Pilde despre "Împărăţia cerurilor"
25 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Răsplata virtuţii: fericirea
Pilda lucrătorilor viei
(Matei 20.1-16)
“Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis de dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi şi i-a trimis la vie.”
[Apoi, pe parcursul zilei (la ceasul al treilea, al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea) tot tocmeşte la muncitori pentru vie. La urmă, indiferent că unii au lucrat mai puţin şi alţii mai mult, toţi au primit un leu.]
Via reprezintă personalitatea cu defectele sale, care trebuie înlăturate (asupra cărora trebuie să lucrăm, deci, în acest scop) şi indiferent dacă asupra unor “păcate” trebuie să lucrăm mai mult decât asupra altora pentru a le înţelege şi elimina din noi (de exemplu, mai mult asupra mâniei şi orgoliului, sau mai mult asupra tristeţii, sau a lăcomiei etc.) răsplata pentru munca noastră (mai multă sau mai puţină, după caz - în funcţie de fiecare “păcat” în parte) e aceeaşi (pentru toţi un leu) anume starea de mulţumire, de fericire, de linişte şi pace, pe care o dobândim datorită refacerii armoniei interioare prin înţelegerea şi eliminarea din noi a modurilor greşite de gândire (de percepţie a realităţii).
Puterea cunoaşterii profunde a realităţii
Puterea lui Isus. Pilda celor doi fii
(Matei 21.23-32)
... “preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului I-au zis: “Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea, şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Drept răspuns, Isus le-a zis: “Vă voi pune şi eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri.
Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau de la oameni” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: “Dacă vom răspunde: “Din cer” ne va spune: “Atunci de ce nu l-aţi crezut?” şi dacă vom răspunde: “De la oameni, ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept proroc.”
Atunci au răspuns lui Isus: “Nu ştim” Şi El, la rândul Lui le-a zis: “Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.”” (Matei 21.23 - 27)
Cunoaşterea profundă ne dă puterea să vorbim despre Bine şi Adevăr, ne dă puterea să facem Binele, să vindecăm, să corectăm propriile moduri greşite de gândire (păcatele), să alungăm din interiorul nostru aspectele care produc dizarmonie; ne dă puterea viziunii directe a Ceea ce Este.
Cine ne dă această cunoaştere? Noi ne-o dăm, căutând-o, cercetând atent prin noi înşine legile de manifestare ale naturii.
Prima curăţire a “păcatelor” din noi (simbolizată de botezul lui Ioan) poate să aibă loc în noi doar dacă avem o minimă cunoaştere despre cum s-ar putea face această curăţire. Această cunoaştere însă “nu pică din cer” (fără ca noi să întreprindem nici o cercetare în acest sens) şi nu e nici rezultatul preocupărilor lumeşti, a gândurilor obişnuite (omeneşti) ce caracterizează pe ansamblu gândirea societăţii actuale.
Ea poate fi doar rezultatul unui moment de conştiinţă (pe care toţi îl avem din când în când) când punem sub semnul întrebării valorile societăţii şi începem să le cercetăm mai îndeaproape.
Gândurile dogmatice, doctrinare, automatismele mentale, prejudecăţile (preoţii şi bătrânii) copiate automat din societate, fără analiză, nu ştiu să spună nimic despre curăţirea de păcat (despre botez) pentru că ele de obicei nu generează o acţiune concretă pentru eliminarea din noi a “păcatelor” ci doar acţiuni de suprafaţă, îndreptate spre rituri şi aparenţe, spre susţinerea unor credinţe oarbe şi a unor teorii şi concepte neverificate; acţiuni care inevitabil duc la contradicţii şi neînţelegeri (la păcate) şi astfel la suferinţă.
“Ce credeţi? Un om avea doi feciori şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: “Fiule, du-te azi de lucrează în via mea!” “Nu vreau,” i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: “Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus.
“Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” “Cel dintâi” au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: “Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.
Fiindcă Ioan a venit la voi umblând pe calea neprihănirii şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut; şi măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l credeţi.””
(Matei 21.28 - 32)
În pilda celor doi fii vedem clar diferenţa dintre “a vrea” şi “a acţiona”. Unii cred că acestea două sunt unul şi acelaşi lucru, cred că credinţa şi acţiunea sunt acelaşi lucru. Şi au dreptate dacă ne referim la credinţa adevărată (modul corect de gândire) care inevitabil generează o acţiune bună (un mod corect de acţiune).
