Manifestările Tatălui Interior - Tatăl nostru
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Manifestările Tatălui Interior. Iertarea
Tatăl nostru - iertarea greşelilor
(Matei 6.7-15)
“… Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: “
Dacă vrem să ne meargă bine, dacă vrem să fim fericiţi trebuie să ne rugăm, trebuie să cerem şi să căutăm să obţinem Binele şi Adevărul şi nu altceva.
Înainte de a începe interpretarea acestei rugăciuni fundamentale a creştinismului, este necesar să precizez că această rugăciune se pretează deopotrivă atât unei interpretări interioare, cât şi uneia exterioare.
Pe cea exterioară, care ne îndreaptă spre Dumnezeu, creatorul lumii, pentru a-i cere să ne ajute în efortul nostru de autoperfecţionare, pentru
a-i cere ca “voia lui să coboare pe pământ”, o cunoaştem cu toţii.
De aceea, eu voi insista în continuare asupra interpretării interioare a acestei rugăciuni aflată în strânsă legătură cu componentele principale ale interiorului nostru (ale Fiinţei noastre, ale Sinelui nostru), menţionând însă că această interpretare se vrea a fi doar un ajutor spre o mai bună înţelegere a Naturii noastre interioare, ea neexcluzând-o pe cea exterioară.
Acestea fiind spuse, putem spune că dacă ne privim atent, găsim mai multe componente, fiecare cu rolul lor bine definit în funcţionarea noastră, toate conduse de ceea ce suntem noi cu adevărat, de eul nostru real (Fiinţa, Sinele real).
Aceste componente sunt:
1. componenta fizică: corpul fizic cu toate părţile sale. E clar că acest corp fizic nu suntem noi: el se schimbă de-a lungul timpului (toate celulele corpului fizic se schimbă o dată la şapte ani).
Gândiţi-vă la pruncul care aţi fost odată: e clar că acela (corpul fizic al lui) a murit, altfel nu puteaţi deveni voi, cei care sunteţi acum.
Eu ca şi Sine nu mă schimb (aceasta este condiţia ca eu să fiu) de aceea eu nu pot fi ceea ce se schimbă, de aceea eu nu sunt corpul fizic, eu sunt cel ce coordonează schimbarea corpului fizic, dar eu nu mă schimb.
2. componenta energetică: e legată de energiile pe care le manifestăm, e legată de mişcarea energiilor.
Eu nu sunt nici această energie, ea tot timpul se schimbă, eu rămân! Eu o coordonez, o folosesc, dar nu sunt această energie.
Materia corpului fizic, prin diferite procese, se transformă în energie (cinetică, calorică...) care însă este tot timpul alta: se schimbă.
Eu, ca şi Sine, nu mă schimb, de aceea eu nu sunt energia (ceva care se schimbă).
3. componenta emoţională cuprinde toate emoţiile pe care le generăm şi le susţinem a se manifesta: mânie, calm, orgoliu, umilinţă, frică, curaj… Ele se schimbă continuu, ele vin şi pleacă, noi ca Sine rămânem, noi suntem punctul din spatele acestei schimbări, punctul care coordonează această schimbare.
Noi nu suntem mânia de exemplu; dacă am fi ea, când ea ar dispare din noi şi noi am dispare; nici noi (ca Sine) nu am mai fi.
Cum noi rămânem, cum ceva rămâne după dispariţia emoţiilor, e clar că noi suntem acel ceva, noi nu suntem emoţiile: ele vin şi pleacă, noi rămânem.
Pentru simplul fapt că noi ne identificăm cu ele (că, credem că noi suntem mânia, orgoliul, calmul…), nu înseamnă că şi suntem ele.
Noi suntem ceea ce suntem: suntem cei ce rămân, subzistă, există şi coordonează această mişcare necontenită a emoţiilor prin interiorul nostru.
Noi nu suntem ele. Noi le creem şi le susţinem însă pe ele.
4. componenta mentală - de atitudine faţă de mediul înconjurător. În această componentă, cele care se schimbă neîncetat sunt gândurile noastre, atitudinea pe care o avem faţă de ce ne înconjoară, conceptele şi opiniile faţă de aceasta.
Uneori vine gândul plictiselii, apoi e schimbat cu cel al entuziasmului, apoi cu cel al mâniei, desfrâului, lăcomiei…
Gândurile noastre se schimbă neîncetat. Ele vin şi pleacă, noi, ca şi Sine, rămânem. Noi nu suntem aceste gânduri care vin şi pleacă dar noi le creem şi le susţinem.
La fel cum un pictor nu este tablourile sale (el este doar cel care le creează şi le susţine), la fel noi nu suntem acele părţi din noi care se schimbă tot timpul, acele părţi pe care le creem şi le susţinem: energii, emoţii, gânduri concrete.
Noi suntem punctul stabil din spatele acestei schimbări.
5. componenta cauzală (filozofică) - care cuprinde concepţiile mentale care ne ghidează acţiunile pe termen lung, ideile şi conceptele fundamentale pe care le avem despre realitate. Aici sunt e ideile pe care le avem despre viaţă, moarte, spaţiu, timp, divinitate, păcat, mântuire, percepţie, cunoaştere…
Dacă privim atenţi vedem că aceste idei le-am creat (dobândit) la un moment dat din viaţa noastră şi că, de asemenea, ele sunt în continuă schimbare.
Dar noi ca Sine nu putem fi ceva care se schimbă (aceasta e condiţia de a fi) deci nu suntem nici aceste idei.
Ele vin şi pleacă, noi rămânem. Noi nu suntem ele, noi doar le creem şi le susţinem.
6. componenta intuitivă (de sinceritate absolută cu noi înşine). Nu toată lumea are dezvoltată suficient această componentă, dar ea odată dezvoltată ne permite să intrăm în profunzimea lucrurilor, să înţelegem în profunzime ce este viaţa, moartea, divinitatea…
Chiar dacă această componentă ne ajută să obţinem cele menţionate mai sus, şi ea se schimbă, deci, noi nu suntem ea.
Noi suntem cei care o creem şi pe aceasta, la fel cum creem şi ne susţinem: energiile, emoţiile, gândurile concrete, gândurile “filozofice”.
7. componenta volitivă - legată de dorinţele noastre mai mari sau mai mici, mai intime sau mai puţin intime. E clar că noi nu suntem dorinţele noastre; ele vin şi pleacă; noi rămânem, noi suntem cei care le creem şi le susţinem.
8. componenta legată de inteligenţa noastră, adică de capacitatea noastră de a face legături mai mult sau mai puţin profunde între elementele cunoaşterii pe care o deţinem, precum şi de înţelepciunea noastră (conştiinţa noastră), adică de cunoaşterea pe care o avem despre noi şi despre ceea ce ne înconjoară.
E clar că aceste elemente sunt în continuă schimbare, noi nu suntem ele, noi suntem cei care le creem şi le susţinem. Noi suntem punctul stabil din spatele acestei continue schimbări de materie fizică, energie, emoţii, gânduri concrete, gânduri abstracte (filozofice), intuiţii, dorinţe, cunoaşteri.
