Pustiirea Ierusalimului şi venirea Fiului omului

Lărgirea sferei de cuprindere a conştiinţei
(Matei 24.15-35)

 
…“Când veţi vedea “urâciunea pustiirii” despre care a vorbit prorocul Daniel “aşezată în locul sfânt” - cine citeşte să înţeleagă, atunci cei ce vor fi în Iudeea, să fugă în munţi, cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare, să-şi ia lucrurile din casă şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina.” 

Pe măsură ce cunoaştem tot mai profund legile de manifestare ale naturii interioare şi exterioare, conştientizăm (vedem) că, în noi, lucrurile care ne conduc, ne ghidează, lucrurile la care ne închinăm (cele care sunt în templul interior - în locul sfânt din care pleacă toate motivaţiile noastre) sunt greşite, sunt rele (sunt păcate), aducând în noi şi în afara noastră distrugerea şi pustiirea (urâciunea pustiirii).

În aceste momente, când conştientizăm că aceste “păcate” nu ar mai trebui să ne ghideze acţiunile (deoarece ne aduc doar suferinţă), ne hotărâm să le alungăm din interiorul nostru, iar pentru aceasta trebuie:
- să încercăm să analizăm toate contradicţiile din noi: dintre păcate şi virtuţi, dintre vorbă şi faptă, dintre propriile noastre teorii şi concepte despre diferite aspecte ale realităţii etc. şi să încercăm să le eliminăm, să ieşim de pe terenul lor instabil, pe care nu se poate construi nimic durabil, înlocuindu-le cu o percepţie corectă, bazată pe viziune directă, pe care putem construi apoi ca pe un munte (trebuie să fugim, deci, din “Iudeea” - ţara contradicţiilor, la “munte”).
- să căutăm să avem o viziune de ansamblu, integrală, integratoare (ca de pe acoperişul casei) a diferitelor aspecte ale manifestării: religie, filozofie, economie, politică, educaţie, psihologie, sociologie etc.

Toate acestea nu trebuie separate arbitrar: ele trebuie integrate pentru a ieşi o concepţie şi un mod de viaţă, care să asigure realizarea armoniei pe toate cele şapte componente principale ale fiinţei umane (fizic, energetic, emoţional, mental, cauzal, intuitiv şi volitiv).
Dacă considerăm doar anumite moduri (doar anumite puncte de vedere) de a privi aceste fenomene, enumerate mai sus (ne cărăm peste tot, cu noi, “lucrurile noastre”), atunci pot apare în noi dizarmonii, datorită îngustimii în vederi, fanatismelor, intoleranţei, relei-voinţe, dogmatismelor care în aceste condiţii (a privirii unilaterale a diferitelor aspecte ale realităţii) găsesc condiţii prielnice de a înflori în noi.
- să urmărim a înţelege libertatea, pacea, mulţumirea pe care ne-o dă deschiderea la nou, libertatea în gândire, deschiderea plenară faţă de infinit, eternitate, adevăr, divinitate, natură (“trăirea la câmp”).
Să încercăm să transcendem formele, aparenţele, prejudecăţile (hainele care ascund) pentru a descoperi esenţa realităţii, pentru a descoperii Ceea ce Este…
 
“Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele care vor da ţâţă în zilele acelea… Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii şi nici nu va mai fi.
Şi dacă zilele acelea nu ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.”
 

Odată luată hotărârea irevocabilă de a alunga greşelile de gândire (păcatele) din psihicul nostru, pentru acestea începe un “necaz foarte mare”: vor fi hăituite (cercetate, analizate) şi vor fi alungate din noi.
Timpul de cercetare şi corectare a lor este variabil: depinde de “cei aleşi”, adică depinde de cât de mult ne implicăm în acest proces. Dacă suntem permanent într-o continuă autoobservare şi autoanaliză, într-o continuă încercare de înţelegere a greşelilor din gândire şi de corectare a lor, “timpul de necaz” pentru rău va fi scurtat (e eliminat mai repede).
Pe de altă parte, perioada aceasta de “întoarcere a armelor”, de răsturnare a vechilor valori, cum am mai spus, este şi o perioadă de confuzie: vechile valori dispar, prin conştientizarea neutilităţii lor, cele noi nu sunt încă bine formate (sunt doar prunci), sau sunt doar pe punctul de a se naşte (“femeia e doar însărcinată”).
Naşterea e însoţită, întotdeauna, de chinurile facerii.
Acum, se naşte în noi Fiul omului.
În aceste momente de confuzie, specifice începutului, “nimeni nu scapă”, ne putem întoarce chiar şi împotriva virtuţilor. Dar, după ce constatăm totuşi valoarea acestora (a celor aleşi), le lăsăm să lucreze în noi şi astfel, cu ajutorul lor, confuzia dispare încet, încet (zilele de confuzie sunt scurtate, datorită acţiunii virtuţilor din noi: căutarea cunoaşterii, manifestarea bunăvoinţei, a iubirii…).
 
“Se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar pe cei aleşi.
… Deci, dacă vă vor zice: “Iată-L în pustie” să nu vă duceţi acolo! “Iată-L în odăiţe ascunse” să nu credeţi. Căci, aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.
Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii.”
 

