Spicele şi ziua Sabatului
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Timpul de acţiune pentru refacerea Armoniei
Spicele şi ziua Sabatului
(Matei 12.1-8)
“… Isus trecea prin lanurile de grâu, într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce.
Fariseii atunci I-au zis: “Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.””
“A mânca” este simbolul unei transformări: ceva se transformă în altceva. Şi când mâncăm ce trebuie, când avem în psihic moduri corecte de gândire (virtuţi) simbolizate de grâu (care în evanghelie este un simbol al binelui), acţiunile noastre, manifestările noastre exterioare nu pot fi decât bune, indiferent de circumstanţele exterioare în care se manifestă.
Sabatul este ziua a şaptea, este ziua când Domnul s-a odihnit, deci este un simbol evident al odihnei, al mulţumirii, al fericirii, al armoniei care vine temporar în creaţie, în manifestare, atunci când temporar nu mai este aproape nimic de făcut, atunci când temporar nu mai este nici un dezechilibru de remediat.
Pe de altă parte, “ucenicii”, manifestările Binelui şi Adevărului în noi, “flămânzesc”, au nevoie să se întărească şi să crească periodic. Atunci ele au nevoie să se hrănească cu grâu, cu bine: cunoaştere, iubire, compasiune,…
În acestea nu există limită şi niciodată nu poţi spune că ai “mâncat suficient”, decât pentru moment, temporar.
În creaţie, în manifestare apar periodic dezechilibre care distrug parţial armonia şi, indiferent când apar acestea, trebuie să căutăm a le remedia imediat: doar aşa dispare suferinţa (una din formele ei este foamea) care este un semnal ce ne indică prezenţa unui dezechilibru şi se va menţine atâta timp cât acel dezechilibru nu este înlăturat.
Fariseii sunt un simbol al dogmelor din noi, a lipsei de flexibilitate şi adaptabilitate la veşnica schimbare care ne înconjoară. Ei reprezintă, de asemenea, lipsa de gândire şi de cunoaştere a principiilor, a pârghiilor după care se desfăşoară manifestarea. Sunt acele moduri de gândire care se manifestă în noi sub forma prejudecăţilor (a judecăţilor preconcepute) de diferite forme (religioase, politice, sociale, rasiale…) şi care nu au conştientizat faptul că “socoteala de acasă nu bate cu cea din târg”.
Aceste forme de gândire se ghidează după aparenţe şi preferă să preia din societate judecăţi de diferite tipuri în mod automat, fără a le analiza spre a le descoperi raţiunea, dacă aceasta există (pentru că se pare că marea majoritate a acestor prejudecăţi, preluate prin copiere automată din societate, sunt neraţionale).
[… Tot fariseii întreabă:] “Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?”
El le-a răspuns: “Cine este omul acela dintre noi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă, în ziua sabatului, să n-o apuce şi să n-o scoată afară.
Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea, este îngăduit a face bine în zilele de Sabat.” (vezi Matei 12.10-12)
Legea naturii spune că odihna (sabatul) vine după muncă, după refacerea echilibrului şi a armoniei fizice, sociale, psihice… deranjată, într-un fel sau altul, într-un moment sau altul.
Când acest dezechilibru, când această tulburare a armoniei interioare (prin apariţia “păcatelor”: orgoliu, mânie, frică, tristeţe…) sau a armoniei exterioare (prin nevoi fizice (foame, sete) sau tulburări sociale…) are loc; indiferent de dogmele şi teoriile preconcepute despre când ar trebui să fie “ziua de odihnă” (sabatul), noi trebuie să acţionăm imediat spre a reface armonia.
Dacă vom reuşi acest lucru, imediat după aceasta, atâta timp cât armonia interioară şi exterioară se menţine, se cheamă că pentru noi (indiferent de zi: sâmbătă, luni, joi…) a venit “ziua de odihnă”.
“… Dar Eu vă spun că aici este Unul mai Mare decât Templul… Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.
Fariseii [la comentariul lui Isus despre sabat] au ieşit afară şi
s-au sfătuit cum să omoare pe Isus.”
Templul, după cum am văzut, este un simbol a ceea ce conduce, ghidează lumea noastră psihologică interioară (şi pot fi diferite idei, ca: banii, puterea, copiii, mântuirea…).