Toate acestea vin şi pleacă, noi rămânem.
Să numim acest punct stabil din spatele schimbării interioare Fiinţă sau Sine real. Acesta suntem noi cu adevărat. Restul sunt doar manifestări, forme, nume ale noastre. Doar atât.
Noi suntem ceea ce suntem, atât.
“Tatăl nostru, care eşti în ceruri”
Noi creem interiorul nostru fără însă a fi el.
Tatăl este simbolul creatorului, al celui care dă naştere.
Pentru lume acest tată, acest "creator" este Dumnezeu, pentru interiorul nostru acest tată este Fiinţa, Sinele de care am pomenit mai înainte.
Pentru că oamenii, în marea lor majoritate, se identifică cu manifestările Fiinţei lor interioare; din “ei”, devin “noi”: acum eu mânia, apoi el orgoliul, apoi ea frica…
Necunoaşterea Fiinţei noastre interioare, a acelei Scântei divine care creează manifestările noastre duce la scindare.
Până nu ajungem să cunoaştem şi să conştientizăm în profunzime cine suntem noi cu adevărat (Fiinţa, Sinele, Tatăl manifestărilor noastre: materiale, energetice, emoţionale, mentale…), până atunci suntem stăpâniţi de ignoranţă, de necunoaştere.
Stăpâniţi de aceasta ne referim la noi, la ceea ce suntem cu adevărat (Fiinţa, Sinele) ca la ceva exterior nouă; ne identificăm cu un fals sine, ne identificăm cu manifestările noastre.
(Pe de altă parte, cel ce se roagă este deja o manifestare a Sinelui care e dincolo de cuvinte, dincolo de grai şi deci este just să se refere la cel care a creat această manifestare (Sinele) ca fiind Tatăl său.
Cât timp vorbim, ne manifestăm, noi nu cunoaştem Sinele iar atunci când îl cunoaştem, când îl percepem cu adevărat, TĂCEM.
Când ne conştientizăm cu adevărat pe noi ca Sine, transcendem dualitatea, transcendem manifestarea, atunci suntem DINCOLO, în Perfecţiune, acolo nici o rugăciune nu-şi găseşte locul.)
Acest tată interior, acest creator al interiorului nostru locuieşte în Cerurile noastre interioare. Cerul este simbol al conducerii, al suprave-gherii, al coordonării acţiunilor (emoţiilor şi gândurilor noastre). Şi exact acest lucru îl facem noi ca Fiinţă, ca şi creatori ai interiorului nostru: conducem, supraveghem.
Noi suntem spectatori ai întregii noastre transformări (schimbări) interioare şi totodată generatori şi coordonatori ai acesteia, doar că uneori (şi nu des) ne identificăm cu creaţiile noastre (gânduri, emoţii) şi uităm că noi nu suntem ele. Atunci cădem în ignoranţă şi drept urmare suferim. Cădem în ignoranţă şi atunci zicem: “Tatăl nostru”, şi e drept să zicem aşa pentru că atâta timp cât ne identificăm cu diferite gânduri şi emoţii (mânie, lene, tristeţe…), noi nu suntem unul şi acelaşi tot timpul, ci suntem NOI, suntem în sensul că, credem că suntem.
“Sfinţească-se Numele Tău”
Când renunţăm a ne mai identifica cu creaţiile noastre atunci nu mai zicem “Tatăl nostru” ci zicem “Eu” în sensul cel mai profund al cuvântului, nu mai zicem “Tatăl nostru… sfinţească-se numele Tău”, deoarece conştientizăm că noi nu putem fi multipli, ci suntem indivizi, suntem Fiinţa, Sinele.
Atunci zicem: “sfinţească-se numele meu!”, deoarece Sfinţirea este simbol al devenirii întru desăvârşire, întru perfecţionare, al devenirii îndreptată spre o organizare şi o armonie superioară, iar Numele este un simbol pentru ceva, desemnează ceva, dar nu este ceva, nu este o realitate aparte.
Deci Numele Dumnezeu nu este Dumnezeu, la fel cum numele masă, nu este masă. Numele desemnează o formă de manifestare care la rândul ei este o manifestare a ceva care o transcende (a ceva care generează şi susţine acea formă). Acest ceva este realitatea în Sine, este Dumnezeu (pentru lume), este Sinele pentru interior. Acest ceva este creatorul a diferite forme de manifestare.
Dumnezeu este neschimbat, este perfect, este desăvârşit, la fel şi Sinele nostru, el a fost creat desăvârşit. El nu poate fi sfinţit, desăvârşit, perfecţionat, dar numele lui poate fi, el fiind un simbol al formelor de manifestare aflate în continuă schimbare. Lumea interioară şi exterioară e creată de Dumnezeu (de Creator) şi ea se schimbă continuu: formele se schimbă. Aceste forme (aceste nume) pot fi sfinţite, perfecţionate, nu însă şi realitatea din spatele lor, care este imuabilă.
La fel, Sinele nostru Real este creat perfect dar manifestările sale (materiale, energetice, emoţionale, mentale, volitive, intuiţionale…) sunt imperfecte şi pot fi perfecţionate.
Aşadar, să ne realizăm partea noastră de contribuţie şi să participăm la perfecţionarea lumii noastre interioare precum şi la a celei exterioare (a formelor de manifestare ale realităţii imuabile).
Şi să fim atenţi unde punem limita între ceea ce credem că poate face doar Divinul şi ceea ce putem face Noi, ca Sine, pentru că noi putem face foarte multe lucruri pe care nu le cunoaştem datorită ignoranţei. Dumnezeu a pus multe potenţialităţi care pot fi dezvoltate, perfecţionate (sfinţite) în noi, dar e în mare parte de datoria noastră să facem această sfinţire (perfecţionare).
Aşadar, să “sfinţim numele noastre”, să perfecţionăm, să desăvârşim formele noastre de manifestare (fizice, energetice, emoţionale, mentale…), pentru realizarea unei mai mari armonii interioare, având ca efect imediat fericirea noastră.
Aşadar, pe scurt, Tatăl (ca Dumnezeu şi ca Sine Real) este Ceea Ce Este.
În sinea lui este sfânt, desăvârşit, neschimbat, fix, nu suferă transformări.
Dar numele Lui, manifestările Lui sunt supuse schimbării, transformării, organizării. De aceea pot fi organizate şi mai bine, organizarea lor poate fi mai desăvârşită, mai BUNĂ, mai SFÂNTĂ, de aceea trebuie (aceasta este o lege) a SFINŢI NUMELE TATĂLUI, a armoniza lumea interioară şi pe cea exterioară.
Dumnezeu/Întregul este "creator" al Lumii interioare şi exterioare, în sensul că a creat materialul care poate fi prelucrat.
Şi la fel cum el este doar indirect răspunzător de construcţia caselor, a maşinilor, a hainelor (direct răspunzători sunt oamenii care le-au creat, aceşti micuţi demiurgi), la fel, în interiorul nostru direct, răspunzători pentru emoţiile, gândurile noastre suntem noi, ca şi Sine Real, care le creem pe toate acestea.
Sinele Real este o creaţie perfectă, el este dincolo de cuvinte, dincolo de descriere, ca orice este perfect.
“Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”
Dar noi putem (şi trebuie să o facem) să perfecţionăm, să desăvârşim, să coborâm Împărăţia Armoniei în interiorul şi exteriorul nostru, atât în planurile gândirii (cerul) precum şi în cele ale acţiunii (pământul).
“Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”
Pâinea este simbol al hranei spirituale, al cunoaşterii (“omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” - Matei 4.4), menite a ne ajuta să progresăm în procesul nostru de perfecţionare, de desăvârşire, de sfinţire.
Pe de altă parte, ea este şi simbol al manifestării, al schimbării. Această schimbare, manifestare, cum am spus mai sus, este creată (este dată) de ceea ce este în spatele ei, de ceea ce este imuabil (de Dumnezeu pentru lume în general, de Sinele Real pentru interior).
Întotdeauna (în toate zilele) apare această pâine (ca manifestare, ca schimbare) şi întotdeauna avem nevoie de ea (ca şi cunoaştere), pentru a ne adapta şi a ne încadra optim şi armonios lumii.
De cunoaştere avem nevoie întotdeauna (deci şi astăzi) pentru a ne adapta perpetuei schimbări ce caracterizează manifestarea lumii interioare şi exterioare.
De asemenea, pentru a realiza perfecţionarea (sfinţirea) noastră trebuie să începem chiar de ASTĂZI (din acest moment) să eliminăm din noi prejudecăţi, iluzii, ataşamente neîntemeiate, aşteptări false care generează moduri greşite de gândire (păcate) în psihicul nostru şi care împiedică această sfinţire, care împiedică instalarea în noi a ARMONIEI.
Trebuie să începem deci de ASTĂZI să ne deschidem ETERNEI CLIPE, să ne deschidem la Ceea ce Este, TATĂLUI, Întregului şi astfel voia Lui se va împlini.
“şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”
“Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.
Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6.14-15)
Pentru a înţelege ce este iertarea şi pentru a înţelege care este rodul ei în desăvârşirea spirituală, trebuie să vedem mai întâi care este rodul ei.
Şi dacă o privim atent, vedem că acest rod trebuie să fie mântuirea, fericirea, pacea, liniştea.
Deci iertarea o putem defini ca fiind procesul de restabilire a ordinii şi armoniei unui sistem (fizic, psihic, social), deoarece acest proces are ca rezultat atingerea liniştii şi păcii acelui sistem.
Dar această restabilire a ordinii se poate face doar prin luarea de măsuri împotriva “elementelor disturbatoare”, a acelor elemente care au deranjat armonia acelui sistem.
Astfel avem în principal două lumi (sisteme), cea exterioară şi cea interioară şi corespunzător fiecăreia, avem o iertare specifică (exterioară, respectiv interioară).
În ce priveşte lumea exterioară, armonia ei este distrusă de elemente disturbatoare cum sunt hoţii, ucigaşii, mincinoşii… şi împotriva acestor elemente trebuie luate măsuri pentru îndepărtarea lor şi astfel a reface armonia socială distrusă.
Dacă nu luăm măsuri împotriva lor, armonia sistemului va avea şi mai mult de suferit, suferinţa acestui sistem social şi a elementelor sale componente (oamenii) crescând din ce în ce mai mult. De aceea, nici nu poate fi vorba să ne aşteptăm ca, dacă nu luăm nici o măsură împotriva celor ce distrug armonia (datorită unei proaste înţelegeri a noţiunii de iertare), aceasta să se refacă de la sine.
În ceea ce priveşte lumea noastră interioară (psihologico-emoţională), armonia ei este deranjată de elemente cum sunt: orgoliul, mânia, lăcomia, lenea, frica, tristeţea, desfrâul… Imediat ce acestea apar în psihicul nostru, armonia lui este distrusă şi “vocea conştiinţei” noastre interioare ne va transmite imediat ca semnal (spre a ne indica acest lucru), suferinţa.
De aceea, imediat ce aceste elemente disturbatoare apar în interiorul nostru, trebuie să luăm măsuri spre a le diminua şi apoi a le elimina, înlocuindu-le cu virtuţile corespunzătoare (umilinţă, calm, cumpătare, hărnicie, curaj, bucurie, castitate), cu iubire şi cunoaştere obiectivă, singurele capabile să ducă la refacerea armoniei interioare şi astfel să reapară în noi fericirea, liniştea, pacea care există doar atâta timp cât această armonie se menţine.
Ce înseamnă, aşadar, a ierta greşelile greşiţilor noştri (hoţi, criminali, mincinoşi…)?
Nu înseamnă a nu lua măsuri exterioare, menite a-i determina pe aceştia să nu mai încerce să distrugă armonia în viitor (aceste măsuri trebuie imediat luate, însă cu discernământ), ci înseamnă a nu permite propriilor noastre greşeli (păcate ca orgoliul, mânie, tristeţe…) să se manifeste în noi când ceilalţi ne greşesc.
Adică noi trebuie să luăm măsuri pentru refacerea armoniei exterioare distruse, dar aceste măsuri să nu le luăm din răzbunare, ură, mânie, tristeţe, ci doar din iubire, doar din dorinţa de a-i ajuta, pe cei care greşesc, să vadă aceasta şi să nu mai greşească astfel a doua oară.
Acţiunea noastră de ajutor (de iubire) trebuie să fie bazată pe o cunoaştere obiectivă, pe un discernământ maxim, pe o cunoaştere profundă a efectelor acţiunilor noastre (care trebuie să fie BINELE întotdea-una, altfel vom suferi).
A ierta, deci, greşiţilor noştri înseamnă a nu lăsa să apară în noi păcatele (modurile greşite de gândire) atunci când ne întâlnim cu păcatele celui care greşeşte (mânie, orgoliu, tristeţe…) şi care îl determină astfel să greşească (să fure, să mintă, să ucidă…).
A ierta păcatele celorlalţi înseamnă, deci, a avea întotdeauna faţă de ceilalţi (indiferent de atitudinea lor, bună sau rea, faţă de noi) o atitudine de iubire, de deschidere, de dăruire, de ajutor, care să fie concretizată în fapte, bazându-se pe o cunoaştere discriminativă care ne indică care este BINELE, în orice împrejurare.
Dacă “iertăm”, în sensul precizat mai sus, atunci în interiorul nostru nu se vor mai manifesta păcatele (orgoliu, mânie, frică, tristeţe…) şi astfel acolo va fi păstrată armonia cu efectele dorite de noi: linişte, pace, fericire, mulţumire interioară.
Acţiunea pornită dintr-o astfel de atitudine interioară (bazată deci pe iubire şi discernământ), nu va putea decât să ducă şi la refacerea armoniei exterioare, aducând deci în exterior pacea, liniştea, fericirea.
