Manifestări concrete ale ideii de Bine şi Adevăr
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Primele patru manifestări concrete ale ideii
de Bine şi Adevăr
Isus cheamă patru ucenici
(Matei 4.18-22)
“Pe când trecea pe lângă marea Galileii, “
Chemarea ucenicilor simbolizează faptul că această idee, bine ancorată acum în sufletul nostru (de aspiraţie profundă spre Bine şi Adevăr – “Isus”) începe să capete contur, începe să coboare din lumea ideilor în lumea manifestată, începe să ia forme precise, concrete, cu aplicabilitate imediată în lumea formelor şi care ne ajută să ne integrăm mai bine în aceasta.
Ucenicii sunt, deci, principalele 12 concretizări ale ideii de Bine şi Adevăr, principalele 12 direcţii de dezvoltare ale acesteia, urmând a se dezvolta în continuare fiecare din ele în mii şi mii de forme adaptate situaţiilor concrete (fiecare ucenic va evangheliza un popor, o comunitate sau mai multe…)
Sunt 12 ucenici, deoarece 12 este simbolul ciclului complet al manifestării întregului potenţial (în 12 luni, pământul face o rotaţie completă în jurul Soarelui): ideea de Bine şi Adevăr se dezvoltă în 12 idei sintetice care vor fi dezvoltate în continuare. Aceste 12 idei sintetice acoperă toate manifestările principale ale ideii de Bine şi Adevăr.
“Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru şi pe fratele său, Andrei”
Faptul că prima dată Isus vede doi fraţi, arată transformarea unităţii în dualitate, ideea unitară de Bine şi Adevăr (de aspiraţie spirituală puternică) naşte primele sale două idei concrete, primele sale două concretizări palpabile.
Simon înseamnă “ascultare” (Dumnezeu m-a ascultat - vezi Geneza 29.33), iar Petru simbolizează baza, fundaţia, temelia, piatra, pe care se construieşte biserica lui Hristos (vezi Matei 16.18).
Simon Petru reprezintă, deci, ascultarea de ceea ce este temelia, piatra de bază pe care se construieşte armonia universului nostru interior şi exterior: LEGEA.
Prima manifestare a ideii de Bine şi Adevăr este, deci, ascultarea şi înţelegerea modului de manifestare, de acţiune a legilor naturii.Cunoaşterea şi folosirea acestor legi ne aduc în posesia cheilor care ne deschid împărăţia cerurilor: “Tu eşti Petru… ţie îţi voi da cheile
Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.” (Matei 16.19).
Petru este, deci, simbolul gradului în care cunoaştem legile naturii interioare şi exterioare. Această cunoaştere creşte pe parcursul transformării noastre interioare şi este baza acestei transformări.
Cunoaşterea legilor interioare şi exterioare care guvernează natura, ne duce la cunoaşterea a ceea ce este armonia, a ceea ce permite păstrarea ordinii interioare şi exterioare, ne duce la cunoaşterea a ceea ce este
DREPTATEA: ştiinţa de a pune fiecare lucru (interior sau exterior) la locul său, pentru a fi păstrate în noi şi în afara noastră ordinea şi armonia.
Dreptatea interioară presupune ca hoţii, mincinoşii, ucigaşii din interiorul nostru, adică: iluziile, aşteptările false, păcatele (orgoliu, mânie, lăcomie, lene, desfrâu, frică, tristeţe…) să fie judecaţi şi traşi la răspundere pentru relele pe care le fac, să fie corectaţi: să privim, să înţelegem şi să corectăm, senini, aceste moduri de gândire.
Iată-l deci pe Petru: cunoaşterea legilor naturii, cunoaşterea dreptăţii.
Fratele său, intim relaţionat cu el, menit a-l echilibra, este Andrei - simbol al iubirii, al compasiunii, al cunoaşterii legăturii intime între tot ceea ce există, cunoaşterea legăturilor profunde dintre tot ceea ce există în Întreg.
Andrei provine din grecescul Andreeas, care înseamnă bărbăţie, curaj, ceea ce ne duce cu gândul la fermitate, statornicie, forţă, putere.
Legea nu poate fi păstrată dacă nu există o forţă, o putere care să realizeze acest lucru. În universul nostru această forţă este Iubirea, forţa de a-i ajuta pe ceilalţi, de a lupta pentru ei şi alături de ei pentru respectarea legii şi astfel, pentru întronarea în noi şi în afara noastră a Păcii, Armoniei, a Binelui.