Am văzut, şi cu altă ocazie, că prorocii mincinoşi sunt păcatele din noi. Odată atacate, odată ce ne îndreptăm privirea asupra lor, manifestările lor grosiere dispar, dar ele devin din ce în ce mai subtile şi trebuie să fim atenţi să nu ne înşele (orgoliul se poate ascunde sub masca compasiunii, frica sub masca cucerniciei, tristeţea sub masca pocăinţei, lenea sub masca conştientizării Esenţei, lăcomia sub pretextul de a avea de unde dărui (a iubirii), libertinajul (desfrâul) sub masca libertăţii interioare, mânia sub masca dreptăţii); astfel că păcatele vor încerca să găsească adăpost în umbra virtuţii şi, dacă nu suntem atenţi, ajung să pervertească virtutea. Indiferent însă sub ce mască se ascund, putem scoate păcatele şi “din gură de şarpe”, deoarece le putem uşor recunoaşte după fructele lor: suferinţă, nemulţumire, nelinişte, agitaţie.
Să fim dar atenţi la aceşti “Hristoşi mincinoşi” (la falsa spiritualitate).
Ei pot apare din “pustie”: pustia e simbol al goliciunii interioare, al pesimismului, al vidului apăsător, al deşertăciunii, al lipsei de sens - dacă simţim în noi acestea (pe parcursul luptei spirituale), indiferent ce credem şi cum justificăm aceste trăiri, ele nu sunt viziunea Adevărului, nu sunt Hristosul (ele provoacă suferinţă).
De asemenea, dacă credem că Binele sau Adevărul nu poate fi cunoscut (pentru că ar fi în “odăiţe ascunse”) şi deznădăjduim, tindem să dezarmăm, să renunţăm a-l mai căuta, să ştim precis că am întâlnit alt Hristos mincinos în interiorul nostru.
Sunt mulţi care gândesc: “omul este păcătos prin fire, deci nu mă pot schimba” sau “aşa e omul, doar Dumnezeu este perfect”. Ei se autoamăgesc şi se complac în suferinţă. Ei au la conducerea lor un Hristos mincinos: oamenii se pot schimba, se pot desăvârşi şi exemple în acest sens sunt pentru cei ce vor să le vadă (şi nu puţine).
Adevăratul Hristos, cel care aduce mulţumirea în noi, liniştea şi pacea, este Binele şi Adevărul. Binele, virtuţile sunt evident bune (aduc pacea) iar conştientizarea valorii lor este posibilă pentru toţi (la fel cum toţi văd fulgerul).
La fel, Viziunea Adevărului apare când o dorim cu adevărat, ea este spontană şi naturală şi ne umple senină întreaga fiinţă (de la răsărit până la apus). Ea e dată de transcenderea completă a dualităţii, a manifestării şi nemanifestării…
Când realizăm aceste viziuni (a Binelui şi a Adevărului), atunci se naşte în noi Fiul omului (noul om) pe de-a-ntregul şi odată născut “vulturul”, el va distruge toate rămăşiţele răului (stârvul din noi).
 
“Îndată după acele zile de necaz, “soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.”
Atunci se va arăta din cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.
El va trimite pe Îngerii Săi cu trâmbiţe răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă… când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşă.”

 
Soarele, luna şi stelele care cad, fac parte din vechiul cer (sunt vechile valori ale personalităţii) dominat de iluzii, prejudecăţi, ignoranţă, confuzii. Soarele este valoarea dominantă ce ne ghida viaţa înainte (banii, puterea, faima…), luna şi stelele sunt gândurile concrete prin care urmăream să atingem această valoare: orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lăcomie, lene, desfrâu etc.
În momentul transformării spirituale (acesta este semnul Fiului omului), acest cer vechi se prăbuşeşte, puterile lui se clatină, stelele lui cad; modul nostru de gândire vechi este conştientizat ca fiind greşit, dominat de păcat (şi “se boceşte pentru că ştie că va fi distrus”) şi astfel pornim o cercetare a întregului nostru psihic (“în cele patru vânturi”), pentru a elimina din el “păcatul” şi pentru a descoperi şi a întări în noi modurile corecte de gândire (gândurile generatore de armonie: virtuţile, “aleşii Lui”), care erau în noi (ca potenţă), dar nu au fost dezvoltate până acum (nu au putut fi, din cauza “păcatului”).

Când în noi creşte, deci, Binele (virtutea) şi Adevărul, prin distrugerea modurilor greşite de gândire (a iluziilor, prejudecăţilor, aşteptărilor false, a dogmelor…), semnele sunt evidente: mulţumirea, fericirea… Atunci ştim că în noi s-a născut un om nou (Fiul omului).
 
“Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.
Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”
 

Deci, vechiul neam (cel al răului, al ignoranţei) trebuie să treacă, deoarece venirea Fiului omului (a omul nou), în interiorul nostru, are loc doar când acest neam va trece, şi sub nici un chip acest lucru nu se va întâmpla înainte de aceasta.
Cerul şi pământul (interior şi exterior) sunt supuse naşterii, dezvoltării şi morţii şi acest proces de transformare (naştere, dezvoltare, moarte) este veşnic, etern, fără început şi sfârşit. El se aplică tuturor fenomenelor; principiile care, însă, stau în spatele acestei transformări (esenţa - cuvântul) sunt întotdeauna aceleaşi: Binele (Armonia) şi Adevărul (Acţiunea). Iar în spatele acestor principii stă Ceea ce Este…

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru