Despărţirea bărbatului de nevastă
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Unitatea de esenţă a extremelor
Despărţirea bărbatului de nevastă (Matei 19.1-12)
“… Fariseii au venit la El şi ca să-L ispitească I-au zis: “Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?”
Drept răspuns, El le-a zis: “Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască şi a zis: “De aceea v-a lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup”.
Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.””
Aşa cum subliniam şi mai înainte, orice fenomen are două extreme de aceeaşi natură dar de grade opuse. Astfel, se poate vorbi de o extremă “pozitivă” şi de una “negativă”.
Bărbatul simbolizează, de obicei, extrema “pozitivă” (Yang) a unui fenomen: Mintea, Legea, Dreptatea, Lumina, Binele, Fericirea, Forţa… pe când femeia simbolizează parte “negativă” (Yin) a fenomenelor: Inima, Compasiunea, Iubirea, Întunericul, Răul, Suferinţa, Slăbiciunea…
Este scris în legile imuabile ale naturii că nu poate exista lumină fără întuneric, bine fără rău, forţă fără slăbiciune, dreptate fără iubire…
Nu poate exista extrema “pozitivă” (partea bărbătească) a unui fenomen fără extrema “negativă” (partea feminină) a aceluiaşi fenomen.
De aceea, extremele fenomenelor nu trebuie despărţite artificial, printr-o gândire superficială, deoarece ele există şi se definesc unele prin altele şi nu pot exista unele fără altele.
Se impune, deci, ca necesară, o privire OBIECTIVĂ asupra tuturor fenomenelor, asupra realităţii înconjurătoare, care să vadă esenţa din spatele aparenţei, legătura dintre extreme aparent fără nici o legătură (bine-rău, fericire-suferinţă, lumină-întuneric…), interdependenţa şi întrepătrunderea a tot ceea ce există.
Este nevoie, deci, de o Percepţie Integratoare pentru a zări Adevărul…
Prin refacerea percepţiei unite (integrale) în psihicul nostru, prin înţelegerea intimei uniri dintre extreme, dintre dualităţi (tată-mamă, bărbat-femeie, soţ-soţie…), prin viziunea acestui Unic Trup al Creaţiei care înglobează în el toate extremele, prin realizarea în noi a Marii Împreunări, ne vom integra Întregului şi nu vom mai încerca să despărţim ceea ce este imposibil de despărţit: unitatea indivizibilă a Existenţei.
“Pentru ce dar, I-au zis ei, “a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire şi s-o lase?”
Isus le-a răspuns: “Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele, dar de la început nu a fost aşa.”
Legile naturii (Moise) permit existenţa ignoranţei, a iluziei, a percepţiei greşite, deoarece fără de ele nu ar putea fi cunoaştere, adevăr, percepţie corectă.
Dar ignoranţa şi iluzia, prin diferite justificări mentale iluzorii (“cărţi de despărţire”), duc la apariţia despărţirilor, a aparenţei separării extremelor.
Iar Cel care nu este capabil să integreze extremele (toate extremele), lăsându-se purtat când de o extremă când de opusul ei, devine “împietrit” în simţirea lui, nu se poate adapta veşnicei schimbări a realităţii şi astfel va suferi.
Pentru a elimina această suferinţă, e necesară o transcendere a extremelor, e necesar a realiza în interiorul nostru unirea tuturor “bărbaţilor” şi “femeilor” într-un singur trup.
“Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte”
În altă ordine de idei, pentru orice fenomen existent există două extreme (soţ-soţie) care sunt intim unite şi interrelaţionate.
Curvia înseamnă a te uni cu soţul (soţia) altcuiva, adică mai precis pe plan interior, înseamnă a considera două extreme ale unor fenomene diferite ca fiind extremele unuia şi aceluiaşi fenomen. Aceste uniri greşite (curvii), pe care le facem în psihic, produc confuzie şi ignoranţă şi nu ne permit să vedem realitatea aşa cum este ea.
Astfel, avem diferite fenomene cu extremele lor:
- fenomenul “organizare” cu extremele: organizare mică (haos) şi organizare mare (armonie)
- fenomenul “schimbare” (transformare) cu extremele creaţie respectiv distrugere (contra-creaţie)
- fenomenul “de mişcare” cu extremele mişcare multă respectiv mişcare redusă, cu diferite manifestări: activitate-inactivitate, acţiune-repaus, lumină-întuneric (pentru mişcarea fotonilor)
- fenomenul “de motivaţie pentru acţiune” cu extremele: motivaţie internă (dorinţă) şi motivaţie externă (necesitate)
- fenomenul “de semnalizare a condiţiilor dintr-un sistem” (armonie, dizarmonie) cu extremele “negative”: durere, suferinţă (urât - ca formă a suferinţei), care semnalizează prezenţa unei dizarmonii, a unei dezorganizări mai mari sau mai mici în sistem, care pune în pericol existenţa acestuia ca sistem (sistemul poate fi: corpul uman, psihicul uman, un stat, o comunitate…), respectiv extremele “pozitive”: plăcere, fericire (frumos - ca formă a fericirii) care semnalizează într-un sistem faptul că acel sistem este în armonie (atât părţile cât şi întregul pe ansamblu interacţionează armonios, păstrând existenţa părţilor şi a întregului)
- fenomenul “de apreciere a armoniei unui sistem” (a armoniei dintre elementele sistemului), respectiv a armoniei unui element al sistemului, cu extremele bine (favorabil, avantajos, util) şi rău (nefavorabil, dezavantajos, neutil)
Pentru un element al sistemului, este bine ceea ce permite existenţa deopotrivă a sa şi a sistemului din care face parte şi este rău ceea ce tinde să distrugă existenţa sa armonioasă sau a întregului.
Întregul şi partea merg mână în mână, atâta timp cât partea nu se ridică împotriva întregului, pentru a-i distruge armonia. Raţiunea aceasta este valabilă doar pentru acele sisteme (întreguri) care sunt armonioase (permit deopotrivă existenţa lor şi a elementelor componente (a majorităţii lor) - în prezent şi în perspectivă).
Aşadar, fiecare dintre extremele fenomenelor pomenite mai înainte sunt strâns unite între ele (lumina cu întunericul, fericirea cu suferinţa…), sunt predestinate una alteia, sunt suflete pereche.
Pentru a cunoaşte bine realitatea şi a ne adapta optim ei, trebuie să cercetăm îndeaproape toate aceste fenomene cu extremele lor, pentru a le înţelege în profunzime.
Când facem corelaţii între diferite fenomene distincte, trebuie să fim siguri că cunoaştem bine fiecare fenomen în parte, pentru a nu genera în noi confuzii, care să ducă la înţelegerea greşită a realităţii.
Astfel, fiecare din fenomenele menţionate anterior au două extreme, repet, intim unite (ele sunt soţul şi soţia) şi ele nu trebuie despărţite niciodată deoarece atunci cădem în ignoranţă şi suferinţă.
Despărţirea este totuşi permisă “în caz de curvie” (atunci când unirea este falsă) adică atunci când sunt luate ca extreme ale aceluiaşi fenomen două extreme a două fenomene diferite, ceea ce duce la o înţelegere greşită a fenomenului cercetat (a căsătoriei-unirii luate în considerare).
În acest caz, soţul (extrema “pozitivă” a unui fenomen) se uneşte cu soţia altuia (extrema “negativă” a altui fenomen), rezultând de aici o “curvie”, o unire falsă care generează confuzie şi neînţelegerea nici unuia dintre fenomenele implicate.
Un exemplu va fi elocvent în acest sens. Să luăm fenomenul “de apreciere a armoniei unui sistem” (cu extremele bine-rău), respectiv fenomenul “de motivaţie pentru acţiune” (cu extremele dorinţă - necesitate).
Uneori, se pot încurca aceste două fenomene distincte, considerând ca opus al binelui (ceea ce este util, avantajos) necesitatea: a îndeplini dorinţa altcuiva.
Rezultă astfel un caz “de curvie”, se unesc două extreme care nu sunt “soţ şi soţie”: necesitatea (dorinţa altcuiva) sau dorinţa noastră nu sunt neapărat numai bune sau numai rele.
Ceea ce percepem ca fiind dorinţele noastre pot fi şi bune şi rele. Ceea ce percepem ca fiind necesităţi (dorinţele altora) pot fi, de asemenea, şi bune şi rele (adică, odată puse în practică, ne pot aduce suferinţa sau fericirea).
Căzând, de exemplu, în extrema de a considera dorinţa noastră doar rea (“dorinţele mele nu sunt bune, doar ce zice Domnul prin biblie e bine”), sau necesitatea ca fiind doar rea (“Dumnezeu (Societatea…) mă obligă să fac doar lucruri care eu nu vreau să le fac”), confundăm fenomenele şi extremele lor şi generăm în noi şi în jur suferinţă.
De aceea, această unire a extremelor a două sau mai multe fenomene distincte este o “curvie”, un “păcat”, o percepţie greşită a realităţii şi trebuie ruptă cât mai curând.
La exemplul dat, mai este de precizat că dorinţa şi necesitatea nu trebuie opuse absolut şi despărţite arbitrar. Dorinţa este o necesitate (interioară) şi necesitatea este o dorinţă (exterioară), dar în fond, şi la urma urmei, dorinţa şi necesitatea sunt una: motivaţia pentru acţiune atât a părţilor unui sistem cât şi a sistemului însuşi, este armonia amândurora, deoarece nu poate fi parte fără întreg şi întreg fără parte.
Cel mai mare egoist, cel care îşi doreşte cel mai mare bine pentru sine, trebuie să fie şi cel mai mare altruist şi să dorească, de asemenea, cel mai mare bine pentru cei din jur: când întregul e armonios şi părţile sunt, când părţile sunt armonioase şi întregul este armonios.
Egoistul aparent (cel ce consideră că binele său e răul celor din jur) este ca o inimă care consideră că binele ei este ca trupul (cu restul organelor sale) să se distrugă (să nu funcţioneze bine).
De aceea, acest egoist se va alege întotdeauna cu suferinţă: partea care consideră că binele ei este răul celorlalte părţi (al întregului) va fi eliminată (corectată, vindecată de rebeliunea ei) de Întreg (puterea este a celor mulţi, se ştie).
Un alt exemplu “de curvie” este unirea falsă a extremelor fenomenelor “de apreciere a armoniei unui sistem”, respectiv “de semnalizare a condiţiilor dintr-un sistem (armonie, dizarmonie)”.
Extremele primului fenomen sunt binele şi răul, ale celui de al doilea, fericirea (plăcerea) şi suferinţa (durerea).
Din proasta cunoaştere a ambelor fenomene menţionate, putem să unim în psihicul nostru ca fiind extreme ale unui singur fenomen, de exemplu suferinţa şi binele, respectiv fericirea şi răul.
Astfel, creăm în noi o confuzie în care opunem binelui suferinţa şi facem acest lucru dintr-o proastă înţelegere a ceea ce este suferinţa şi a ceea ce este binele.
Astfel, suferinţa în sine nu este nici bună, nici rea, ea este doar un semnal care ne arată că armonia sistemului nostru psiho-fizic sau armonia sistemului social a fost deranjată într-un fel sau altul. Ea este doar un mesager şi chiar dacă întotdeauna ea ne atenţionează că suntem în faţa a ceva rău (neutil, neavantajos) atât pentru parte cât şi pentru întreg (psihic, fizic, social…), ea, în sine, nu este rea, ba dimpotrivă, ea este bună, în sensul de utilă, deoarece ne avertizează de dizarmonia unui sistem şi astfel, putem acţiona spre înlăturarea acestei dizarmonii înainte ca ea să ducă la distrugerea întregului sistem (a existenţei, a vieţii…).
Deci, cine consideră suferinţa rea şi o opune binelui se cam grăbeşte în aprecierile sale fără a căuta să cunoască în profunzime rolul suferinţei şi al fericirii în creaţie. Astfel, el nu face decât o unire falsă (preacurveşte), creând confuzie între fenomene, care va avea ca rezultat neadaptarea optimă la realitate (suferinţa).
Suferinţa este rea doar în sensul că atunci când apare în noi, “nu ne simţim bine”, dar această simţire nu este un dat în sine, ci este rezultatul a ceva: este rezultatul unei acţiuni şi gândiri rele (îndreptate împotriva armoniei întregului). Acea acţiune este rea: suferinţa e doar un semnal care ne indică acest lucru, iar acest semnal nu trebuie perceput nici ca bun, nici ca rău (deşi într-un fel este şi bun şi rău, cum am arătat mai înainte), ci doar ca un simplu semnal care trebuie să ne îndrepte imediat spre acţiune: spre refacerea grabnică a armoniei interioare şi exterioare.
Odată realizat acest lucru, suferinţa dispare.
“Cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.”
Aşadar, fiecare extremă (soţ) are o extremă opusă (soţie) cu care este unită din veşnicie şi împreună cu care generează (sau s-ar putea zice că ele sunt generate de) unul şi acelaşi fenomen.
Această uniune a celor două “suflete gemene” nu poate fi despărţită, indiferent de ce credem noi. Dar dacă, printr-un mod greşit de gândire, despărţim două extreme intim legate (binele de rău, suferinţa de fericire, organizarea de dezorganizare, creaţia de distrugere, activitatea de inactivitate, dorinţa de necesitate etc.), încercând a le analiza separat; sau combinăm, în viziunea noastră asupra realităţii, două extreme a două fenomene diferite (cum am arătat mai înainte), atunci noi cădem în iluzie, în ignoranţă, în confuzie şi nu mai vedem realitatea aşa cum este…
Doar datorită confuziei şi ignoranţei, putem despărţi artificial bărbatul de nevastă: două extreme ale aceluiaşi fenomen, analizându-le separat. Dar aşa nu vom ajunge nicăieri şi nu o vom înţelege pe niciuna, deoarece ele pot fi înţelese doar împreună, fiind intim legate…
Sau, tot din confuzie, putem uni două extreme (un “bărbat” şi o “femeie”), care au alţi “soţi” şi care nu sunt destinate a fi unite, ca “soţ şi soţie” şi astfel “preacurvim”.
Putem face aceste acţiuni confuze, pomenite mai înainte, doar dacă nu analizăm raţional, în profunzime, fenomenele care ne înconjoară, adică, doar dacă, adoptăm o gândire lăsată de raţiune (de bărbat - care aşa cum ne spune Pavel este “capul femeii”, adică raţiunea trebuie să controleze emoţia şi astfel să analizeze în profunzime Realitatea…).
“Ucenicii Lui I-au zis: “Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare”.
El le-a răspuns: “Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai acelora cărora le este dat”.
Fiindcă sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor, sunt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni şi sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.”
(… “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei”- Matei 19.14).
“Bărbatul” şi “nevasta lui” sunt uniţi din veşnicie, ei aşa se nasc.
Orice unire, orice “căsătorie” (însurare) ulterioară a unui “bărbat” (extrema “pozitivă” a unui fenomen) cu o altă “femeie” (extrema “negativă” a unui alt fenomen) nu este de folos, produce confuzie şi, prin aceasta, suferinţă.
Dar nu toate fenomenele sunt duale (“nu toţi pot primi cuvântul acesta”). Sunt realităţi (fenomene) care înglobează în ele întreaga realitate, care sunt unitare, fără a se putea găsi extreme între ele.
Aceste realităţi şi (sau) fenomene transcend orice dualitate. Percepţia lor nu este o înţelegere şi o integrare fragmentată a extremelor unui fenomen oarecare, ci este o percepţie integrală, lipsită de comparaţie, de procesele de divizare, clasificare, analiză… ale minţii; este o viziune directă, dincolo de minte.
Aceste fenomene nu pot fi numite nici descrise dar, pentru a arăta că ele există, unii au încercat să le descrie şi le-au dat nume: Dumnezeu, Adevăr, Tatăl, Realitate, Existenţă, Tao, Vid, Brahma, Shiva, Atman, Sine…
Aceste realităţi (fenomene) sunt cele care există de dinainte de începuturile lumii (de dinainte de naşterea ei – “încă din pântece…”).
Sunt numite fameni (eunuci), adică bărbaţi castraţi, tocmai pentru a sublinia că sunt fenomene (realităţi) lipsite de extreme, de dualitate, de contradicţii (care nu au nevoie de extreme: bărbatul castrat nu are nevoie de femeie).
Ele există şi reprezintă ceea ce există.
Ele sunt şi sunt ceea ce sunt.
Acest ceea ce există (ceea ce sunt) poate fi perceput mai întâi la nivel mental, la nivel de teorii şi concepte (oameni-gânduri), prin încercarea intelectuală de a înţelege fenomene cum sunt: vidul, spaţiul, timpul, infinitul, eternitatea, unitatea materiei…
Se ajunge astfel la o stare de uimire mentală în faţa imensităţii, a infinitului, de înţelegere a unităţii a tot ce există (deocamdată la nivel mental).
Mai apoi însă, printr-un efort susţinut de căutare în profunzimile existenţei (prin concentrarea exclusivă, o perioadă de timp, asupra înţelegerii unui singur fenomen, sau prin alte metode), se naşte în căutător Percepţia Directă (prin intuiţie superioară), care înglobează în ea şi uneşte deodată toate simţurile (inclusiv mintea) într-un salt care transcende dialectica, transcende logica, transcende lupta contrariilor (a diferitelor concepte şi teorii), transcende extremele.
E un salt în Infinit, în Eternitate, în Ceea ce Este…
În această Viziune Integratoare, în această percepţie directă, extremele (eu şi tu, interior şi exterior, trecut şi viitor, aici şi acolo…) îşi pierd semnificaţia, îşi pierd puterea de a înrobi fiinţa la un singur punct de vedere, de a prinde fiinţa prin ataşament (legătură) de una sau de alta.
Aici toate concepţiile, teoriile, prejudecăţile, iluziile dispar… rămâne doar Ceea ce Există (Viziunea inocentă a copilaşului)…
Aceasta este viziunea realităţii, a existenţei… în fiinţa ei…
Această viziune este de dorit pentru că ea este viziunea care eliberează…
Despărţirea bărbatului de nevastă (Matei 19.1-12)
“… Fariseii au venit la El şi ca să-L ispitească I-au zis: “Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?”
Drept răspuns, El le-a zis: “Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască şi a zis: “De aceea v-a lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup”.
Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.””
Aşa cum subliniam şi mai înainte, orice fenomen are două extreme de aceeaşi natură dar de grade opuse. Astfel, se poate vorbi de o extremă “pozitivă” şi de una “negativă”.
Bărbatul simbolizează, de obicei, extrema “pozitivă” (Yang) a unui fenomen: Mintea, Legea, Dreptatea, Lumina, Binele, Fericirea, Forţa… pe când femeia simbolizează parte “negativă” (Yin) a fenomenelor: Inima, Compasiunea, Iubirea, Întunericul, Răul, Suferinţa, Slăbiciunea…
Este scris în legile imuabile ale naturii că nu poate exista lumină fără întuneric, bine fără rău, forţă fără slăbiciune, dreptate fără iubire…
Nu poate exista extrema “pozitivă” (partea bărbătească) a unui fenomen fără extrema “negativă” (partea feminină) a aceluiaşi fenomen.
De aceea, extremele fenomenelor nu trebuie despărţite artificial, printr-o gândire superficială, deoarece ele există şi se definesc unele prin altele şi nu pot exista unele fără altele.
Se impune, deci, ca necesară, o privire OBIECTIVĂ asupra tuturor fenomenelor, asupra realităţii înconjurătoare, care să vadă esenţa din spatele aparenţei, legătura dintre extreme aparent fără nici o legătură (bine-rău, fericire-suferinţă, lumină-întuneric…), interdependenţa şi întrepătrunderea a tot ceea ce există.
Este nevoie, deci, de o Percepţie Integratoare pentru a zări Adevărul…
Prin refacerea percepţiei unite (integrale) în psihicul nostru, prin înţelegerea intimei uniri dintre extreme, dintre dualităţi (tată-mamă, bărbat-femeie, soţ-soţie…), prin viziunea acestui Unic Trup al Creaţiei care înglobează în el toate extremele, prin realizarea în noi a Marii Împreunări, ne vom integra Întregului şi nu vom mai încerca să despărţim ceea ce este imposibil de despărţit: unitatea indivizibilă a Existenţei.
“Pentru ce dar, I-au zis ei, “a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire şi s-o lase?”
Isus le-a răspuns: “Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele, dar de la început nu a fost aşa.”
Legile naturii (Moise) permit existenţa ignoranţei, a iluziei, a percepţiei greşite, deoarece fără de ele nu ar putea fi cunoaştere, adevăr, percepţie corectă.
Dar ignoranţa şi iluzia, prin diferite justificări mentale iluzorii (“cărţi de despărţire”), duc la apariţia despărţirilor, a aparenţei separării extremelor.
Iar Cel care nu este capabil să integreze extremele (toate extremele), lăsându-se purtat când de o extremă când de opusul ei, devine “împietrit” în simţirea lui, nu se poate adapta veşnicei schimbări a realităţii şi astfel va suferi.
Pentru a elimina această suferinţă, e necesară o transcendere a extremelor, e necesar a realiza în interiorul nostru unirea tuturor “bărbaţilor” şi “femeilor” într-un singur trup.
“Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte”
În altă ordine de idei, pentru orice fenomen existent există două extreme (soţ-soţie) care sunt intim unite şi interrelaţionate.
Curvia înseamnă a te uni cu soţul (soţia) altcuiva, adică mai precis pe plan interior, înseamnă a considera două extreme ale unor fenomene diferite ca fiind extremele unuia şi aceluiaşi fenomen. Aceste uniri greşite (curvii), pe care le facem în psihic, produc confuzie şi ignoranţă şi nu ne permit să vedem realitatea aşa cum este ea.
Astfel, avem diferite fenomene cu extremele lor:
- fenomenul “organizare” cu extremele: organizare mică (haos) şi organizare mare (armonie)
- fenomenul “schimbare” (transformare) cu extremele creaţie respectiv distrugere (contra-creaţie)
- fenomenul “de mişcare” cu extremele mişcare multă respectiv mişcare redusă, cu diferite manifestări: activitate-inactivitate, acţiune-repaus, lumină-întuneric (pentru mişcarea fotonilor)
- fenomenul “de motivaţie pentru acţiune” cu extremele: motivaţie internă (dorinţă) şi motivaţie externă (necesitate)
- fenomenul “de semnalizare a condiţiilor dintr-un sistem” (armonie, dizarmonie) cu extremele “negative”: durere, suferinţă (urât - ca formă a suferinţei), care semnalizează prezenţa unei dizarmonii, a unei dezorganizări mai mari sau mai mici în sistem, care pune în pericol existenţa acestuia ca sistem (sistemul poate fi: corpul uman, psihicul uman, un stat, o comunitate…), respectiv extremele “pozitive”: plăcere, fericire (frumos - ca formă a fericirii) care semnalizează într-un sistem faptul că acel sistem este în armonie (atât părţile cât şi întregul pe ansamblu interacţionează armonios, păstrând existenţa părţilor şi a întregului)
- fenomenul “de apreciere a armoniei unui sistem” (a armoniei dintre elementele sistemului), respectiv a armoniei unui element al sistemului, cu extremele bine (favorabil, avantajos, util) şi rău (nefavorabil, dezavantajos, neutil)
Pentru un element al sistemului, este bine ceea ce permite existenţa deopotrivă a sa şi a sistemului din care face parte şi este rău ceea ce tinde să distrugă existenţa sa armonioasă sau a întregului.
Întregul şi partea merg mână în mână, atâta timp cât partea nu se ridică împotriva întregului, pentru a-i distruge armonia. Raţiunea aceasta este valabilă doar pentru acele sisteme (întreguri) care sunt armonioase (permit deopotrivă existenţa lor şi a elementelor componente (a majorităţii lor) - în prezent şi în perspectivă).
Aşadar, fiecare dintre extremele fenomenelor pomenite mai înainte sunt strâns unite între ele (lumina cu întunericul, fericirea cu suferinţa…), sunt predestinate una alteia, sunt suflete pereche.
Pentru a cunoaşte bine realitatea şi a ne adapta optim ei, trebuie să cercetăm îndeaproape toate aceste fenomene cu extremele lor, pentru a le înţelege în profunzime.
Când facem corelaţii între diferite fenomene distincte, trebuie să fim siguri că cunoaştem bine fiecare fenomen în parte, pentru a nu genera în noi confuzii, care să ducă la înţelegerea greşită a realităţii.
Astfel, fiecare din fenomenele menţionate anterior au două extreme, repet, intim unite (ele sunt soţul şi soţia) şi ele nu trebuie despărţite niciodată deoarece atunci cădem în ignoranţă şi suferinţă.
Despărţirea este totuşi permisă “în caz de curvie” (atunci când unirea este falsă) adică atunci când sunt luate ca extreme ale aceluiaşi fenomen două extreme a două fenomene diferite, ceea ce duce la o înţelegere greşită a fenomenului cercetat (a căsătoriei-unirii luate în considerare).
În acest caz, soţul (extrema “pozitivă” a unui fenomen) se uneşte cu soţia altuia (extrema “negativă” a altui fenomen), rezultând de aici o “curvie”, o unire falsă care generează confuzie şi neînţelegerea nici unuia dintre fenomenele implicate.
Un exemplu va fi elocvent în acest sens. Să luăm fenomenul “de apreciere a armoniei unui sistem” (cu extremele bine-rău), respectiv fenomenul “de motivaţie pentru acţiune” (cu extremele dorinţă - necesitate).
Uneori, se pot încurca aceste două fenomene distincte, considerând ca opus al binelui (ceea ce este util, avantajos) necesitatea: a îndeplini dorinţa altcuiva.
Rezultă astfel un caz “de curvie”, se unesc două extreme care nu sunt “soţ şi soţie”: necesitatea (dorinţa altcuiva) sau dorinţa noastră nu sunt neapărat numai bune sau numai rele.
Ceea ce percepem ca fiind dorinţele noastre pot fi şi bune şi rele. Ceea ce percepem ca fiind necesităţi (dorinţele altora) pot fi, de asemenea, şi bune şi rele (adică, odată puse în practică, ne pot aduce suferinţa sau fericirea).
Căzând, de exemplu, în extrema de a considera dorinţa noastră doar rea (“dorinţele mele nu sunt bune, doar ce zice Domnul prin biblie e bine”), sau necesitatea ca fiind doar rea (“Dumnezeu (Societatea…) mă obligă să fac doar lucruri care eu nu vreau să le fac”), confundăm fenomenele şi extremele lor şi generăm în noi şi în jur suferinţă.
De aceea, această unire a extremelor a două sau mai multe fenomene distincte este o “curvie”, un “păcat”, o percepţie greşită a realităţii şi trebuie ruptă cât mai curând.
La exemplul dat, mai este de precizat că dorinţa şi necesitatea nu trebuie opuse absolut şi despărţite arbitrar. Dorinţa este o necesitate (interioară) şi necesitatea este o dorinţă (exterioară), dar în fond, şi la urma urmei, dorinţa şi necesitatea sunt una: motivaţia pentru acţiune atât a părţilor unui sistem cât şi a sistemului însuşi, este armonia amândurora, deoarece nu poate fi parte fără întreg şi întreg fără parte.
Cel mai mare egoist, cel care îşi doreşte cel mai mare bine pentru sine, trebuie să fie şi cel mai mare altruist şi să dorească, de asemenea, cel mai mare bine pentru cei din jur: când întregul e armonios şi părţile sunt, când părţile sunt armonioase şi întregul este armonios.
Egoistul aparent (cel ce consideră că binele său e răul celor din jur) este ca o inimă care consideră că binele ei este ca trupul (cu restul organelor sale) să se distrugă (să nu funcţioneze bine).
De aceea, acest egoist se va alege întotdeauna cu suferinţă: partea care consideră că binele ei este răul celorlalte părţi (al întregului) va fi eliminată (corectată, vindecată de rebeliunea ei) de Întreg (puterea este a celor mulţi, se ştie).
Un alt exemplu “de curvie” este unirea falsă a extremelor fenomenelor “de apreciere a armoniei unui sistem”, respectiv “de semnalizare a condiţiilor dintr-un sistem (armonie, dizarmonie)”.
Extremele primului fenomen sunt binele şi răul, ale celui de al doilea, fericirea (plăcerea) şi suferinţa (durerea).
Din proasta cunoaştere a ambelor fenomene menţionate, putem să unim în psihicul nostru ca fiind extreme ale unui singur fenomen, de exemplu suferinţa şi binele, respectiv fericirea şi răul.
Astfel, creăm în noi o confuzie în care opunem binelui suferinţa şi facem acest lucru dintr-o proastă înţelegere a ceea ce este suferinţa şi a ceea ce este binele.
Astfel, suferinţa în sine nu este nici bună, nici rea, ea este doar un semnal care ne arată că armonia sistemului nostru psiho-fizic sau armonia sistemului social a fost deranjată într-un fel sau altul. Ea este doar un mesager şi chiar dacă întotdeauna ea ne atenţionează că suntem în faţa a ceva rău (neutil, neavantajos) atât pentru parte cât şi pentru întreg (psihic, fizic, social…), ea, în sine, nu este rea, ba dimpotrivă, ea este bună, în sensul de utilă, deoarece ne avertizează de dizarmonia unui sistem şi astfel, putem acţiona spre înlăturarea acestei dizarmonii înainte ca ea să ducă la distrugerea întregului sistem (a existenţei, a vieţii…).
Deci, cine consideră suferinţa rea şi o opune binelui se cam grăbeşte în aprecierile sale fără a căuta să cunoască în profunzime rolul suferinţei şi al fericirii în creaţie. Astfel, el nu face decât o unire falsă (preacurveşte), creând confuzie între fenomene, care va avea ca rezultat neadaptarea optimă la realitate (suferinţa).
Suferinţa este rea doar în sensul că atunci când apare în noi, “nu ne simţim bine”, dar această simţire nu este un dat în sine, ci este rezultatul a ceva: este rezultatul unei acţiuni şi gândiri rele (îndreptate împotriva armoniei întregului). Acea acţiune este rea: suferinţa e doar un semnal care ne indică acest lucru, iar acest semnal nu trebuie perceput nici ca bun, nici ca rău (deşi într-un fel este şi bun şi rău, cum am arătat mai înainte), ci doar ca un simplu semnal care trebuie să ne îndrepte imediat spre acţiune: spre refacerea grabnică a armoniei interioare şi exterioare.
Odată realizat acest lucru, suferinţa dispare.
“Cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.”
Aşadar, fiecare extremă (soţ) are o extremă opusă (soţie) cu care este unită din veşnicie şi împreună cu care generează (sau s-ar putea zice că ele sunt generate de) unul şi acelaşi fenomen.
Această uniune a celor două “suflete gemene” nu poate fi despărţită, indiferent de ce credem noi. Dar dacă, printr-un mod greşit de gândire, despărţim două extreme intim legate (binele de rău, suferinţa de fericire, organizarea de dezorganizare, creaţia de distrugere, activitatea de inactivitate, dorinţa de necesitate etc.), încercând a le analiza separat; sau combinăm, în viziunea noastră asupra realităţii, două extreme a două fenomene diferite (cum am arătat mai înainte), atunci noi cădem în iluzie, în ignoranţă, în confuzie şi nu mai vedem realitatea aşa cum este…
Doar datorită confuziei şi ignoranţei, putem despărţi artificial bărbatul de nevastă: două extreme ale aceluiaşi fenomen, analizându-le separat. Dar aşa nu vom ajunge nicăieri şi nu o vom înţelege pe niciuna, deoarece ele pot fi înţelese doar împreună, fiind intim legate…
Sau, tot din confuzie, putem uni două extreme (un “bărbat” şi o “femeie”), care au alţi “soţi” şi care nu sunt destinate a fi unite, ca “soţ şi soţie” şi astfel “preacurvim”.
Putem face aceste acţiuni confuze, pomenite mai înainte, doar dacă nu analizăm raţional, în profunzime, fenomenele care ne înconjoară, adică, doar dacă, adoptăm o gândire lăsată de raţiune (de bărbat - care aşa cum ne spune Pavel este “capul femeii”, adică raţiunea trebuie să controleze emoţia şi astfel să analizeze în profunzime Realitatea…).
“Ucenicii Lui I-au zis: “Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare”.
El le-a răspuns: “Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai acelora cărora le este dat”.
Fiindcă sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor, sunt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni şi sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.”
(… “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei”- Matei 19.14).
“Bărbatul” şi “nevasta lui” sunt uniţi din veşnicie, ei aşa se nasc.
Orice unire, orice “căsătorie” (însurare) ulterioară a unui “bărbat” (extrema “pozitivă” a unui fenomen) cu o altă “femeie” (extrema “negativă” a unui alt fenomen) nu este de folos, produce confuzie şi, prin aceasta, suferinţă.
Dar nu toate fenomenele sunt duale (“nu toţi pot primi cuvântul acesta”). Sunt realităţi (fenomene) care înglobează în ele întreaga realitate, care sunt unitare, fără a se putea găsi extreme între ele.
Aceste realităţi şi (sau) fenomene transcend orice dualitate. Percepţia lor nu este o înţelegere şi o integrare fragmentată a extremelor unui fenomen oarecare, ci este o percepţie integrală, lipsită de comparaţie, de procesele de divizare, clasificare, analiză… ale minţii; este o viziune directă, dincolo de minte.
Aceste fenomene nu pot fi numite nici descrise dar, pentru a arăta că ele există, unii au încercat să le descrie şi le-au dat nume: Dumnezeu, Adevăr, Tatăl, Realitate, Existenţă, Tao, Vid, Brahma, Shiva, Atman, Sine…
Aceste realităţi (fenomene) sunt cele care există de dinainte de începuturile lumii (de dinainte de naşterea ei – “încă din pântece…”).
Sunt numite fameni (eunuci), adică bărbaţi castraţi, tocmai pentru a sublinia că sunt fenomene (realităţi) lipsite de extreme, de dualitate, de contradicţii (care nu au nevoie de extreme: bărbatul castrat nu are nevoie de femeie).
Ele există şi reprezintă ceea ce există.
Ele sunt şi sunt ceea ce sunt.
Acest ceea ce există (ceea ce sunt) poate fi perceput mai întâi la nivel mental, la nivel de teorii şi concepte (oameni-gânduri), prin încercarea intelectuală de a înţelege fenomene cum sunt: vidul, spaţiul, timpul, infinitul, eternitatea, unitatea materiei…
Se ajunge astfel la o stare de uimire mentală în faţa imensităţii, a infinitului, de înţelegere a unităţii a tot ce există (deocamdată la nivel mental).
Mai apoi însă, printr-un efort susţinut de căutare în profunzimile existenţei (prin concentrarea exclusivă, o perioadă de timp, asupra înţelegerii unui singur fenomen, sau prin alte metode), se naşte în căutător Percepţia Directă (prin intuiţie superioară), care înglobează în ea şi uneşte deodată toate simţurile (inclusiv mintea) într-un salt care transcende dialectica, transcende logica, transcende lupta contrariilor (a diferitelor concepte şi teorii), transcende extremele.
E un salt în Infinit, în Eternitate, în Ceea ce Este…
În această Viziune Integratoare, în această percepţie directă, extremele (eu şi tu, interior şi exterior, trecut şi viitor, aici şi acolo…) îşi pierd semnificaţia, îşi pierd puterea de a înrobi fiinţa la un singur punct de vedere, de a prinde fiinţa prin ataşament (legătură) de una sau de alta.
Aici toate concepţiile, teoriile, prejudecăţile, iluziile dispar… rămâne doar Ceea ce Există (Viziunea inocentă a copilaşului)…
Aceasta este viziunea realităţii, a existenţei… în fiinţa ei…
Această viziune este de dorit pentru că ea este viziunea care eliberează…