Iubirea înseamnă deschiderea sufletului nostru către toate fiinţele, dăruirea necondiţionată către acestea a adevăratului bine pe care ajungem să-l cunoaştem prin dreapta discriminare.
Iubirea şi Dreptatea (Andrei şi Petru) merg mână în mână (sunt fraţi), sunt nedespărţite şi trebuie să le realizăm întotdeauna în noi deopotrivă pe amândouă.
Lipsa de echilibru la acest nivel, datorată necunoaşterii Realităţii nu ne poate produce decât suferinţă.
“… cari aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: “Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni”. Îndată ei au lăsat mrejile, şi au mers după El.”
Marea este profundă, adâncă, infinită, ea poate deci reprezenta Nemanifestarea, Abisul, Vidul, Dumnezeul Infinit, Nepătruns şi Neînţeles.
Mreaja, plasa de pescuit cu împletitura ei ordonată de fire, reprezintă interacţiunea infinită de cauze şi efecte care pleacă în şi din fiecare nod al plasei, al lumii create.
Ea reprezintă Lumea, Manifestarea, Creaţia. Ea este suprapusă peste mare, peste Nemanifestat, se întrepătrunde intim cu aceasta.
De asemenea, ea este mânuită de cei doi fraţi, se supune legilor care guvernează creaţia, Natura.
În aceste momente, noi invităm în interiorul nostru cunoaşterea legilor naturii interioare şi exterioare (Petru - dreptate) şi cunoaşterea legăturii intime din Întreg (Iubirea - Andrei) pentru a organiza psihicul nostru cu puterea pe care o au.
Oamenii simbolizează, deci, ideile obişnuite pe care le avem, majoritatea greşite, care trebuie adunate, corectate şi organizate pentru a ne putea fi folositoare.
Aceste cunoaşteri arhetipale, nu se lasă mult chemate, important este doar să le lăsăm să coboare în interiorul nostru:
“Îndată au lăsat mrejile şi au mers după El”.
“De acolo a mers mai departe, şi a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui”
Alţi doi fraţi nedespărţiţi sunt în noi mintea şi inima, gândirea şi simţirea, raţiunea şi emoţia.
Iacov înseamnă “cel ce ţine de călcâi” pentru că la naştere îl ţinea de călcâi pe fratele lui, născut odată cu el, Esau, ceea ce înseamnă “Păros” (vezi Geneza 25.25-26).
Esau reprezintă, bineînţeles, instinctul animalic din noi şi pasiunile necontrolate, iar Iacov reprezintă Raţiunea, singura capabilă să ţină din scurt, să controleze, să ţină de călcâi, de punctul sensibil, să se folosească de punctul slab (călcâiul - vezi “călcâiul lui Ahile”), al acestor pasiuni (contradicţiile din ele) pentru a le stăpâni şi controla.
“Două neamuri (raţiunea şi pasiunea necontrolată) şi două noroade se vor despărţi (nu pot merge împreună datorită naturii lor opuse) la ieşirea din pântecele tău (în momentul acţiunilor declanşate de psihic). Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare (Esau - pasiunea necontrolată) va sluji celui mai mic” (Iacov - Raţiunea - inteligenţa aplicată, vezi Geneza 25.23).
Iată, deci, ce poate reprezenta Iacov: raţiunea, inteligenţa aplicată, gradul în care cunoaştem cauzalitatea dintre fenomenele manifestate, cât de profund cunoaştem cauzele şi efectele generate de fiecare acţiune (fenomen) în parte.
El este cel ce susţine şi determină “utilitarismul spiritual”: constatăm atenţi cauzalitatea fenomenelor din manifestare şi ne adaptăm astfel optim realităţii, cu efecte, evident, favorabile nouă.
Ioan e fratele lui Iacov, completându-l pe acesta pe latura emoţională a fiinţei. El e cel mai tânăr dintre ucenici, tinereţea lui simbolizând: inocenţa, puritatea, sinceritatea, bunăvoinţa, deschiderea necondiţionată a inimii (este singurul ucenic care nu-l părăseşte pe Isus în momentul răstignirii sale).
Ioan înseamnă “Iahve a avut milă”, ducându-ne cu gândul la milă, compasiune, dăruire, iubire.
