Între “pământ” şi “cer” - Răstignirea
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
(Matei 27.32-38)
... “au întâlnit un om din Cirene, numit Simon şi l-au silit să ducă crucea lui Isus.
Când au ajuns la un loc numit Golgota, care înseamnă: “Locul căpăţânii”, I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; dar, când L-a gustat, n-a vrut să bea.
După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei, trăgând la sorţi, pentru ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul... Şi I-au scris deasupra capului vina: “Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor.”
Împreună cu El au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta şi celălalt la stânga Lui.”
Ne apropiem, deci, de lupta decisivă cu “răul” din noi (luptă dată pe cruce), înţelegerea profundă a neutilităţii acestuia este aproape.
Pentru a intra însă în profunzime, avem nevoie de răbdare, de ascultare necondiţionată faţă de Binele din noi, care ne îndeamnă să perseverăm (Simon înseamnă “Ascultare”).
Această perseverare, această răbdare necesară căutării meticuloase a cauzelor modurilor greşite de gândire din psihicul propriu, este cea care pregăteşte condiţiile (cea care duce crucea) pentru a ajunge să înţelegem în profunzime cauza răului (prin “răstignire”, “moarte şi înviere”).
În momentul de maximă intensitate a confruntării cu păcatul din noi (în preajma răstignirii), suntem cuprinşi de îndoieli, de confuzii, şi astfel, suntem tentaţi să facem compromisuri: să bem “vin amestecat cu fiere”, adică, pe lângă bine (virtute - vin) să tolerăm în noi şi unele manifestări ale păcatului (fierea).
Dar astfel de compromisuri nu sunt făcute de cel ce vrea să-şi atingă cu adevărat pacea (el nu va bea “amestecătura”).
Păcatul din noi se poate lupta, poate argumenta şi contrazice doar mani-festări superficiale (aparente) ale virtuţii, ale binelui (doar cu haine ale acestora, nu cu ele însele).
Când conştientizăm, când vedem virtutea aşa cum e ea (goală, neacoperită), păcatul nu mai poate aduce împotriva ei nici un argument, sfârşitul lui este atunci aproape.
Chiar şi aceste manifestări superficiale (aparente), neaprofundate ale virtuţilor sunt destul de coerente şi necontradictorii (“cămaşa Binelui” este făcută dintr-o singură bucată), dar ele nu sunt virtutea însăşi.
Putem avea, din când în când, sclipiri, momente de compasiune, de iubire, de ascultare, de smerenie, dar altceva este când încarnăm, când simţim, când manifestăm cu toată fiinţa noastră, aceste virtuţi.
De aceea, se cuvine să aprofundăm virtuţile (să înlăturăm hainele lor).
Pe de altă parte, sub aparenţa virtuţii, datorită neaprofundării ei, se poate manifesta în noi păcatul. De aceea, trebuie să fim atenţi: tragerea la sorţi a “hainelor acestea” arată că, indiferent ce soldat (păcat, prejudecată) ar căpăta şi apoi ar îmbrăca “cămaşa lui Isus”, adică ar lua aparenţa binelui, a virtuţii, el tot “soldat” ar rămâne: tot păcat, tot gând generator de suferinţă rămâne; prin aceasta îl şi recunoaştem, indiferent de masca, de hainele sub care se ascunde.
Răstignirea simbolizează o perioadă de maximă tensiune, care apare în noi prin conştientizarea în egală măsură, pe lângă dimensiunea orizontală (lumească) şi a dimensiunii verticale, spirituale; prin conştientizarea contradicţiilor între aceste două dimensiuni (între păcat şi virtute).
În acest moment al transformării noastre, dimensiunea verticală este puternic înrădăcinată în noi, având ca şi conducător de netăgăduit Binele şi Adevărul (în capul ei stă scris că acum el este Împăratul personalităţii noastre), totuşi dimensiunea orizontală a păcatului mai are încă rădăcini puternice în noi.
Pe această dimensiune, mâinile (acţiunea noastră) indică spre dreapta şi spre stânga doi tâlhari (simbol al păcatului, al răului). În momentul când, în acţiunea şi gândul nostru, identificăm o parte din cauzele păcatelor (unul din tâlhari se converteşte - vezi Luca 23.39-43), atunci ne pregătim de moarte, de coborârea în subconştient, pentru a înlătura de acolo rădăcinile tuturor păcatelor (imediat, după aceea, Isus moare - vezi Luca 23.43-49).
Avem dar, pe orizontală (atâta timp cât încă mai menţinem în noi păcatul, o continuă luptă între dualităţi (reflectată prin “lupta” dintre tâlharul “bun” şi tâlharul “rău”).
Dualitatea de orice fel însă este transcensă prin ascensiunea verticală spre spirit (spre Bine şi Adevăr), prin conştientizarea şi menţinerea continuă în vizorul conştiinţei deopotrivă a celor două dimensiuni (cea lumească şi cea spirituală) şi trenscenderea lor prin integrarea perfectă, echilibrată în Întreg.
Perioada de trecere de la o dimensiune la alta (de la păcat la virtute, de la rău la bine, de la ignoranţă la Adevăr), adică perioada de “răstignire”, este o perioadă de suferinţe, de confuzii, de încercări dificile, este o perioadă în care păcatul şi virtutea au puteri aproximativ egale în noi (înainte de “răstignire”, păcatul era mai puternic decât virtutea).
Dacă avem ochii ferm aţintiţi spre Bine (spre cer), această perioadă se va scurta considerabil, pentru că Binele şi Adevărul se întăresc mult mai mult şi mult mai repede în noi, în aceste condiţii, înlăturând din noi această confuzie.
Doar “păcatul” zice: “virtutea nu e bună!”
Batjocurile trecătorilor (Matei 27.39-44)
“Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: “Tu, care strici Templul şi-L zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce.”
Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau: “Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă El este Împăratul lui Israel, să coboare acum de pe cruce şi vom crede în El!””...
[La aceste atacuri, Isus a găsit cu cale doar să remarce:] “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23.34)
Trecătorii sunt simbol al instabilităţii, al inconstanţei, al “celor care-şi dau cu părerea în necunoştiinţă de cauză”, al lipsei de profunzime în gândire. Ei sunt păcatele (orgoliu, frică, lăcomie...). acestea, întotdeauna, aduc ca argument, pentru susţinerea lor, faptul că a fi virtuos (Fiu de Dumnezeu) nu ajută la nimic: “în lumea asta, ca să rezişti, trebuie să furi, să minţi, să loveşti...” zic ele.
Bineînţeles că greşesc în argumentaţia lor, dar noi nu vedem acest lucru deoarece nu le aprofundăm spre a le vedea astfel inconsecvenţa, inutilitatea lor. Doar cei care nu cunosc virtutea, pot argumenta că aceasta nu e bună (că nu poate “mântui” pe cel ce o are).
Aceştia sunt pradă superficialităţii proprii şi nu pot vedea (sau mai bine zis nu pot conştientiza, că de văzut văd) că vechile prejudecăţi, dogme (păcate) le produc doar suferinţă.
Ei “nu ştiu ce fac”, preiau din instinct de turmă, fără analiză, nişte valori sociale care nu le produc decât suferinţă şi nici măcar nu conştientizează aceasta. Suferinţa o văd, dar datorită superficialităţii, caută să-i alunge cauza în exterior (totdeauna alţii sunt de vină pentru ea).
Nu vor reuşi niciodată să scape de suferinţă astfel, deoarece cauza acesteia nu este în exterior ci este în interiorul nostru, în păcatele din noi: orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lăcomie, lene, desfrâu. Aici trebuie căutată şi eradicată cauza majoră a suferinţei (interioare şi exterioare).
... “au întâlnit un om din Cirene, numit Simon şi l-au silit să ducă crucea lui Isus.
Când au ajuns la un loc numit Golgota, care înseamnă: “Locul căpăţânii”, I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; dar, când L-a gustat, n-a vrut să bea.
După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei, trăgând la sorţi, pentru ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul... Şi I-au scris deasupra capului vina: “Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor.”
Împreună cu El au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta şi celălalt la stânga Lui.”
Ne apropiem, deci, de lupta decisivă cu “răul” din noi (luptă dată pe cruce), înţelegerea profundă a neutilităţii acestuia este aproape.
Pentru a intra însă în profunzime, avem nevoie de răbdare, de ascultare necondiţionată faţă de Binele din noi, care ne îndeamnă să perseverăm (Simon înseamnă “Ascultare”).
Această perseverare, această răbdare necesară căutării meticuloase a cauzelor modurilor greşite de gândire din psihicul propriu, este cea care pregăteşte condiţiile (cea care duce crucea) pentru a ajunge să înţelegem în profunzime cauza răului (prin “răstignire”, “moarte şi înviere”).
În momentul de maximă intensitate a confruntării cu păcatul din noi (în preajma răstignirii), suntem cuprinşi de îndoieli, de confuzii, şi astfel, suntem tentaţi să facem compromisuri: să bem “vin amestecat cu fiere”, adică, pe lângă bine (virtute - vin) să tolerăm în noi şi unele manifestări ale păcatului (fierea).
Dar astfel de compromisuri nu sunt făcute de cel ce vrea să-şi atingă cu adevărat pacea (el nu va bea “amestecătura”).
Păcatul din noi se poate lupta, poate argumenta şi contrazice doar mani-festări superficiale (aparente) ale virtuţii, ale binelui (doar cu haine ale acestora, nu cu ele însele).
Când conştientizăm, când vedem virtutea aşa cum e ea (goală, neacoperită), păcatul nu mai poate aduce împotriva ei nici un argument, sfârşitul lui este atunci aproape.
Chiar şi aceste manifestări superficiale (aparente), neaprofundate ale virtuţilor sunt destul de coerente şi necontradictorii (“cămaşa Binelui” este făcută dintr-o singură bucată), dar ele nu sunt virtutea însăşi.
Putem avea, din când în când, sclipiri, momente de compasiune, de iubire, de ascultare, de smerenie, dar altceva este când încarnăm, când simţim, când manifestăm cu toată fiinţa noastră, aceste virtuţi.