Ceea ce ne ghidează, deci, acţiunile personalităţii poate fi rău sau bun (în templu pot fi “vânzători” sau poate locui “Domnul”), ne poate aduce efecte favorabile sau, dimpotrivă, nefavorabile nouă (generează pentru noi suferinţă).
Mai mare însă decât acest centru de greutate, care conduce personalitatea, este cel ce-l creează pe acesta, este cel ce stă în spatele tuturor gândurilor şi ideilor noastre: Sinele, Fiinţa, Tatăl…
În manifestare poate să apară, dacă mergem pe drumul desăvârşirii, omul nou (fiul omului), cel care asimilează, încarnează în el Binele şi Adevărul, cu toate manifestările lor şi astfel transcende dualitatea acţiune-odihnă, înţelegându-i acesteia rostul şi astfel renuţând a se supune orbeşte unor norme exterioare generale, care în mare sunt bune dar, pe unele cazuri concrete, se dovedesc a fi nepotrivite.
Pe Fiul omului nu-l mai condiţionează exteriorul, deşi ţine cont de el. Omul nou stăpâneşte Exteriorul şi Interiorul deopotrivă.
“Fariseii” întruchipare a dogmatismului, prejudecăţilor, a închiderii la nou, a lipsei de raţiune, a iluziilor, a aşteptărilor false şi, în general, a tuturor modurilor greşite de gândire din noi, se ridică la luptă împotriva Binelui şi Adevărului ce acţionează acum în interiorul nostru.
Şi fac acest lucru, nu în mod conştient, ci pur şi simplu în virtutea automatismelor prin care se definesc, automatisme care s-au format prin copiere automată neverificată din exterior, a diferitelor moduri de gândire susţinute de o societate oarecare.
Aceşti “Farisei” doar un lucru ştiu să facă: să distrugă (să ucidă) armonia noastră interioară şi cea exterioară dar, odată ce conştientizăm acest lucru, ei înşişi sunt condamnaţi şi sfârşitul lor este aproape.
Pe drumul spiritual, toate modurile greşite de gândire din noi trebuie eliminate prin înţelegerea profundă a realităţii noastre interioare precum şi a existenţei ca fenomen în sine.
Spicele şi ziua Sabatului
(Matei 12.1-8)
“… Isus trecea prin lanurile de grâu, într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce.
Fariseii atunci I-au zis: “Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.””
“A mânca” este simbolul unei transformări: ceva se transformă în altceva. Şi când mâncăm ce trebuie, când avem în psihic moduri corecte de gândire (virtuţi) simbolizate de grâu (care în evanghelie este un simbol al binelui), acţiunile noastre, manifestările noastre exterioare nu pot fi decât bune, indiferent de circumstanţele exterioare în care se manifestă.
Sabatul este ziua a şaptea, este ziua când Domnul s-a odihnit, deci este un simbol evident al odihnei, al mulţumirii, al fericirii, al armoniei care vine temporar în creaţie, în manifestare, atunci când temporar nu mai este aproape nimic de făcut, atunci când temporar nu mai este nici un dezechilibru de remediat.
Pe de altă parte, “ucenicii”, manifestările Binelui şi Adevărului în noi, “flămânzesc”, au nevoie să se întărească şi să crească periodic. Atunci ele au nevoie să se hrănească cu grâu, cu bine: cunoaştere, iubire, compasiune,…
În acestea nu există limită şi niciodată nu poţi spune că ai “mâncat suficient”, decât pentru moment, temporar.
În creaţie, în manifestare apar periodic dezechilibre care distrug parţial armonia şi, indiferent când apar acestea, trebuie să căutăm a le remedia imediat: doar aşa dispare suferinţa (una din formele ei este foamea) care este un semnal ce ne indică prezenţa unui dezechilibru şi se va menţine atâta timp cât acel dezechilibru nu este înlăturat.
Fariseii sunt un simbol al dogmelor din noi, a lipsei de flexibilitate şi adaptabilitate la veşnica schimbare care ne înconjoară. Ei reprezintă, de asemenea, lipsa de gândire şi de cunoaştere a principiilor, a pârghiilor după care se desfăşoară manifestarea. Sunt acele moduri de gândire care se manifestă în noi sub forma prejudecăţilor (a judecăţilor preconcepute) de diferite forme (religioase, politice, sociale, rasiale…) şi care nu au conştientizat faptul că “socoteala de acasă nu bate cu cea din târg”.
