis orientarea spirituală e bine venită când suntem puternici şi ferm stabiliţi pe drumul nostru de transformare. În acest caz, ea ne va întări şi mai mult.
Dar la începutul drumului spiritual nu e recomandată confruntarea directă cu “oamenii lumeşti” (părinţi, rude, prieteni…). Atunci suntem mai slabi şi fără experienţă şi s-ar putea să pierdem confruntarea, cu consecinţe nefaste pentru evoluţia noastră spirituală.
“… când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta… ca să fii slăvit de oameni…
…Milostenia ta să fie făcută în ascuns şi Tatăl tău, care vede ascuns, îţi va răsplăti.
Când vă rugaţi… (nu o faceţi)… pentru ca să fiţi văzuţi de oameni… Adevărat vă spun că şi-au primit răsplata .
Ci tu când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.”
E foarte bine să dăruieşti, să-i ajuţi pe cei din jur cu ceea ce poţi (bani, ajutor fizic, cunoaştere) dar trebuie să fim atenţi ca această acţiune de dăruire să nu întărească în noi defectul psihologic (păcatul) al orgoliului.
Răsplata întăririi acestui mod greşit de gândire în noi, ne va fi mai devreme sau mai târziu suferinţa cauzată de anumite iluzii, aşteptări false, ataşamente specifice acestui păcat.
Trebuie să subliniem pe cât posibil atunci când dăruim, importanţa actului de a dărui, de a ajuta (a iubirii şi ajutorului “dezinteresat”) şi nu importanţa celui care dăruieşte.
Cel care dăruieşte îşi primeşte răsplata, dar nu pentru că el e în vreun fel diferit, altfel decât ceilalţi (cum se gândeşte un om orgolios), ci pur şi simplu pentru că acţiunea lui e altfel, în sensul că e îndreptată spre iubire şi ajutor.
Oricine poate face această acţiune (putem dărui întotdeauna), cu răsplata aferentă: mulţumire, pace, linişte…
Dacă ne rugăm doar spre a fi văzuţi de oameni, ne vom atinge scopul: aceştia ne vor vedea.
Dar ca efect secundar se vor întări în noi orgoliul cu efectele aferente (suferinţa).
Rugăciunea e menită pentru a intra prin intermediul ei în contact cu divinitatea (Tatăl nostru).
Trebuie să ne adresăm direct şi deschis divinului. Nu e nevoie de intermediari dar e nevoie de o sinceritate totală deoarece Tatăl vede în ascuns şi ne răsplăteşte după meritele inimii, după deschiderea ei sinceră spre Bine şi dorinţa ei acerbă şi înflăcărată ce ne călăuzeşte vorba şi rugăciunea, ce ne călăuzeşte glasul în cererea pe care o facem.
Trebuie să fim atenţi în cea ce priveşte rugăciunea pe care o facem divinului, spre a nu cere lucruri care le putem face singuri, să fim atenţi unde punem limita între ceea ce credem că putem face noi şi ceea ce credem că poate face doar divinul.
De exemplu, unii oameni se roagă astfel: “Doamne, dă-mi linişte şi pace, fă-mă fericit” sau “Doamne, nu mă mai lăsa să sufăr”, fără a fi însă conştienţi că fericirea şi suferinţa lor depinde doar de ei, în funcţie de faptul dacă gândesc şi acţionează corect, îndreptaţi doar spre Bine şi Adevăr, sau gândesc şi acţionează greşit (“păcătos”), îndreptaţi spre Rău, Dezorganizare, distrugerea Armoniei.
În funcţie de gândul ce şi-l poartă singuri: bun sau rău, virtute sau păcat, mod corect de gândire sau greşit, răsplata le e imediată: fericire sau suferinţă.