Greşelile noastre sunt păcatele (modurile greşite de gândire: orgoliu, mânie…), deoarece acestea duc la: minciună, furt…, duc, deci, în primul rând, la distrugerea armoniei interioare (rezultând astfel suferinţa interioară) şi în al doilea rând, la distrugerea armoniei exterioare (generând astfel suferinţa exterioară).
Ele, de obicei, sunt atrase, să se manifeste, de greşelile celorlalţi (de păcatele lor).
Iertând aceste păcate, adică nemailăsând ca să se manifeste în interiorul nostru propriile noastre păcate, întrerupem un cerc vicios.
Sensul actual al cuvântului iertare este de “a scuti pe cineva de pedea-psă, de a trece cu vederea greşeala cuiva” (conform D.E.X) ori e clar că în acest sens nu ne putem permite să nu luăm măsuri împotriva elementelor disturbatoare (interioare respectiv, exterioare) pentru că aceasta ar duce la distrugerea armoniei, deci la suferinţă. E la “mintea cocoşului” acest lucru. Deci, în acest sens, nu ne putem permite “să iertăm” pe greşiţii noştri.
De aceea, eu am presupus la începutul acestei expuneri un alt sens pentru acest cuvânt, având în vedere rezultatele care ar trebui să fie obţinute ca urmare a unei atare acţiuni (mântuire, fericire, mulţumire).
În acest al doilea sens, putem să iertăm pe greşiţii noştri şi chiar trebuie să o facem.
Deci, să-i iubim pe greşiţii noştri: să-i iubim, să-i ajutăm să-şi înţeleagă greşeala, pentru a nu mai greşi în viitor. Pentru aceasta trebuie să ne creştem Discernământul prin cunoaşterea obiectivă a legilor naturii noastre interioare şi respectiv a celei exterioare şi astfel să ajungem să cunoaştem care sunt acţiunile (măsurile) cele mai adecvate ce trebuie să le luăm spre a-i ajuta pe cei ce greşesc, să nu mai greşească pe viitor, să nu mai încerce să distrugă Armonia. Trebuie să-i ajutăm să conştientizeze că dacă o vor face, vor suferi, indiferent dacă ei acum cred sau nu aceasta.
“şi nu ne lăsa să cădem în ispită”
Ispita (proba) e bună şi necesară şi este de absolută trebuinţă. Nu trebuie neapărat să o căutăm, dar când vine să fim atenţi să o depăşim, făcând încă un pas spre desăvârşirea noastră.
Dacă nu am fi ispitiţi, dacă nu ne-am confrunta cu răul din exterior (cu păcatele celorlalţi), răul din noi nu ar ieşi la iveală şi astfel nu l-am putea analiza spre a-l înţelege şi apoi elimina din noi. Deci, când apare ispita, să fim bucuroşi că astfel avem ocazia să studiem răul din noi (orgoliu, mânie, frică…) care iese, cu această ocazie, la suprafaţă (fiind atras, prin rezonanţă, de răul din ceilalţi) şi astfel putem să-l vedem şi să-l alungăm din noi.
Pentru depăşirea ispitelor (probelor), e necesară atenţie, concentrare şi, mai ales, răbdare pentru că nu vom putea să înţelegem în profunzime de ce sunt greşite păcatele încă de la primele confruntări cu ele, ci această înţelegere va veni cu timpul, pe măsura efortului care îl depunem în această direcţie.
“şi ne izbăveşte de cel rău”
Răul este ceea ce nu ne este util, avantajos, favorabil, ceea ce nu ne duce la obţinerea armoniei, a unei organizări superioare, ceea ce nu ne foloseşte în cea mai mare măsură. El constă în toate aceste moduri greşite de gândire (păcate) de care am tot pomenit.
Izbăvirea de rău e posibilă până la capăt numai dacă e pornită din sinele nostru cel mai adânc, din Sinele nostru Real (Tatăl nostru interior).
“Noi şi Tatăl suntem una!”, noi suntem Sinele Real cel care creează diferitele manifestări cu care ne identificăm uneori datorită ignoranţei (materie, energie, emoţii, gânduri…)
Revin prin a reaminti că această interpretare interioară a rugăciunii “Tatăl nostru” nu o exclude pe cea exterioară, ci doar o completează.
Există un Dumnezeu creator şi coordonator al manifestării şi există Sinele nostru Real creator şi susţinător al lumii noastre interioare. Noi suntem una cu acest Tată interior (cu Sinele Real).
Acest Sine este un mic demiurg, e şi el un mic Dumnezeu, aceasta nu poate nega nimeni: el creează şi susţine emoţii, atitudini, idei, concepte şi prin acestea, acţiuni creatoare.
Să nu uităm, deci, că Interiorul este reflecţia Exteriorului şi invers.
Noi acum vorbim în special despre interior, încercând să dăm tuturor lucrurilor exterioare o conotaţie, o înţelegere şi un sens INTERIOR, cu scopul evident de a înţelege şi a armoniza la maxim interiorul nostru.
Fără acest sens interior, exteriorul nu are nici un sens şi nici nu poate fi înţeles în adevărata lui natură.
Exteriorul şi interiorul merg mână în mână, se condiţionează, se întrepătrund şi se generează reciproc, sprijinindu-se unul pe celălalt.
De aceea TREBUIE să dăm o importanţă EGALĂ atât Interiorului cât şi Exteriorului.
Să nu minimalizăm pe unul sau pe altul.
Aici e nevoie de discernământ, de ECHILIBRU şi de o mare dorinţă de a cunoaşte ADEVĂRUL şi de a ne integra Lui.
“Căci a ta este Împărăţia, puterea şi slava în veci. Amin.”
Ultima frază contrazice aparent cererile făcute la începutul rugăciunii: am cerut să vină împărăţia, să se manifeste puterea Lui (voinţa-voia), să se sfinţească numele Lui (să se arate astfel slava şi măreţia Lui) şi acum spunem că ele SUNT şi nu trebuie să vină.
Dar contradicţia e doar aparentă. Doar cei capabili să treacă dincolo de DUALITATEA numelor şi a formelor sunt capabili să vadă aceasta.
Căutând deci să transcendem conceptele, teoriile, contrariile, extremele, identificând ceea ce e dincolo de ele, identificând esenţa, ceea ce e dincolo de dualitate, ajungem SĂ ÎNŢELEGEM…
Amin. Aşa este !!!
Pe scurt, în interpretarea interioară, rugăciunea “Tatăl nostru” vedem că spune următoarele:
“Hai să-mi perfecţionez manifestările (emoţiile, gândurile, acţiunile...), să le fac mai bune, mai armonioase.
Pentru aceasta am nevoie de cunoaştere (pâinea cea de toate zilele) care să-mi arate cum pot face acest lucru, care să-mi arate ce măsuri să iau împotriva elementelor perturbatoare interioare (a “păcatelor”) pentru a le înţelege şi elimina din mine şi apoi e nevoie de o acţiune concretă îndreptată în acest scop prin care să ajung să restabilesc în interiorul meu Armonia, izbăvindu-mă astfel de răul din mine şi bucurându-mă de fericirea (mântuirea) dobândită astfel.