Dar dacă ne referim la credinţa de suprafaţă (care este majoritară în societatea actuală), pe aceasta o interesează mai mult “dacă crezi în Dumnezeu” (sau după caz în Alah, Brahma, Isus, Tao, Budha, Shiva etc.), dacă eşti de o credinţă anume, sau dacă mergi la biserică (templu, moschee etc.) în mod regulat, dacă te-ai spovedit (sau ţi-ai făcut ritualul zilnic, sau “cele cinci închinări zilnice” etc.) decât dacă faci binele şi nu mai păcătuieşti (nu eşti orgolios, mânios, fricos, trist, lacom, leneş, desfrânat).
De fapt majoritatea acestor credincioşi aparenţi nici nu ştiu care sunt păcatele (de exemplu; care sunt cele şapte păcate capitale).
Dacă vrem “să ne mântuim”, nu e destul doar să vrem acest lucru, la fel cum, pentru a mânca, nu e destul doar să vrem acest lucru: în ambele cazuri mai trebuie să facem şi anumite acţiuni specifice pentru a atinge aceste obiective.
Şi este evident că pentru “mântuire” (ca de altfel pentru atingerea oricărui obiectiv) trebuie făcute (nu doar voite) anumite acţiuni specifice.
Dar mai înainte de a acţiona, trebuie să cercetăm, să analizăm atent realitatea pentru a descoperi care sunt acţiunile cele mai indicate pentru a ne atinge scopul propus (virtutea, cunoaşterea Adevărului etc.).
În general, e greu a identifica aceste acţiuni deoarece oamenii nu ştiu exact ce vor. Ei zic că vor mântuire dar ce este mântuirea, în ce constă concret aceasta, care sunt avantajele de pe urma atingerii acestui scop?
De aceea, trebuie, mai întâi, să stabilim ce e virtutea, ce e mântuirea, ce e Adevărul.
În legătură cu mântuirea pot fi diferite accepţiuni în legătură cu ce ar pute fi:
- o eliberare de prejudecăţi, de păcate, de iluzii
- o răsplată pentru facerea de bine
- viziunea directă a Realităţii, a lui Dumnezeu...
Însă pentru oricare din aceste sensuri ale termenului de mântuire (şi acestea sunt doar câteva dintre sensuri), pentru a le atinge e nevoie de o acţiune specifică:
- a ne observa şi analiza, a înţelege şi a elimina din psihicul nostru modurile greşite de gândire privitoare la bine şi rău, la virtute, la cunoaştere, divinitate, realitate, existenţă etc.
- a ne autoanaliza şi a elimina din noi, după ce le-am înţeles, păcatele capitale: orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu.
- a medita, a ne ruga, a posti, a practica diferite metode de concentrare pentru a pătrunde în profunzimea lucrurilor, la Esenţă, la Ceea ce Este...
Vedem, deci, că este necesară o cercetare profundă a scopurilor pe care declarăm că vrem să le atingem (virtute, adevăr, mântuire, fericire etc.) pentru a vedea exact în ce constau acestea şi ce trebuie să facem concret pentru a atinge aceste scopuri.
După aceea, nu ne mai rămâne decât să acţionăm, să facem ceea ce e necesar să facem pentru a ne îndeplini dorinţele (ceea ce vrem să realizăm).
Stăpânul personalităţii
Pilda vierilor
(Matei 21.33-46)
... “Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii lui [apoi pe fiul lui] ca să ia partea lui de rod...
Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: “Iată moştenitorul, haide-ţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.” Şi au pus mâna pe el, l-au dus afară din vie şi l-au omorât.
Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? Ei I-au răspuns: “Pe ticăloşii aceia îi va pierde şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor.”
... “Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri” De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.””
Via este simbol al domeniului care aduce foloase celui care o stăpâneşte şi o exploatează cum se cuvine. Ea este simbol al domeniului psihomental al cărui roade dau naştere acţiunii. Acest domeniu este dotat cu diferite mecanisme de apărare (gard: memorie, logică, raţiune, automatisme etc), care ne pot apăra (de suferinţă), dacă sunt corect folosite sau, dimpotrivă, ne pot înlănţui în suferinţă, în caz contrar.