Toate acestea sunt aspecte ale laturii noastre emoţionale, menite a echilibra şi a completa logica şi raţiunea susţinute de partea mentală.
Raţiunea cu compasiunea, cunoaşterea cu iubirea (Iacov şi Ioan) merg mână în mână, se completează reciproc, reprezintă aspiraţia sinceră, profundă spre transformare spirituală totală, reprezintă iubirea şi compasiunea, dăruirea necondiţionată a binelui, îndreptarea sinceră a inimii, spre realizarea şi păstrarea armoniei exterioare şi interioare.
“… cari erau într-o corabie cu tatăl lor, Zebedei, şi îşi cârpeau mrejile. El i-a chemat.
Şi îndată ei au lăsat corabia, şi pe tatăl lor şi au mers după El.”
Corabia reprezintă în acest context vechiul sistem de valori, “tatăl lor” “Zebedei”, reprezintă vechea personalitate ignorantă, care a pervertit aceşti doi fraţi, aceste două tipuri de cunoaşteri (Raţiunea şi Emoţia, Iacov şi Ioan) determinând astfel rupturi în plasa mentală, nearmonie, rupturi care erau cârpite până atunci cum se putea, ici şi colo.
E nevoie, în acest moment, de o transformare totală, nu trebuie să mai cârpim vechile greşeli de gândire, ci să renunţăm cu totul la aceste moduri de gândire greşite (să lăsăm vechea corabie şi “pe tatăl Zebedei”) şi să urmăm, fără să privim înapoi, Binele şi Adevărul.
Înainte de schimbarea radicală a gândirii noastre, aveam o cunoaştere insuficientă (parţial greşită) despre cauzalitatea fenomenelor (Iacov) şi despre ce înseamnă armonia (Ioan).
Acum e cazul să depunem toate eforturile posibile spre a ne mări la maxim aceste două tipuri de cunoaşteri, ferm aţintiţi, cu aspiraţia noastră, spre Bine şi Adevăr (urmându-l îndeaproape).
Această acţiune nu ne poate fi decât avantajoasă.
Autoobservarea şi autoanaliza zilnică
Isus învaţă pe popor şi tămăduieşte pe bolnavi
(Matei 4.23-25)
“Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă… şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici, pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca.”
Iată că munca noastră ghidată de ideea de Bine şi Adevăr (“Isus”), acum ferm stabilită în noi, se îndreaptă cu toate forţele ei spre răspândirea în întreaga noastră conştiinţă a avantajelor practicării virtuţii (conştientizarea valori acestora); spre corectarea fiecărei erori de gândire particulare (a “bolnavilor din norod”).
Acum ne-am obişnuit să ne autoobservăm zilnic aproape tot timpul, pentru a vedea când se manifestă moduri greşite de gândire (păcate) în psihicul nostru, pentru a le corecta.
De exemplu, vedem că, la un moment dat al zilei, apare în noi un sentiment de mânie, sau orgoliu, sau frică…; imediat analizăm circumstanţele în care s-a manifestat, căutăm să vedem de ce s-a manifestat, care sunt cauzele exterioare şi care sunt cauzele interioare, precum şi de ce este greşit un astfel de mod de gândire (al mâniei, al orgoliului…), pentru că ele întotdeauna sunt greşite.
Începem astfel încet, încet în noi un proces de vindecare, de tămăduire, de corectare a modurilor noastre greşite de gândire (a păcatelor, defectelor psihologice, demonilor interiori…) simbolizate în evanghelie prin îndrăciţi (orgoliul, mânia, lăcomia, desfrâul, violenţa necontrolată,…), prin lunatici (ceea ce ne controlează personalitatea făcându-ne să suferim (păcatele)), prin slăbănogi (cei care ne paralizează acţiunea: frica şi lenea).
“După El au mers multe noroade din Galilea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan.”
Începem să formăm, deci, în noi un nou centru de greutate, în jurul căruia se adună, corectate fiind (convertite), moduri de gândire privitoare la diferite aspecte ale realităţii (norod din diferite părţi a ţării psihologice).
Vechile valori ale personalităţii: împăraţii (orgoliul, mânia), sacerdoţii (frica, lăcomia), dregătorii (lenea, desfrâul, tristeţea) sunt puse sub semnul întrebării şi zilele domniei lor în interiorul nostru încep să fie numărate.
de Bine şi Adevăr
Isus cheamă patru ucenici
(Matei 4.18-22)
“Pe când trecea pe lângă marea Galileii, “
Chemarea ucenicilor simbolizează faptul că această idee, bine ancorată acum în sufletul nostru (de aspiraţie profundă spre Bine şi Adevăr – “Isus”) începe să capete contur, începe să coboare din lumea ideilor în lumea manifestată, începe să ia forme precise, concrete, cu aplicabilitate imediată în lumea formelor şi care ne ajută să ne integrăm mai bine în aceasta.
Ucenicii sunt, deci, principalele 12 concretizări ale ideii de Bine şi Adevăr, principalele 12 direcţii de dezvoltare ale acesteia, urmând a se dezvolta în continuare fiecare din ele în mii şi mii de forme adaptate situaţiilor concrete (fiecare ucenic va evangheliza un popor, o comunitate sau mai multe…)
Sunt 12 ucenici, deoarece 12 este simbolul ciclului complet al manifestării întregului potenţial (în 12 luni, pământul face o rotaţie completă în jurul Soarelui): ideea de Bine şi Adevăr se dezvoltă în 12 idei sintetice care vor fi dezvoltate în continuare. Aceste 12 idei sintetice acoperă toate manifestările principale ale ideii de Bine şi Adevăr.
“Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru şi pe fratele său, Andrei”
Faptul că prima dată Isus vede doi fraţi, arată transformarea unităţii în dualitate, ideea unitară de Bine şi Adevăr (de aspiraţie spirituală puternică) naşte primele sale două idei concrete, primele sale două concretizări palpabile.
Simon înseamnă “ascultare” (Dumnezeu m-a ascultat - vezi Geneza 29.33), iar Petru simbolizează baza, fundaţia, temelia, piatra, pe care se construieşte biserica lui Hristos (vezi Matei 16.18).
Simon Petru reprezintă, deci, ascultarea de ceea ce este temelia, piatra de bază pe care se construieşte armonia universului nostru interior şi exterior: LEGEA.
Prima manifestare a ideii de Bine şi Adevăr este, deci, ascultarea şi înţelegerea modului de manifestare, de acţiune a legilor naturii.Cunoaşterea şi folosirea acestor legi ne aduc în posesia cheilor care ne deschid împărăţia cerurilor: “Tu eşti Petru… ţie îţi voi da cheile
Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.” (Matei 16.19).
Petru este, deci, simbolul gradului în care cunoaştem legile naturii interioare şi exterioare. Această cunoaştere creşte pe parcursul transformării noastre interioare şi este baza acestei transformări.
Cunoaşterea legilor interioare şi exterioare care guvernează natura, ne duce la cunoaşterea a ceea ce este armonia, a ceea ce permite păstrarea ordinii interioare şi exterioare, ne duce la cunoaşterea a ceea ce este
DREPTATEA: ştiinţa de a pune fiecare lucru (interior sau exterior) la locul său, pentru a fi păstrate în noi şi în afara noastră ordinea şi armonia.
Dreptatea interioară presupune ca hoţii, mincinoşii, ucigaşii din interiorul nostru, adică: iluziile, aşteptările false, păcatele (orgoliu, mânie, lăcomie, lene, desfrâu, frică, tristeţe…) să fie judecaţi şi traşi la răspundere pentru relele pe care le fac, să fie corectaţi: să privim, să înţelegem şi să corectăm, senini, aceste moduri de gândire.
Iată-l deci pe Petru: cunoaşterea legilor naturii, cunoaşterea dreptăţii.
Fratele său, intim relaţionat cu el, menit a-l echilibra, este Andrei - simbol al iubirii, al compasiunii, al cunoaşterii legăturii intime între tot ceea ce există, cunoaşterea legăturilor profunde dintre tot ceea ce există în Întreg.
Andrei provine din grecescul Andreeas, care înseamnă bărbăţie, curaj, ceea ce ne duce cu gândul la fermitate, statornicie, forţă, putere.
Legea nu poate fi păstrată dacă nu există o forţă, o putere care să realizeze acest lucru. În universul nostru această forţă este Iubirea, forţa de a-i ajuta pe ceilalţi, de a lupta pentru ei şi alături de ei pentru respectarea legii şi astfel, pentru întronarea în noi şi în afara noastră a Păcii, Armoniei, a Binelui.
Iubirea înseamnă deschiderea sufletului nostru către toate fiinţele, dăruirea necondiţionată către acestea a adevăratului bine pe care ajungem să-l cunoaştem prin dreapta discriminare.
Iubirea şi Dreptatea (Andrei şi Petru) merg mână în mână (sunt fraţi), sunt nedespărţite şi trebuie să le realizăm întotdeauna în noi deopotrivă pe amândouă.
Lipsa de echilibru la acest nivel, datorată necunoaşterii Realităţii nu ne poate produce decât suferinţă.
“… cari aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: “Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni”. Îndată ei au lăsat mrejile, şi au mers după El.”
Marea este profundă, adâncă, infinită, ea poate deci reprezenta Nemanifestarea, Abisul, Vidul, Dumnezeul Infinit, Nepătruns şi Neînţeles.
Mreaja, plasa de pescuit cu împletitura ei ordonată de fire, reprezintă interacţiunea infinită de cauze şi efecte care pleacă în şi din fiecare nod al plasei, al lumii create.
Ea reprezintă Lumea, Manifestarea, Creaţia. Ea este suprapusă peste mare, peste Nemanifestat, se întrepătrunde intim cu aceasta.
De asemenea, ea este mânuită de cei doi fraţi, se supune legilor care guvernează creaţia, Natura.
În aceste momente, noi invităm în interiorul nostru cunoaşterea legilor naturii interioare şi exterioare (Petru - dreptate) şi cunoaşterea legăturii intime din Întreg (Iubirea - Andrei) pentru a organiza psihicul nostru cu puterea pe care o au.
Oamenii simbolizează, deci, ideile obişnuite pe care le avem, majoritatea greşite, care trebuie adunate, corectate şi organizate pentru a ne putea fi folositoare.
Aceste cunoaşteri arhetipale, nu se lasă mult chemate, important este doar să le lăsăm să coboare în interiorul nostru:
“Îndată au lăsat mrejile şi au mers după El”.
“De acolo a mers mai departe, şi a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui”
Alţi doi fraţi nedespărţiţi sunt în noi mintea şi inima, gândirea şi simţirea, raţiunea şi emoţia.
Iacov înseamnă “cel ce ţine de călcâi” pentru că la naştere îl ţinea de călcâi pe fratele lui, născut odată cu el, Esau, ceea ce înseamnă “Păros” (vezi Geneza 25.25-26).
Esau reprezintă, bineînţeles, instinctul animalic din noi şi pasiunile necontrolate, iar Iacov reprezintă Raţiunea, singura capabilă să ţină din scurt, să controleze, să ţină de călcâi, de punctul sensibil, să se folosească de punctul slab (călcâiul - vezi “călcâiul lui Ahile”), al acestor pasiuni (contradicţiile din ele) pentru a le stăpâni şi controla.
“Două neamuri (raţiunea şi pasiunea necontrolată) şi două noroade se vor despărţi (nu pot merge împreună datorită naturii lor opuse) la ieşirea din pântecele tău (în momentul acţiunilor declanşate de psihic). Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare (Esau - pasiunea necontrolată) va sluji celui mai mic” (Iacov - Raţiunea - inteligenţa aplicată, vezi Geneza 25.23).
Iată, deci, ce poate reprezenta Iacov: raţiunea, inteligenţa aplicată, gradul în care cunoaştem cauzalitatea dintre fenomenele manifestate, cât de profund cunoaştem cauzele şi efectele generate de fiecare acţiune (fenomen) în parte.
El este cel ce susţine şi determină “utilitarismul spiritual”: constatăm atenţi cauzalitatea fenomenelor din manifestare şi ne adaptăm astfel optim realităţii, cu efecte, evident, favorabile nouă.
Ioan e fratele lui Iacov, completându-l pe acesta pe latura emoţională a fiinţei. El e cel mai tânăr dintre ucenici, tinereţea lui simbolizând: inocenţa, puritatea, sinceritatea, bunăvoinţa, deschiderea necondiţionată a inimii (este singurul ucenic care nu-l părăseşte pe Isus în momentul răstignirii sale).
Ioan înseamnă “Iahve a avut milă”, ducându-ne cu gândul la milă, compasiune, dăruire, iubire.
Toate acestea sunt aspecte ale laturii noastre emoţionale, menite a echilibra şi a completa logica şi raţiunea susţinute de partea mentală.
Raţiunea cu compasiunea, cunoaşterea cu iubirea (Iacov şi Ioan) merg mână în mână, se completează reciproc, reprezintă aspiraţia sinceră, profundă spre transformare spirituală totală, reprezintă iubirea şi compasiunea, dăruirea necondiţionată a binelui, îndreptarea sinceră a inimii, spre realizarea şi păstrarea armoniei exterioare şi interioare.
“… cari erau într-o corabie cu tatăl lor, Zebedei, şi îşi cârpeau mrejile. El i-a chemat.
Şi îndată ei au lăsat corabia, şi pe tatăl lor şi au mers după El.”
Corabia reprezintă în acest context vechiul sistem de valori, “tatăl lor” “Zebedei”, reprezintă vechea personalitate ignorantă, care a pervertit aceşti doi fraţi, aceste două tipuri de cunoaşteri (Raţiunea şi Emoţia, Iacov şi Ioan) determinând astfel rupturi în plasa mentală, nearmonie, rupturi care erau cârpite până atunci cum se putea, ici şi colo.
E nevoie, în acest moment, de o transformare totală, nu trebuie să mai cârpim vechile greşeli de gândire, ci să renunţăm cu totul la aceste moduri de gândire greşite (să lăsăm vechea corabie şi “pe tatăl Zebedei”) şi să urmăm, fără să privim înapoi, Binele şi Adevărul.
Înainte de schimbarea radicală a gândirii noastre, aveam o cunoaştere insuficientă (parţial greşită) despre cauzalitatea fenomenelor (Iacov) şi despre ce înseamnă armonia (Ioan).
Acum e cazul să depunem toate eforturile posibile spre a ne mări la maxim aceste două tipuri de cunoaşteri, ferm aţintiţi, cu aspiraţia noastră, spre Bine şi Adevăr (urmându-l îndeaproape).
Această acţiune nu ne poate fi decât avantajoasă.
Autoobservarea şi autoanaliza zilnică
Isus învaţă pe popor şi tămăduieşte pe bolnavi
(Matei 4.23-25)
“Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă… şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici, pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca.”
Iată că munca noastră ghidată de ideea de Bine şi Adevăr (“Isus”), acum ferm stabilită în noi, se îndreaptă cu toate forţele ei spre răspândirea în întreaga noastră conştiinţă a avantajelor practicării virtuţii (conştientizarea valori acestora); spre corectarea fiecărei erori de gândire particulare (a “bolnavilor din norod”).
Acum ne-am obişnuit să ne autoobservăm zilnic aproape tot timpul, pentru a vedea când se manifestă moduri greşite de gândire (păcate) în psihicul nostru, pentru a le corecta.
De exemplu, vedem că, la un moment dat al zilei, apare în noi un sentiment de mânie, sau orgoliu, sau frică…; imediat analizăm circumstanţele în care s-a manifestat, căutăm să vedem de ce s-a manifestat, care sunt cauzele exterioare şi care sunt cauzele interioare, precum şi de ce este greşit un astfel de mod de gândire (al mâniei, al orgoliului…), pentru că ele întotdeauna sunt greşite.
Începem astfel încet, încet în noi un proces de vindecare, de tămăduire, de corectare a modurilor noastre greşite de gândire (a păcatelor, defectelor psihologice, demonilor interiori…) simbolizate în evanghelie prin îndrăciţi (orgoliul, mânia, lăcomia, desfrâul, violenţa necontrolată,…), prin lunatici (ceea ce ne controlează personalitatea făcându-ne să suferim (păcatele)), prin slăbănogi (cei care ne paralizează acţiunea: frica şi lenea).
“După El au mers multe noroade din Galilea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan.”
Începem să formăm, deci, în noi un nou centru de greutate, în jurul căruia se adună, corectate fiind (convertite), moduri de gândire privitoare la diferite aspecte ale realităţii (norod din diferite părţi a ţării psihologice).
Vechile valori ale personalităţii: împăraţii (orgoliul, mânia), sacerdoţii (frica, lăcomia), dregătorii (lenea, desfrâul, tristeţea) sunt puse sub semnul întrebării şi zilele domniei lor în interiorul nostru încep să fie numărate.