… Amin.”
Tatăl nostru - iertarea greşelilor
(Matei 6.7-15)
“… Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: “
Dacă vrem să ne meargă bine, dacă vrem să fim fericiţi trebuie să ne rugăm, trebuie să cerem şi să căutăm să obţinem Binele şi Adevărul şi nu altceva.
Înainte de a începe interpretarea acestei rugăciuni fundamentale a creştinismului, este necesar să precizez că această rugăciune se pretează deopotrivă atât unei interpretări interioare, cât şi uneia exterioare.
Pe cea exterioară, care ne îndreaptă spre Dumnezeu, creatorul lumii, pentru a-i cere să ne ajute în efortul nostru de autoperfecţionare, pentru
a-i cere ca “voia lui să coboare pe pământ”, o cunoaştem cu toţii.
De aceea, eu voi insista în continuare asupra interpretării interioare a acestei rugăciuni aflată în strânsă legătură cu componentele principale ale interiorului nostru (ale Fiinţei noastre, ale Sinelui nostru), menţionând însă că această interpretare se vrea a fi doar un ajutor spre o mai bună înţelegere a Naturii noastre interioare, ea neexcluzând-o pe cea exterioară.
Acestea fiind spuse, putem spune că dacă ne privim atent, găsim mai multe componente, fiecare cu rolul lor bine definit în funcţionarea noastră, toate conduse de ceea ce suntem noi cu adevărat, de eul nostru real (Fiinţa, Sinele real).
Aceste componente sunt:
1. componenta fizică: corpul fizic cu toate părţile sale. E clar că acest corp fizic nu suntem noi: el se schimbă de-a lungul timpului (toate celulele corpului fizic se schimbă o dată la şapte ani).
Gândiţi-vă la pruncul care aţi fost odată: e clar că acela (corpul fizic al lui) a murit, altfel nu puteaţi deveni voi, cei care sunteţi acum.
Eu ca şi Sine nu mă schimb (aceasta este condiţia ca eu să fiu) de aceea eu nu pot fi ceea ce se schimbă, de aceea eu nu sunt corpul fizic, eu sunt cel ce coordonează schimbarea corpului fizic, dar eu nu mă schimb.
2. componenta energetică: e legată de energiile pe care le manifestăm, e legată de mişcarea energiilor.
Eu nu sunt nici această energie, ea tot timpul se schimbă, eu rămân! Eu o coordonez, o folosesc, dar nu sunt această energie.
Materia corpului fizic, prin diferite procese, se transformă în energie (cinetică, calorică...) care însă este tot timpul alta: se schimbă.
Eu, ca şi Sine, nu mă schimb, de aceea eu nu sunt energia (ceva care se schimbă).
3. componenta emoţională cuprinde toate emoţiile pe care le generăm şi le susţinem a se manifesta: mânie, calm, orgoliu, umilinţă, frică, curaj… Ele se schimbă continuu, ele vin şi pleacă, noi ca Sine rămânem, noi suntem punctul din spatele acestei schimbări, punctul care coordonează această schimbare.
Noi nu suntem mânia de exemplu; dacă am fi ea, când ea ar dispare din noi şi noi am dispare; nici noi (ca Sine) nu am mai fi.
Cum noi rămânem, cum ceva rămâne după dispariţia emoţiilor, e clar că noi suntem acel ceva, noi nu suntem emoţiile: ele vin şi pleacă, noi rămânem.
Pentru simplul fapt că noi ne identificăm cu ele (că, credem că noi suntem mânia, orgoliul, calmul…), nu înseamnă că şi suntem ele.
Noi suntem ceea ce suntem: suntem cei ce rămân, subzistă, există şi coordonează această mişcare necontenită a emoţiilor prin interiorul nostru.
Noi nu suntem ele. Noi le creem şi le susţinem însă pe ele.
4. componenta mentală - de atitudine faţă de mediul înconjurător. În această componentă, cele care se schimbă neîncetat sunt gândurile noastre, atitudinea pe care o avem faţă de ce ne înconjoară, conceptele şi opiniile faţă de aceasta.
Uneori vine gândul plictiselii, apoi e schimbat cu cel al entuziasmului, apoi cu cel al mâniei, desfrâului, lăcomiei…
Gândurile noastre se schimbă neîncetat. Ele vin şi pleacă, noi, ca şi Sine, rămânem. Noi nu suntem aceste gânduri care vin şi pleacă dar noi le creem şi le susţinem.
La fel cum un pictor nu este tablourile sale (el este doar cel care le creează şi le susţine), la fel noi nu suntem acele părţi din noi care se schimbă tot timpul, acele părţi pe care le creem şi le susţinem: energii, emoţii, gânduri concrete.
Noi suntem punctul stabil din spatele acestei schimbări.
5. componenta cauzală (filozofică) - care cuprinde concepţiile mentale care ne ghidează acţiunile pe termen lung, ideile şi conceptele fundamentale pe care le avem despre realitate. Aici sunt e ideile pe care le avem despre viaţă, moarte, spaţiu, timp, divinitate, păcat, mântuire, percepţie, cunoaştere…
Dacă privim atenţi vedem că aceste idei le-am creat (dobândit) la un moment dat din viaţa noastră şi că, de asemenea, ele sunt în continuă schimbare.
Dar noi ca Sine nu putem fi ceva care se schimbă (aceasta e condiţia de a fi) deci nu suntem nici aceste idei.
Ele vin şi pleacă, noi rămânem. Noi nu suntem ele, noi doar le creem şi le susţinem.
6. componenta intuitivă (de sinceritate absolută cu noi înşine). Nu toată lumea are dezvoltată suficient această componentă, dar ea odată dezvoltată ne permite să intrăm în profunzimea lucrurilor, să înţelegem în profunzime ce este viaţa, moartea, divinitatea…
Chiar dacă această componentă ne ajută să obţinem cele menţionate mai sus, şi ea se schimbă, deci, noi nu suntem ea.
Noi suntem cei care o creem şi pe aceasta, la fel cum creem şi ne susţinem: energiile, emoţiile, gândurile concrete, gândurile “filozofice”.
7. componenta volitivă - legată de dorinţele noastre mai mari sau mai mici, mai intime sau mai puţin intime. E clar că noi nu suntem dorinţele noastre; ele vin şi pleacă; noi rămânem, noi suntem cei care le creem şi le susţinem.
8. componenta legată de inteligenţa noastră, adică de capacitatea noastră de a face legături mai mult sau mai puţin profunde între elementele cunoaşterii pe care o deţinem, precum şi de înţelepciunea noastră (conştiinţa noastră), adică de cunoaşterea pe care o avem despre noi şi despre ceea ce ne înconjoară.
E clar că aceste elemente sunt în continuă schimbare, noi nu suntem ele, noi suntem cei care le creem şi le susţinem. Noi suntem punctul stabil din spatele acestei continue schimbări de materie fizică, energie, emoţii, gânduri concrete, gânduri abstracte (filozofice), intuiţii, dorinţe, cunoaşteri.
Toate acestea vin şi pleacă, noi rămânem.
Să numim acest punct stabil din spatele schimbării interioare Fiinţă sau Sine real. Acesta suntem noi cu adevărat. Restul sunt doar manifestări, forme, nume ale noastre. Doar atât.
Noi suntem ceea ce suntem, atât.
“Tatăl nostru, care eşti în ceruri”
Noi creem interiorul nostru fără însă a fi el.
Tatăl este simbolul creatorului, al celui care dă naştere.
Pentru lume acest tată, acest "creator" este Dumnezeu, pentru interiorul nostru acest tată este Fiinţa, Sinele de care am pomenit mai înainte.
Pentru că oamenii, în marea lor majoritate, se identifică cu manifestările Fiinţei lor interioare; din “ei”, devin “noi”: acum eu mânia, apoi el orgoliul, apoi ea frica…
Necunoaşterea Fiinţei noastre interioare, a acelei Scântei divine care creează manifestările noastre duce la scindare.
Până nu ajungem să cunoaştem şi să conştientizăm în profunzime cine suntem noi cu adevărat (Fiinţa, Sinele, Tatăl manifestărilor noastre: materiale, energetice, emoţionale, mentale…), până atunci suntem stăpâniţi de ignoranţă, de necunoaştere.
Stăpâniţi de aceasta ne referim la noi, la ceea ce suntem cu adevărat (Fiinţa, Sinele) ca la ceva exterior nouă; ne identificăm cu un fals sine, ne identificăm cu manifestările noastre.
(Pe de altă parte, cel ce se roagă este deja o manifestare a Sinelui care e dincolo de cuvinte, dincolo de grai şi deci este just să se refere la cel care a creat această manifestare (Sinele) ca fiind Tatăl său.
Cât timp vorbim, ne manifestăm, noi nu cunoaştem Sinele iar atunci când îl cunoaştem, când îl percepem cu adevărat, TĂCEM.
Când ne conştientizăm cu adevărat pe noi ca Sine, transcendem dualitatea, transcendem manifestarea, atunci suntem DINCOLO, în Perfecţiune, acolo nici o rugăciune nu-şi găseşte locul.)
Acest tată interior, acest creator al interiorului nostru locuieşte în Cerurile noastre interioare. Cerul este simbol al conducerii, al suprave-gherii, al coordonării acţiunilor (emoţiilor şi gândurilor noastre). Şi exact acest lucru îl facem noi ca Fiinţă, ca şi creatori ai interiorului nostru: conducem, supraveghem.
Noi suntem spectatori ai întregii noastre transformări (schimbări) interioare şi totodată generatori şi coordonatori ai acesteia, doar că uneori (şi nu des) ne identificăm cu creaţiile noastre (gânduri, emoţii) şi uităm că noi nu suntem ele. Atunci cădem în ignoranţă şi drept urmare suferim. Cădem în ignoranţă şi atunci zicem: “Tatăl nostru”, şi e drept să zicem aşa pentru că atâta timp cât ne identificăm cu diferite gânduri şi emoţii (mânie, lene, tristeţe…), noi nu suntem unul şi acelaşi tot timpul, ci suntem NOI, suntem în sensul că, credem că suntem.
“Sfinţească-se Numele Tău”
Când renunţăm a ne mai identifica cu creaţiile noastre atunci nu mai zicem “Tatăl nostru” ci zicem “Eu” în sensul cel mai profund al cuvântului, nu mai zicem “Tatăl nostru… sfinţească-se numele Tău”, deoarece conştientizăm că noi nu putem fi multipli, ci suntem indivizi, suntem Fiinţa, Sinele.
Atunci zicem: “sfinţească-se numele meu!”, deoarece Sfinţirea este simbol al devenirii întru desăvârşire, întru perfecţionare, al devenirii îndreptată spre o organizare şi o armonie superioară, iar Numele este un simbol pentru ceva, desemnează ceva, dar nu este ceva, nu este o realitate aparte.
Deci Numele Dumnezeu nu este Dumnezeu, la fel cum numele masă, nu este masă. Numele desemnează o formă de manifestare care la rândul ei este o manifestare a ceva care o transcende (a ceva care generează şi susţine acea formă). Acest ceva este realitatea în Sine, este Dumnezeu (pentru lume), este Sinele pentru interior. Acest ceva este creatorul a diferite forme de manifestare.
Dumnezeu este neschimbat, este perfect, este desăvârşit, la fel şi Sinele nostru, el a fost creat desăvârşit. El nu poate fi sfinţit, desăvârşit, perfecţionat, dar numele lui poate fi, el fiind un simbol al formelor de manifestare aflate în continuă schimbare. Lumea interioară şi exterioară e creată de Dumnezeu (de Creator) şi ea se schimbă continuu: formele se schimbă. Aceste forme (aceste nume) pot fi sfinţite, perfecţionate, nu însă şi realitatea din spatele lor, care este imuabilă.
La fel, Sinele nostru Real este creat perfect dar manifestările sale (materiale, energetice, emoţionale, mentale, volitive, intuiţionale…) sunt imperfecte şi pot fi perfecţionate.
Aşadar, să ne realizăm partea noastră de contribuţie şi să participăm la perfecţionarea lumii noastre interioare precum şi la a celei exterioare (a formelor de manifestare ale realităţii imuabile).
Şi să fim atenţi unde punem limita între ceea ce credem că poate face doar Divinul şi ceea ce putem face Noi, ca Sine, pentru că noi putem face foarte multe lucruri pe care nu le cunoaştem datorită ignoranţei. Dumnezeu a pus multe potenţialităţi care pot fi dezvoltate, perfecţionate (sfinţite) în noi, dar e în mare parte de datoria noastră să facem această sfinţire (perfecţionare).
Aşadar, să “sfinţim numele noastre”, să perfecţionăm, să desăvârşim formele noastre de manifestare (fizice, energetice, emoţionale, mentale…), pentru realizarea unei mai mari armonii interioare, având ca efect imediat fericirea noastră.
Aşadar, pe scurt, Tatăl (ca Dumnezeu şi ca Sine Real) este Ceea Ce Este.
În sinea lui este sfânt, desăvârşit, neschimbat, fix, nu suferă transformări.
Dar numele Lui, manifestările Lui sunt supuse schimbării, transformării, organizării. De aceea pot fi organizate şi mai bine, organizarea lor poate fi mai desăvârşită, mai BUNĂ, mai SFÂNTĂ, de aceea trebuie (aceasta este o lege) a SFINŢI NUMELE TATĂLUI, a armoniza lumea interioară şi pe cea exterioară.
Dumnezeu/Întregul este "creator" al Lumii interioare şi exterioare, în sensul că a creat materialul care poate fi prelucrat.
Şi la fel cum el este doar indirect răspunzător de construcţia caselor, a maşinilor, a hainelor (direct răspunzători sunt oamenii care le-au creat, aceşti micuţi demiurgi), la fel, în interiorul nostru direct, răspunzători pentru emoţiile, gândurile noastre suntem noi, ca şi Sine Real, care le creem pe toate acestea.