Teascul este simbolul discernământului şi a inteligenţei practice care trebuie să transforme mediul interior sau exterior (adică “să stoarcă struguri”) pentru a fi în avantajul nostru (a obţine vinul).
Turnul este pentru supravegherea “viei” şi constă în permanenta autoanaliză şi cercetare sinceră de sine, menită să identifice modurile greşite de gândire (hoţii - păcatele) imediat ce acestea apar.
Vierii sunt simbolul stăpânilor temporari ai personalităţii spre deosebire de gospodar care este stăpânul permanent şi de drept al acesteia.
Gospodarul e, deci, Fiinţa, Sinele, Tatăl interior... ceea ce e dincolo de personalitate (gânduri, emoţii) şi care a generat-o (a zidit-o) pe aceasta. El este creator prin excelenţă.
“Vierii” pot fi buni (virtuţile) sau răi (păcatele) în funcţie de cum apără interesele “gospodarului” şi ale “fiului acestuia” (Binele şi Adevărul).
Odată ce suntem ferm stabiliţi pe drumul transformării interioare spre Bine şi Adevăr, înlăturarea “vierilor răi” (a păcatelor) de la conducerea personalităţii e doar o chestiune de timp, de răbdare, de cât de mult ne concentrăm asupra acestui proces.
În ceea ce priveşte piatra, temelia pe care e construită Împărăţia lui Dumnezeu (anume piatra Binelui şi Adevărului), chiar dacă ea nu e luată în considerare de lumea actuală (al cărei zidari au lepădat-o), este prezentă peste tot şi nimeni nu poate sta în calea ei, pentru că ea menţine creaţia:
“Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Matei 21.44)E de precizat că ea nu cade decât asupra “păcatului” şi a ignoranţei, deoarece acestea nu aduc pentru noi decât roade rele (suferinţă, dizarmonie).
După ce acestea sunt distruse din noi, stăpânirea personalităţii o vom da în mâna cunoaşterii şi virtuţilor, deoarece doar acestea ne pot aduce roadele aşteptate: Binele şi Adevărul.
Pilda lucrătorilor viei
(Matei 20.1-16)
“Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis de dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi şi i-a trimis la vie.”
[Apoi, pe parcursul zilei (la ceasul al treilea, al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea) tot tocmeşte la muncitori pentru vie. La urmă, indiferent că unii au lucrat mai puţin şi alţii mai mult, toţi au primit un leu.]
Via reprezintă personalitatea cu defectele sale, care trebuie înlăturate (asupra cărora trebuie să lucrăm, deci, în acest scop) şi indiferent dacă asupra unor “păcate” trebuie să lucrăm mai mult decât asupra altora pentru a le înţelege şi elimina din noi (de exemplu, mai mult asupra mâniei şi orgoliului, sau mai mult asupra tristeţii, sau a lăcomiei etc.) răsplata pentru munca noastră (mai multă sau mai puţină, după caz - în funcţie de fiecare “păcat” în parte) e aceeaşi (pentru toţi un leu) anume starea de mulţumire, de fericire, de linişte şi pace, pe care o dobândim datorită refacerii armoniei interioare prin înţelegerea şi eliminarea din noi a modurilor greşite de gândire (de percepţie a realităţii).
Puterea cunoaşterii profunde a realităţii
Puterea lui Isus. Pilda celor doi fii
(Matei 21.23-32)
... “preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului I-au zis: “Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea, şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Drept răspuns, Isus le-a zis: “Vă voi pune şi eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri.
Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau de la oameni” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: “Dacă vom răspunde: “Din cer” ne va spune: “Atunci de ce nu l-aţi crezut?” şi dacă vom răspunde: “De la oameni, ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept proroc.”
Atunci au răspuns lui Isus: “Nu ştim” Şi El, la rândul Lui le-a zis: “Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.”” (Matei 21.23 - 27)
Cunoaşterea profundă ne dă puterea să vorbim despre Bine şi Adevăr, ne dă puterea să facem Binele, să vindecăm, să corectăm propriile moduri greşite de gândire (păcatele), să alungăm din interiorul nostru aspectele care produc dizarmonie; ne dă puterea viziunii directe a Ceea ce Este.