Aceste forme de gândire se ghidează după aparenţe şi preferă să preia din societate judecăţi de diferite tipuri în mod automat, fără a le analiza spre a le descoperi raţiunea, dacă aceasta există (pentru că se pare că marea majoritate a acestor prejudecăţi, preluate prin copiere automată din societate, sunt neraţionale).
[… Tot fariseii întreabă:] “Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?”
El le-a răspuns: “Cine este omul acela dintre noi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă, în ziua sabatului, să n-o apuce şi să n-o scoată afară.
Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea, este îngăduit a face bine în zilele de Sabat.” (vezi Matei 12.10-12)
Legea naturii spune că odihna (sabatul) vine după muncă, după refacerea echilibrului şi a armoniei fizice, sociale, psihice… deranjată, într-un fel sau altul, într-un moment sau altul.
Când acest dezechilibru, când această tulburare a armoniei interioare (prin apariţia “păcatelor”: orgoliu, mânie, frică, tristeţe…) sau a armoniei exterioare (prin nevoi fizice (foame, sete) sau tulburări sociale…) are loc; indiferent de dogmele şi teoriile preconcepute despre când ar trebui să fie “ziua de odihnă” (sabatul), noi trebuie să acţionăm imediat spre a reface armonia.
Dacă vom reuşi acest lucru, imediat după aceasta, atâta timp cât armonia interioară şi exterioară se menţine, se cheamă că pentru noi (indiferent de zi: sâmbătă, luni, joi…) a venit “ziua de odihnă”.
“… Dar Eu vă spun că aici este Unul mai Mare decât Templul… Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.
Fariseii [la comentariul lui Isus despre sabat] au ieşit afară şi
s-au sfătuit cum să omoare pe Isus.”
Templul, după cum am văzut, este un simbol a ceea ce conduce, ghidează lumea noastră psihologică interioară (şi pot fi diferite idei, ca: banii, puterea, copiii, mântuirea…).
Ceea ce ne ghidează, deci, acţiunile personalităţii poate fi rău sau bun (în templu pot fi “vânzători” sau poate locui “Domnul”), ne poate aduce efecte favorabile sau, dimpotrivă, nefavorabile nouă (generează pentru noi suferinţă).
Mai mare însă decât acest centru de greutate, care conduce personalitatea, este cel ce-l creează pe acesta, este cel ce stă în spatele tuturor gândurilor şi ideilor noastre: Sinele, Fiinţa, Tatăl…
În manifestare poate să apară, dacă mergem pe drumul desăvârşirii, omul nou (fiul omului), cel care asimilează, încarnează în el Binele şi Adevărul, cu toate manifestările lor şi astfel transcende dualitatea acţiune-odihnă, înţelegându-i acesteia rostul şi astfel renuţând a se supune orbeşte unor norme exterioare generale, care în mare sunt bune dar, pe unele cazuri concrete, se dovedesc a fi nepotrivite.
Pe Fiul omului nu-l mai condiţionează exteriorul, deşi ţine cont de el. Omul nou stăpâneşte Exteriorul şi Interiorul deopotrivă.
“Fariseii” întruchipare a dogmatismului, prejudecăţilor, a închiderii la nou, a lipsei de raţiune, a iluziilor, a aşteptărilor false şi, în general, a tuturor modurilor greşite de gândire din noi, se ridică la luptă împotriva Binelui şi Adevărului ce acţionează acum în interiorul nostru.
Şi fac acest lucru, nu în mod conştient, ci pur şi simplu în virtutea automatismelor prin care se definesc, automatisme care s-au format prin copiere automată neverificată din exterior, a diferitelor moduri de gândire susţinute de o societate oarecare.
Aceşti “Farisei” doar un lucru ştiu să facă: să distrugă (să ucidă) armonia noastră interioară şi cea exterioară dar, odată ce conştientizăm acest lucru, ei înşişi sunt condamnaţi şi sfârşitul lor este aproape.
Pe drumul spiritual, toate modurile greşite de gândire din noi trebuie eliminate prin înţelegerea profundă a realităţii noastre interioare precum şi a existenţei ca fenomen în sine.
