Păcatul împotriva Duhului Sfânt
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Necesitatea transformării în Bine şi Adevăr
Păcatul împotriva Duhului Sfânt
(Matei 12.23-37)
“… Când au auzit Fariseii lucrul acesta [că Isus scoate dracii afară din oameni] au zis: “Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor”.
Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: “Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi, este pustiită…
Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui?
Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot?
Dar dacă eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.”
Satana, pe plan interior, este simbolul evident al răului din noi iar dracii sunt păcatele, modurile greşite de gândire, pe care trebuie să le alungăm din noi: orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu.
Bineînţeles că aceşti “draci” nu-i putem scoate afară decât cu ajutorul binelui, al virtuţilor: Înţelegere, Iubire, Curaj, Acţiuni juste, Cumpătare, Castitate.
Nu putem alunga, de exemplu, mânia din noi cu ajutorul mâniei…
Putem eventual să schimbăm subiectul mâniei (cel care o declanşează), dar mânia în sine, ca fenomen, ca mod greşit de raportare la ceea ce ne înconjoară, rămâne aceeaşi până nu o înţelegem şi o corectăm, dând naştere în noi astfel unor foarte importante virtuţi: Calmul, Seninătatea, Blândeţea care, evident, nu ne pot fi decât favorabile; şi care ne vor aduce cu ele efecte bune pentru noi: linişte, pace, mulţumire.
Aceste virtuţi trebuie să se înrădăcineze puternic în interiorul nostru şi să se manifeste astfel tot timpul, indiferent de circumstanţele exterioare, pe care însă, pe plan exterior nu le ignorăm şi ne comportăm faţă de ele cu o atitudine de Dreptate, căutând prin Iubire (impulsul de a ajuta) şi Cunoaştere discriminativă să menţinem sau, să refacem, după caz, Armonia Exterioară.
“Dracii” nu-i putem alunga din noi (de pe tărâmul nostru psihologic) decât dacă ne angajăm ferm, pe drumul transformării înspre desăvârşire (simbolizată prin Duhul lui Dumnezeu).
Odată făcut acest lucru, “Împărăţia lui Dumnezeu”, împărăţia Armoniei, a Păcii, a Liniştii, a Cunoaşterii şi Iubirii, începe să vină peste noi (în interiorul nostru).
“… Cine nu este cu Mine, este Împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.”
Este evident că nu poţi face şi răul şi binele în acelaşi timp: nu poţi fi şi mânios şi calm, şi iubitor şi plin de ură în acelaşi timp…
Când eşti de partea binelui (calm, iubire, curaj…), acesta se întăreşte şi devine mai puternic în tine dar, dacă eşti de cea a răului (a orgoliului, mâniei, tristeţii…), acesta se întăreşte.
Aşa că ori suntem hotărât de partea binelui, ori a răului. Cale de mijloc nu există în acest caz.
Aşa că, să ne hotărâm de ce parte vom fi. Şi să ţinem minte: doar binele (virtuţile - ceea ce ne este favorabil şi util) ne poate aduce pacea, mulţumirea, fericirea, pe care ne-o dorim cu toţii!
“De aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.
Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.”
“Oamenii” reprezintă modurile specifice de gândire pe care le avem în legătură cu diferite aspecte ale manifestării.
Parte din aceste moduri de gândire sunt “păcate”, mai precis sunt greşite (evenimentele previzionate sau reflectate de modul de gândire respectiv nu se vor realiza, respectiv nu sunt în concordanţă cu realitatea).
Duhul Sfânt reprezintă transformarea spre bine, spre desăvârşire; şi acesteia sunt supuse, fie că vor fie că nu vor, toate fiinţele şi nimeni nu se poate împotrivi acestei forţe, acestui sens suprem al legilor naturii: păstrarea şi perfecţionarea armoniei creaţiei.
Noi putem, prin ignoranţa noastră, să iertăm temporar, să lăsăm să se manifeste nestingherit, o anumită perioadă de timp, în noi aceste “păcate” (cu consecinţe nefaste pentru noi) însă legile naturii, ghidate şi supuse “Duhului Sfânt” nu le vor ierta şi ne vor forţa (prin suferinţă) să le distrugem în cele din urmă.
Nu trebuie să interpretăm greşit această noţiune de iertare, ca fiind o sustragere de la legea cauzalităţii (să nu mai suferim efectele acţiunilor noastre). Acest lucru este imposibil.
Este bine să ne însuşim noţiunea de iertare interioară în sensul de a căuta să ajutăm pe ceilalţi, pentru a întrona în ei binele (armonia), dar asta nu înseamnă că vom lăsa criminalii în libertate să-şi facă crimele nestin-gheriţi: aceştia trebuie “pedepsiţi”, trebuie făcuţi să conştientizeze,
într-un fel sau altul, că această acţiune nu le este favorabilă.
Deci, pe cei care ne fac rău (hoţii, mincinoşii, ucigaşii, oamenii violenţi…) îi vom “ierta” (vom încerca să-i ajutăm cu iubire), dar ei nu vor putea scăpa de efectele exterioare ale acţiunilor pe care le-au declanşat: suferinţa.
Trebuie ca Iertarea şi Iubirea noastră să se manifeste în exterior prin Dreptate (măsuri luate pentru asigurarea Armoniei).
Aşadar, tendinţa unor oameni de a realiza o transformare contrară “Duhului Sfânt”, adică o transformare în rău, le va atrage consecinţele naturale, roadele corespunzătoare acţiunii lor: răul, suferinţa, nemulţumirea, neliniştea.
Această lege a cauzalităţii stricte nu poate fi eliminată, ea e o condiţie inerentă şi intrinsecă pentru ca lumea să existe.
Iubirea (a vrea să ajuţi) e o manifestare a acestei legi şi legea e o manifestare a Iubirii, ele se generează reciproc.
Important este că datorită interdependenţelor inerente Întregului şi lumii manifestate, Legea şi Iubirea trebuie să existe.
Fără ele lumea ar înceta să mai fie.
În ceea ce priveşte pe “Fiul omului”, acesta este omul nou, omul schimbat în bine, care se naşte în noi pe parcursul transformării interioare.
A vorbi înseamnă a comunica, a transmite ceva, a lua o atitudine urmată apoi firesc de acţiune.
“Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui.
Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prinosul inimii vorbeşte gura…”
Păcatele din noi (orgoliu, mânie, frică…) pot vorbi împotriva virtuţilor datorită ignoranţei. Datorită confuziei de idei şi a necercetării profunde a efectelor faptelor noastre (a roadelor acţiunilor noastre), putem justifica păcatele: orgoliu, mânie, tristeţe… (vorbind astfel împotriva Fiului omului care apare când acestea dispar), dar cu toţii ştim că acestea ne fac să suferim, că ele provoacă în noi nelinişte, stres, agitaţie, nemulţumire, suferinţă.
Ştiind acestea şi totuşi justificând modurile de gândire care ne provoacă suferinţă (păcatele) şi lăsându-le să se manifeste în continuare vorbim, acţionăm împotriva transformării noastre înspre desăvârşire (a Duhului Sfânt) şi pentru acest lucru nu vom fi iertaţi, vom plăti cu suferinţă.
Păcatul împotriva Duhului Sfânt
(Matei 12.23-37)
“… Când au auzit Fariseii lucrul acesta [că Isus scoate dracii afară din oameni] au zis: “Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor”.
Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: “Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi, este pustiită…
Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui?
Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot?
Dar dacă eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.”
Satana, pe plan interior, este simbolul evident al răului din noi iar dracii sunt păcatele, modurile greşite de gândire, pe care trebuie să le alungăm din noi: orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu.
Bineînţeles că aceşti “draci” nu-i putem scoate afară decât cu ajutorul binelui, al virtuţilor: Înţelegere, Iubire, Curaj, Acţiuni juste, Cumpătare, Castitate.
Nu putem alunga, de exemplu, mânia din noi cu ajutorul mâniei…
Putem eventual să schimbăm subiectul mâniei (cel care o declanşează), dar mânia în sine, ca fenomen, ca mod greşit de raportare la ceea ce ne înconjoară, rămâne aceeaşi până nu o înţelegem şi o corectăm, dând naştere în noi astfel unor foarte importante virtuţi: Calmul, Seninătatea, Blândeţea care, evident, nu ne pot fi decât favorabile; şi care ne vor aduce cu ele efecte bune pentru noi: linişte, pace, mulţumire.
Aceste virtuţi trebuie să se înrădăcineze puternic în interiorul nostru şi să se manifeste astfel tot timpul, indiferent de circumstanţele exterioare, pe care însă, pe plan exterior nu le ignorăm şi ne comportăm faţă de ele cu o atitudine de Dreptate, căutând prin Iubire (impulsul de a ajuta) şi Cunoaştere discriminativă să menţinem sau, să refacem, după caz, Armonia Exterioară.
“Dracii” nu-i putem alunga din noi (de pe tărâmul nostru psihologic) decât dacă ne angajăm ferm, pe drumul transformării înspre desăvârşire (simbolizată prin Duhul lui Dumnezeu).
Odată făcut acest lucru, “Împărăţia lui Dumnezeu”, împărăţia Armoniei, a Păcii, a Liniştii, a Cunoaşterii şi Iubirii, începe să vină peste noi (în interiorul nostru).
“… Cine nu este cu Mine, este Împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.”
Este evident că nu poţi face şi răul şi binele în acelaşi timp: nu poţi fi şi mânios şi calm, şi iubitor şi plin de ură în acelaşi timp…
Când eşti de partea binelui (calm, iubire, curaj…), acesta se întăreşte şi devine mai puternic în tine dar, dacă eşti de cea a răului (a orgoliului, mâniei, tristeţii…), acesta se întăreşte.
Aşa că ori suntem hotărât de partea binelui, ori a răului. Cale de mijloc nu există în acest caz.
Aşa că, să ne hotărâm de ce parte vom fi. Şi să ţinem minte: doar binele (virtuţile - ceea ce ne este favorabil şi util) ne poate aduce pacea, mulţumirea, fericirea, pe care ne-o dorim cu toţii!
“De aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.
Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.”
“Oamenii” reprezintă modurile specifice de gândire pe care le avem în legătură cu diferite aspecte ale manifestării.
Parte din aceste moduri de gândire sunt “păcate”, mai precis sunt greşite (evenimentele previzionate sau reflectate de modul de gândire respectiv nu se vor realiza, respectiv nu sunt în concordanţă cu realitatea).
Duhul Sfânt reprezintă transformarea spre bine, spre desăvârşire; şi acesteia sunt supuse, fie că vor fie că nu vor, toate fiinţele şi nimeni nu se poate împotrivi acestei forţe, acestui sens suprem al legilor naturii: păstrarea şi perfecţionarea armoniei creaţiei.
Noi putem, prin ignoranţa noastră, să iertăm temporar, să lăsăm să se manifeste nestingherit, o anumită perioadă de timp, în noi aceste “păcate” (cu consecinţe nefaste pentru noi) însă legile naturii, ghidate şi supuse “Duhului Sfânt” nu le vor ierta şi ne vor forţa (prin suferinţă) să le distrugem în cele din urmă.
Nu trebuie să interpretăm greşit această noţiune de iertare, ca fiind o sustragere de la legea cauzalităţii (să nu mai suferim efectele acţiunilor noastre). Acest lucru este imposibil.
Este bine să ne însuşim noţiunea de iertare interioară în sensul de a căuta să ajutăm pe ceilalţi, pentru a întrona în ei binele (armonia), dar asta nu înseamnă că vom lăsa criminalii în libertate să-şi facă crimele nestin-gheriţi: aceştia trebuie “pedepsiţi”, trebuie făcuţi să conştientizeze,
într-un fel sau altul, că această acţiune nu le este favorabilă.
Deci, pe cei care ne fac rău (hoţii, mincinoşii, ucigaşii, oamenii violenţi…) îi vom “ierta” (vom încerca să-i ajutăm cu iubire), dar ei nu vor putea scăpa de efectele exterioare ale acţiunilor pe care le-au declanşat: suferinţa.
Trebuie ca Iertarea şi Iubirea noastră să se manifeste în exterior prin Dreptate (măsuri luate pentru asigurarea Armoniei).
Aşadar, tendinţa unor oameni de a realiza o transformare contrară “Duhului Sfânt”, adică o transformare în rău, le va atrage consecinţele naturale, roadele corespunzătoare acţiunii lor: răul, suferinţa, nemulţumirea, neliniştea.
Această lege a cauzalităţii stricte nu poate fi eliminată, ea e o condiţie inerentă şi intrinsecă pentru ca lumea să existe.
Iubirea (a vrea să ajuţi) e o manifestare a acestei legi şi legea e o manifestare a Iubirii, ele se generează reciproc.
Important este că datorită interdependenţelor inerente Întregului şi lumii manifestate, Legea şi Iubirea trebuie să existe.
Fără ele lumea ar înceta să mai fie.
În ceea ce priveşte pe “Fiul omului”, acesta este omul nou, omul schimbat în bine, care se naşte în noi pe parcursul transformării interioare.
A vorbi înseamnă a comunica, a transmite ceva, a lua o atitudine urmată apoi firesc de acţiune.
“Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui.
Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prinosul inimii vorbeşte gura…”
Păcatele din noi (orgoliu, mânie, frică…) pot vorbi împotriva virtuţilor datorită ignoranţei. Datorită confuziei de idei şi a necercetării profunde a efectelor faptelor noastre (a roadelor acţiunilor noastre), putem justifica păcatele: orgoliu, mânie, tristeţe… (vorbind astfel împotriva Fiului omului care apare când acestea dispar), dar cu toţii ştim că acestea ne fac să suferim, că ele provoacă în noi nelinişte, stres, agitaţie, nemulţumire, suferinţă.
Ştiind acestea şi totuşi justificând modurile de gândire care ne provoacă suferinţă (păcatele) şi lăsându-le să se manifeste în continuare vorbim, acţionăm împotriva transformării noastre înspre desăvârşire (a Duhului Sfânt) şi pentru acest lucru nu vom fi iertaţi, vom plăti cu suferinţă.