Cine ne dă această cunoaştere? Noi ne-o dăm, căutând-o, cercetând atent prin noi înşine legile de manifestare ale naturii.
Prima curăţire a “păcatelor” din noi (simbolizată de botezul lui Ioan) poate să aibă loc în noi doar dacă avem o minimă cunoaştere despre cum s-ar putea face această curăţire. Această cunoaştere însă “nu pică din cer” (fără ca noi să întreprindem nici o cercetare în acest sens) şi nu e nici rezultatul preocupărilor lumeşti, a gândurilor obişnuite (omeneşti) ce caracterizează pe ansamblu gândirea societăţii actuale.
Ea poate fi doar rezultatul unui moment de conştiinţă (pe care toţi îl avem din când în când) când punem sub semnul întrebării valorile societăţii şi începem să le cercetăm mai îndeaproape.
Gândurile dogmatice, doctrinare, automatismele mentale, prejudecăţile (preoţii şi bătrânii) copiate automat din societate, fără analiză, nu ştiu să spună nimic despre curăţirea de păcat (despre botez) pentru că ele de obicei nu generează o acţiune concretă pentru eliminarea din noi a “păcatelor” ci doar acţiuni de suprafaţă, îndreptate spre rituri şi aparenţe, spre susţinerea unor credinţe oarbe şi a unor teorii şi concepte neverificate; acţiuni care inevitabil duc la contradicţii şi neînţelegeri (la păcate) şi astfel la suferinţă.
“Ce credeţi? Un om avea doi feciori şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: “Fiule, du-te azi de lucrează în via mea!” “Nu vreau,” i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: “Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus.
“Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” “Cel dintâi” au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: “Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.
Fiindcă Ioan a venit la voi umblând pe calea neprihănirii şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut; şi măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l credeţi.””
(Matei 21.28 - 32)
În pilda celor doi fii vedem clar diferenţa dintre “a vrea” şi “a acţiona”. Unii cred că acestea două sunt unul şi acelaşi lucru, cred că credinţa şi acţiunea sunt acelaşi lucru. Şi au dreptate dacă ne referim la credinţa adevărată (modul corect de gândire) care inevitabil generează o acţiune bună (un mod corect de acţiune).
Dar dacă ne referim la credinţa de suprafaţă (care este majoritară în societatea actuală), pe aceasta o interesează mai mult “dacă crezi în Dumnezeu” (sau după caz în Alah, Brahma, Isus, Tao, Budha, Shiva etc.), dacă eşti de o credinţă anume, sau dacă mergi la biserică (templu, moschee etc.) în mod regulat, dacă te-ai spovedit (sau ţi-ai făcut ritualul zilnic, sau “cele cinci închinări zilnice” etc.) decât dacă faci binele şi nu mai păcătuieşti (nu eşti orgolios, mânios, fricos, trist, lacom, leneş, desfrânat).
De fapt majoritatea acestor credincioşi aparenţi nici nu ştiu care sunt păcatele (de exemplu; care sunt cele şapte păcate capitale).
Dacă vrem “să ne mântuim”, nu e destul doar să vrem acest lucru, la fel cum, pentru a mânca, nu e destul doar să vrem acest lucru: în ambele cazuri mai trebuie să facem şi anumite acţiuni specifice pentru a atinge aceste obiective.
Şi este evident că pentru “mântuire” (ca de altfel pentru atingerea oricărui obiectiv) trebuie făcute (nu doar voite) anumite acţiuni specifice.
Dar mai înainte de a acţiona, trebuie să cercetăm, să analizăm atent realitatea pentru a descoperi care sunt acţiunile cele mai indicate pentru a ne atinge scopul propus (virtutea, cunoaşterea Adevărului etc.).
În general, e greu a identifica aceste acţiuni deoarece oamenii nu ştiu exact ce vor. Ei zic că vor mântuire dar ce este mântuirea, în ce constă concret aceasta, care sunt avantajele de pe urma atingerii acestui scop?
De aceea, trebuie, mai întâi, să stabilim ce e virtutea, ce e mântuirea, ce e Adevărul.