Sinele Real este o creaţie perfectă, el este dincolo de cuvinte, dincolo de descriere, ca orice este perfect.
“Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”
Dar noi putem (şi trebuie să o facem) să perfecţionăm, să desăvârşim, să coborâm Împărăţia Armoniei în interiorul şi exteriorul nostru, atât în planurile gândirii (cerul) precum şi în cele ale acţiunii (pământul).
“Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”
Pâinea este simbol al hranei spirituale, al cunoaşterii (“omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” - Matei 4.4), menite a ne ajuta să progresăm în procesul nostru de perfecţionare, de desăvârşire, de sfinţire.
Pe de altă parte, ea este şi simbol al manifestării, al schimbării. Această schimbare, manifestare, cum am spus mai sus, este creată (este dată) de ceea ce este în spatele ei, de ceea ce este imuabil (de Dumnezeu pentru lume în general, de Sinele Real pentru interior).
Întotdeauna (în toate zilele) apare această pâine (ca manifestare, ca schimbare) şi întotdeauna avem nevoie de ea (ca şi cunoaştere), pentru a ne adapta şi a ne încadra optim şi armonios lumii.
De cunoaştere avem nevoie întotdeauna (deci şi astăzi) pentru a ne adapta perpetuei schimbări ce caracterizează manifestarea lumii interioare şi exterioare.
De asemenea, pentru a realiza perfecţionarea (sfinţirea) noastră trebuie să începem chiar de ASTĂZI (din acest moment) să eliminăm din noi prejudecăţi, iluzii, ataşamente neîntemeiate, aşteptări false care generează moduri greşite de gândire (păcate) în psihicul nostru şi care împiedică această sfinţire, care împiedică instalarea în noi a ARMONIEI.
Trebuie să începem deci de ASTĂZI să ne deschidem ETERNEI CLIPE, să ne deschidem la Ceea ce Este, TATĂLUI, Întregului şi astfel voia Lui se va împlini.
“şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”
“Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.
Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6.14-15)
Pentru a înţelege ce este iertarea şi pentru a înţelege care este rodul ei în desăvârşirea spirituală, trebuie să vedem mai întâi care este rodul ei.
Şi dacă o privim atent, vedem că acest rod trebuie să fie mântuirea, fericirea, pacea, liniştea.
Deci iertarea o putem defini ca fiind procesul de restabilire a ordinii şi armoniei unui sistem (fizic, psihic, social), deoarece acest proces are ca rezultat atingerea liniştii şi păcii acelui sistem.
Dar această restabilire a ordinii se poate face doar prin luarea de măsuri împotriva “elementelor disturbatoare”, a acelor elemente care au deranjat armonia acelui sistem.
Astfel avem în principal două lumi (sisteme), cea exterioară şi cea interioară şi corespunzător fiecăreia, avem o iertare specifică (exterioară, respectiv interioară).
În ce priveşte lumea exterioară, armonia ei este distrusă de elemente disturbatoare cum sunt hoţii, ucigaşii, mincinoşii… şi împotriva acestor elemente trebuie luate măsuri pentru îndepărtarea lor şi astfel a reface armonia socială distrusă.
Dacă nu luăm măsuri împotriva lor, armonia sistemului va avea şi mai mult de suferit, suferinţa acestui sistem social şi a elementelor sale componente (oamenii) crescând din ce în ce mai mult. De aceea, nici nu poate fi vorba să ne aşteptăm ca, dacă nu luăm nici o măsură împotriva celor ce distrug armonia (datorită unei proaste înţelegeri a noţiunii de iertare), aceasta să se refacă de la sine.
În ceea ce priveşte lumea noastră interioară (psihologico-emoţională), armonia ei este deranjată de elemente cum sunt: orgoliul, mânia, lăcomia, lenea, frica, tristeţea, desfrâul… Imediat ce acestea apar în psihicul nostru, armonia lui este distrusă şi “vocea conştiinţei” noastre interioare ne va transmite imediat ca semnal (spre a ne indica acest lucru), suferinţa.
De aceea, imediat ce aceste elemente disturbatoare apar în interiorul nostru, trebuie să luăm măsuri spre a le diminua şi apoi a le elimina, înlocuindu-le cu virtuţile corespunzătoare (umilinţă, calm, cumpătare, hărnicie, curaj, bucurie, castitate), cu iubire şi cunoaştere obiectivă, singurele capabile să ducă la refacerea armoniei interioare şi astfel să reapară în noi fericirea, liniştea, pacea care există doar atâta timp cât această armonie se menţine.
Ce înseamnă, aşadar, a ierta greşelile greşiţilor noştri (hoţi, criminali, mincinoşi…)?
Nu înseamnă a nu lua măsuri exterioare, menite a-i determina pe aceştia să nu mai încerce să distrugă armonia în viitor (aceste măsuri trebuie imediat luate, însă cu discernământ), ci înseamnă a nu permite propriilor noastre greşeli (păcate ca orgoliul, mânie, tristeţe…) să se manifeste în noi când ceilalţi ne greşesc.
Adică noi trebuie să luăm măsuri pentru refacerea armoniei exterioare distruse, dar aceste măsuri să nu le luăm din răzbunare, ură, mânie, tristeţe, ci doar din iubire, doar din dorinţa de a-i ajuta, pe cei care greşesc, să vadă aceasta şi să nu mai greşească astfel a doua oară.
Acţiunea noastră de ajutor (de iubire) trebuie să fie bazată pe o cunoaştere obiectivă, pe un discernământ maxim, pe o cunoaştere profundă a efectelor acţiunilor noastre (care trebuie să fie BINELE întotdea-una, altfel vom suferi).
A ierta, deci, greşiţilor noştri înseamnă a nu lăsa să apară în noi păcatele (modurile greşite de gândire) atunci când ne întâlnim cu păcatele celui care greşeşte (mânie, orgoliu, tristeţe…) şi care îl determină astfel să greşească (să fure, să mintă, să ucidă…).
A ierta păcatele celorlalţi înseamnă, deci, a avea întotdeauna faţă de ceilalţi (indiferent de atitudinea lor, bună sau rea, faţă de noi) o atitudine de iubire, de deschidere, de dăruire, de ajutor, care să fie concretizată în fapte, bazându-se pe o cunoaştere discriminativă care ne indică care este BINELE, în orice împrejurare.
Dacă “iertăm”, în sensul precizat mai sus, atunci în interiorul nostru nu se vor mai manifesta păcatele (orgoliu, mânie, frică, tristeţe…) şi astfel acolo va fi păstrată armonia cu efectele dorite de noi: linişte, pace, fericire, mulţumire interioară.
Acţiunea pornită dintr-o astfel de atitudine interioară (bazată deci pe iubire şi discernământ), nu va putea decât să ducă şi la refacerea armoniei exterioare, aducând deci în exterior pacea, liniştea, fericirea.