De aceea, se cuvine să aprofundăm virtuţile (să înlăturăm hainele lor).
Pe de altă parte, sub aparenţa virtuţii, datorită neaprofundării ei, se poate manifesta în noi păcatul. De aceea, trebuie să fim atenţi: tragerea la sorţi a “hainelor acestea” arată că, indiferent ce soldat (păcat, prejudecată) ar căpăta şi apoi ar îmbrăca “cămaşa lui Isus”, adică ar lua aparenţa binelui, a virtuţii, el tot “soldat” ar rămâne: tot păcat, tot gând generator de suferinţă rămâne; prin aceasta îl şi recunoaştem, indiferent de masca, de hainele sub care se ascunde.
Răstignirea simbolizează o perioadă de maximă tensiune, care apare în noi prin conştientizarea în egală măsură, pe lângă dimensiunea orizontală (lumească) şi a dimensiunii verticale, spirituale; prin conştientizarea contradicţiilor între aceste două dimensiuni (între păcat şi virtute).
În acest moment al transformării noastre, dimensiunea verticală este puternic înrădăcinată în noi, având ca şi conducător de netăgăduit Binele şi Adevărul (în capul ei stă scris că acum el este Împăratul personalităţii noastre), totuşi dimensiunea orizontală a păcatului mai are încă rădăcini puternice în noi.
Pe această dimensiune, mâinile (acţiunea noastră) indică spre dreapta şi spre stânga doi tâlhari (simbol al păcatului, al răului). În momentul când, în acţiunea şi gândul nostru, identificăm o parte din cauzele păcatelor (unul din tâlhari se converteşte - vezi Luca 23.39-43), atunci ne pregătim de moarte, de coborârea în subconştient, pentru a înlătura de acolo rădăcinile tuturor păcatelor (imediat, după aceea, Isus moare - vezi Luca 23.43-49).
Avem dar, pe orizontală (atâta timp cât încă mai menţinem în noi păcatul, o continuă luptă între dualităţi (reflectată prin “lupta” dintre tâlharul “bun” şi tâlharul “rău”).
Dualitatea de orice fel însă este transcensă prin ascensiunea verticală spre spirit (spre Bine şi Adevăr), prin conştientizarea şi menţinerea continuă în vizorul conştiinţei deopotrivă a celor două dimensiuni (cea lumească şi cea spirituală) şi trenscenderea lor prin integrarea perfectă, echilibrată în Întreg.
Perioada de trecere de la o dimensiune la alta (de la păcat la virtute, de la rău la bine, de la ignoranţă la Adevăr), adică perioada de “răstignire”, este o perioadă de suferinţe, de confuzii, de încercări dificile, este o perioadă în care păcatul şi virtutea au puteri aproximativ egale în noi (înainte de “răstignire”, păcatul era mai puternic decât virtutea).
Dacă avem ochii ferm aţintiţi spre Bine (spre cer), această perioadă se va scurta considerabil, pentru că Binele şi Adevărul se întăresc mult mai mult şi mult mai repede în noi, în aceste condiţii, înlăturând din noi această confuzie.
Doar “păcatul” zice: “virtutea nu e bună!”
Batjocurile trecătorilor (Matei 27.39-44)
“Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: “Tu, care strici Templul şi-L zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce.”
Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau: “Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă El este Împăratul lui Israel, să coboare acum de pe cruce şi vom crede în El!””...
[La aceste atacuri, Isus a găsit cu cale doar să remarce:] “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23.34)
Trecătorii sunt simbol al instabilităţii, al inconstanţei, al “celor care-şi dau cu părerea în necunoştiinţă de cauză”, al lipsei de profunzime în gândire. Ei sunt păcatele (orgoliu, frică, lăcomie...). acestea, întotdeauna, aduc ca argument, pentru susţinerea lor, faptul că a fi virtuos (Fiu de Dumnezeu) nu ajută la nimic: “în lumea asta, ca să rezişti, trebuie să furi, să minţi, să loveşti...” zic ele.
Bineînţeles că greşesc în argumentaţia lor, dar noi nu vedem acest lucru deoarece nu le aprofundăm spre a le vedea astfel inconsecvenţa, inutilitatea lor. Doar cei care nu cunosc virtutea, pot argumenta că aceasta nu e bună (că nu poate “mântui” pe cel ce o are).
Aceştia sunt pradă superficialităţii proprii şi nu pot vedea (sau mai bine zis nu pot conştientiza, că de văzut văd) că vechile prejudecăţi, dogme (păcate) le produc doar suferinţă.
Ei “nu ştiu ce fac”, preiau din instinct de turmă, fără analiză, nişte valori sociale care nu le produc decât suferinţă şi nici măcar nu conştientizează aceasta. Suferinţa o văd, dar datorită superficialităţii, caută să-i alunge cauza în exterior (totdeauna alţii sunt de vină pentru ea).
Nu vor reuşi niciodată să scape de suferinţă astfel, deoarece cauza acesteia nu este în exterior ci este în interiorul nostru, în păcatele din noi: orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lăcomie, lene, desfrâu. Aici trebuie căutată şi eradicată cauza majoră a suferinţei (interioare şi exterioare).