În legătură cu mântuirea pot fi diferite accepţiuni în legătură cu ce ar pute fi:
- o eliberare de prejudecăţi, de păcate, de iluzii
- o răsplată pentru facerea de bine
- viziunea directă a Realităţii, a lui Dumnezeu...
Însă pentru oricare din aceste sensuri ale termenului de mântuire (şi acestea sunt doar câteva dintre sensuri), pentru a le atinge e nevoie de o acţiune specifică:
- a ne observa şi analiza, a înţelege şi a elimina din psihicul nostru modurile greşite de gândire privitoare la bine şi rău, la virtute, la cunoaştere, divinitate, realitate, existenţă etc.
- a ne autoanaliza şi a elimina din noi, după ce le-am înţeles, păcatele capitale: orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu.
- a medita, a ne ruga, a posti, a practica diferite metode de concentrare pentru a pătrunde în profunzimea lucrurilor, la Esenţă, la Ceea ce Este...
Vedem, deci, că este necesară o cercetare profundă a scopurilor pe care declarăm că vrem să le atingem (virtute, adevăr, mântuire, fericire etc.) pentru a vedea exact în ce constau acestea şi ce trebuie să facem concret pentru a atinge aceste scopuri.
După aceea, nu ne mai rămâne decât să acţionăm, să facem ceea ce e necesar să facem pentru a ne îndeplini dorinţele (ceea ce vrem să realizăm).
Stăpânul personalităţii
Pilda vierilor
(Matei 21.33-46)
... “Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii lui [apoi pe fiul lui] ca să ia partea lui de rod...
Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: “Iată moştenitorul, haide-ţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.” Şi au pus mâna pe el, l-au dus afară din vie şi l-au omorât.
Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? Ei I-au răspuns: “Pe ticăloşii aceia îi va pierde şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea lor.”
... “Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri” De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.””
Via este simbol al domeniului care aduce foloase celui care o stăpâneşte şi o exploatează cum se cuvine. Ea este simbol al domeniului psihomental al cărui roade dau naştere acţiunii. Acest domeniu este dotat cu diferite mecanisme de apărare (gard: memorie, logică, raţiune, automatisme etc), care ne pot apăra (de suferinţă), dacă sunt corect folosite sau, dimpotrivă, ne pot înlănţui în suferinţă, în caz contrar.
Teascul este simbolul discernământului şi a inteligenţei practice care trebuie să transforme mediul interior sau exterior (adică “să stoarcă struguri”) pentru a fi în avantajul nostru (a obţine vinul).
Turnul este pentru supravegherea “viei” şi constă în permanenta autoanaliză şi cercetare sinceră de sine, menită să identifice modurile greşite de gândire (hoţii - păcatele) imediat ce acestea apar.
Vierii sunt simbolul stăpânilor temporari ai personalităţii spre deosebire de gospodar care este stăpânul permanent şi de drept al acesteia.
Gospodarul e, deci, Fiinţa, Sinele, Tatăl interior... ceea ce e dincolo de personalitate (gânduri, emoţii) şi care a generat-o (a zidit-o) pe aceasta. El este creator prin excelenţă.
“Vierii” pot fi buni (virtuţile) sau răi (păcatele) în funcţie de cum apără interesele “gospodarului” şi ale “fiului acestuia” (Binele şi Adevărul).
Odată ce suntem ferm stabiliţi pe drumul transformării interioare spre Bine şi Adevăr, înlăturarea “vierilor răi” (a păcatelor) de la conducerea personalităţii e doar o chestiune de timp, de răbdare, de cât de mult ne concentrăm asupra acestui proces.
În ceea ce priveşte piatra, temelia pe care e construită Împărăţia lui Dumnezeu (anume piatra Binelui şi Adevărului), chiar dacă ea nu e luată în considerare de lumea actuală (al cărei zidari au lepădat-o), este prezentă peste tot şi nimeni nu poate sta în calea ei, pentru că ea menţine creaţia:
“Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Matei 21.44)E de precizat că ea nu cade decât asupra “păcatului” şi a ignoranţei, deoarece acestea nu aduc pentru noi decât roade rele (suferinţă, dizarmonie).
După ce acestea sunt distruse din noi, stăpânirea personalităţii o vom da în mâna cunoaşterii şi virtuţilor, deoarece doar acestea ne pot aduce roadele aşteptate: Binele şi Adevărul.