Greşelile noastre sunt păcatele (modurile greşite de gândire: orgoliu, mânie…), deoarece acestea duc la: minciună, furt…, duc, deci, în primul rând, la distrugerea armoniei interioare (rezultând astfel suferinţa interioară) şi în al doilea rând, la distrugerea armoniei exterioare (generând astfel suferinţa exterioară).
Ele, de obicei, sunt atrase, să se manifeste, de greşelile celorlalţi (de păcatele lor).
Iertând aceste păcate, adică nemailăsând ca să se manifeste în interiorul nostru propriile noastre păcate, întrerupem un cerc vicios.
Sensul actual al cuvântului iertare este de “a scuti pe cineva de pedea-psă, de a trece cu vederea greşeala cuiva” (conform D.E.X) ori e clar că în acest sens nu ne putem permite să nu luăm măsuri împotriva elementelor disturbatoare (interioare respectiv, exterioare) pentru că aceasta ar duce la distrugerea armoniei, deci la suferinţă. E la “mintea cocoşului” acest lucru. Deci, în acest sens, nu ne putem permite “să iertăm” pe greşiţii noştri.
De aceea, eu am presupus la începutul acestei expuneri un alt sens pentru acest cuvânt, având în vedere rezultatele care ar trebui să fie obţinute ca urmare a unei atare acţiuni (mântuire, fericire, mulţumire).
În acest al doilea sens, putem să iertăm pe greşiţii noştri şi chiar trebuie să o facem.
Deci, să-i iubim pe greşiţii noştri: să-i iubim, să-i ajutăm să-şi înţeleagă greşeala, pentru a nu mai greşi în viitor. Pentru aceasta trebuie să ne creştem Discernământul prin cunoaşterea obiectivă a legilor naturii noastre interioare şi respectiv a celei exterioare şi astfel să ajungem să cunoaştem care sunt acţiunile (măsurile) cele mai adecvate ce trebuie să le luăm spre a-i ajuta pe cei ce greşesc, să nu mai greşească pe viitor, să nu mai încerce să distrugă Armonia. Trebuie să-i ajutăm să conştientizeze că dacă o vor face, vor suferi, indiferent dacă ei acum cred sau nu aceasta.
“şi nu ne lăsa să cădem în ispită”
Ispita (proba) e bună şi necesară şi este de absolută trebuinţă. Nu trebuie neapărat să o căutăm, dar când vine să fim atenţi să o depăşim, făcând încă un pas spre desăvârşirea noastră.
Dacă nu am fi ispitiţi, dacă nu ne-am confrunta cu răul din exterior (cu păcatele celorlalţi), răul din noi nu ar ieşi la iveală şi astfel nu l-am putea analiza spre a-l înţelege şi apoi elimina din noi. Deci, când apare ispita, să fim bucuroşi că astfel avem ocazia să studiem răul din noi (orgoliu, mânie, frică…) care iese, cu această ocazie, la suprafaţă (fiind atras, prin rezonanţă, de răul din ceilalţi) şi astfel putem să-l vedem şi să-l alungăm din noi.
Pentru depăşirea ispitelor (probelor), e necesară atenţie, concentrare şi, mai ales, răbdare pentru că nu vom putea să înţelegem în profunzime de ce sunt greşite păcatele încă de la primele confruntări cu ele, ci această înţelegere va veni cu timpul, pe măsura efortului care îl depunem în această direcţie.
“şi ne izbăveşte de cel rău”
Răul este ceea ce nu ne este util, avantajos, favorabil, ceea ce nu ne duce la obţinerea armoniei, a unei organizări superioare, ceea ce nu ne foloseşte în cea mai mare măsură. El constă în toate aceste moduri greşite de gândire (păcate) de care am tot pomenit.
Izbăvirea de rău e posibilă până la capăt numai dacă e pornită din sinele nostru cel mai adânc, din Sinele nostru Real (Tatăl nostru interior).
“Noi şi Tatăl suntem una!”, noi suntem Sinele Real cel care creează diferitele manifestări cu care ne identificăm uneori datorită ignoranţei (materie, energie, emoţii, gânduri…)
Revin prin a reaminti că această interpretare interioară a rugăciunii “Tatăl nostru” nu o exclude pe cea exterioară, ci doar o completează.
Există un Dumnezeu creator şi coordonator al manifestării şi există Sinele nostru Real creator şi susţinător al lumii noastre interioare. Noi suntem una cu acest Tată interior (cu Sinele Real).
Acest Sine este un mic demiurg, e şi el un mic Dumnezeu, aceasta nu poate nega nimeni: el creează şi susţine emoţii, atitudini, idei, concepte şi prin acestea, acţiuni creatoare.
Să nu uităm, deci, că Interiorul este reflecţia Exteriorului şi invers.
Noi acum vorbim în special despre interior, încercând să dăm tuturor lucrurilor exterioare o conotaţie, o înţelegere şi un sens INTERIOR, cu scopul evident de a înţelege şi a armoniza la maxim interiorul nostru.
Fără acest sens interior, exteriorul nu are nici un sens şi nici nu poate fi înţeles în adevărata lui natură.
Exteriorul şi interiorul merg mână în mână, se condiţionează, se întrepătrund şi se generează reciproc, sprijinindu-se unul pe celălalt.
De aceea TREBUIE să dăm o importanţă EGALĂ atât Interiorului cât şi Exteriorului.
Să nu minimalizăm pe unul sau pe altul.
Aici e nevoie de discernământ, de ECHILIBRU şi de o mare dorinţă de a cunoaşte ADEVĂRUL şi de a ne integra Lui.
“Căci a ta este Împărăţia, puterea şi slava în veci. Amin.”
Ultima frază contrazice aparent cererile făcute la începutul rugăciunii: am cerut să vină împărăţia, să se manifeste puterea Lui (voinţa-voia), să se sfinţească numele Lui (să se arate astfel slava şi măreţia Lui) şi acum spunem că ele SUNT şi nu trebuie să vină.
Dar contradicţia e doar aparentă. Doar cei capabili să treacă dincolo de DUALITATEA numelor şi a formelor sunt capabili să vadă aceasta.
Căutând deci să transcendem conceptele, teoriile, contrariile, extremele, identificând ceea ce e dincolo de ele, identificând esenţa, ceea ce e dincolo de dualitate, ajungem SĂ ÎNŢELEGEM…
Amin. Aşa este !!!
Pe scurt, în interpretarea interioară, rugăciunea “Tatăl nostru” vedem că spune următoarele:
“Hai să-mi perfecţionez manifestările (emoţiile, gândurile, acţiunile...), să le fac mai bune, mai armonioase.
Pentru aceasta am nevoie de cunoaştere (pâinea cea de toate zilele) care să-mi arate cum pot face acest lucru, care să-mi arate ce măsuri să iau împotriva elementelor perturbatoare interioare (a “păcatelor”) pentru a le înţelege şi elimina din mine şi apoi e nevoie de o acţiune concretă îndreptată în acest scop prin care să ajung să restabilesc în interiorul meu Armonia, izbăvindu-mă astfel de răul din mine şi bucurându-mă de fericirea (mântuirea) dobândită astfel.
… Amin.”
