Întunericul
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Dezechilibrul e provocat de necunoaştere
(Matei 27.45-50)
“De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara.”
În acest moment de cumpănă, de confuzie, în acest moment al “răstignirii”, intervine în noi legea treiului, legea creaţiei, pentru a da naştere unei noi creaţii (de la ceasul al şaselea până la al nouălea, sunt trei ore).
Întunericul e simbol al nemanifestării, a necunoaşterii, al liniştii şi tăcerii nocturne, al potenţialului din care se va naşte o nouă zi.
Această tăcere, această necunoaştere, această coborâre “a întunericului” în sufletul aspirantului (al căutătorului sincer al Adevărului) e punctul de confuzie maximă al procesului “răstignirii”, al trecerii de la dimensiunea orizontală la cea spirituală.
“Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: “Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?””
În acest moment se poate atinge scepticismul total (îndoiala totală), aspirantul ajunge în acest moment să nu mai aibă nici un punct stabil de sprijin: vechile valori (păcatele, diferitele dogme, prejudecăţi şi teorii despre Ceea ce Este) se prăbuşesc, cele noi (virtuţile, percepţia directă, neintermediată a Ceea e Este) încă nu sunt bine asimilate de noi.
În acest moment de confuzie “războinicul spiritual” se îndoieşte deci de tot, se poate îndoi “chiar şi de Dumnezeu” (de existenţa şi/sau de implicarea lui în ordinea lumii).
Această problemă, această cădere la extreme trebuie depăşită. Oamenii tind să meargă la extreme: mai întâi stau şi trăiesc la extrema materialistă, lumească, manifestată apoi, cei cu tendinţe spirituale, se îndepărtează treptat de această lume (îndepărtarea este mentală) până când cad la extrema cealaltă: a nemanifestării, a non-acţiunii, a vidului, a deşertăciunii, a întunericului, a irealităţi lumii etc., începând să ignore realitatea lumii materiale chiar.
Aceasta este “lecţia crucii”: trebuie să realizăm echilibrul între aceste extreme, între aceste două dimensiuni. Este imperios necesar să învăţăm să dăm importanţa cuvenită fiecăruia dintre ele, fără a o ignora pe cealaltă.
Strigătul de pe cruce, dat de suferinţa provocată de confuzia generată de căderea la extreme, ne învaţă importanţa echilibrului.
“Unii din cei ce stăteau acolo, când au auzit aceste vorbe, au zis: “Strigă pe Ilie!”
Şi îndată, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea.”
Ilie, ca şi Ioan, reprezintă războiul, lupta dură a începutului, confruntarea cu o nouă realitate, este strigătul interior dat de căderea la extrema nemanifestării, a vidului, a deşertăciunii, a scepticismului total, al pierderii oricărui punct de reper.
Soluţia depăşirii acestui moment este reamintirea de lumea materială, printr-o acţiune care să izbească simţurile corpului fizic, cum ar fi aceea “de a bea oţet”, sau orice altă acţiune ce ar produce durere (lovitură, frig, foame etc.). În budismul zen, scoaterea discipolului din această stare de confuzie totală, dată de prima viziune directă a Ceea ce Este, a ceea ce transcende orice gând, a realităţii ultime, a vidului... se face, tradiţional, printr-o palmă zdravănă, primită de la maestru (semn că viziunea aceasta neasemuită şi nespusă, trebuie integrată în lumea fizică, semn că nemanifestarea trebuie echilibrată cu manifestarea).
(Matei 27.45-50)
“De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara.”
În acest moment de cumpănă, de confuzie, în acest moment al “răstignirii”, intervine în noi legea treiului, legea creaţiei, pentru a da naştere unei noi creaţii (de la ceasul al şaselea până la al nouălea, sunt trei ore).
Întunericul e simbol al nemanifestării, a necunoaşterii, al liniştii şi tăcerii nocturne, al potenţialului din care se va naşte o nouă zi.
Această tăcere, această necunoaştere, această coborâre “a întunericului” în sufletul aspirantului (al căutătorului sincer al Adevărului) e punctul de confuzie maximă al procesului “răstignirii”, al trecerii de la dimensiunea orizontală la cea spirituală.
“Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: “Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?””
În acest moment se poate atinge scepticismul total (îndoiala totală), aspirantul ajunge în acest moment să nu mai aibă nici un punct stabil de sprijin: vechile valori (păcatele, diferitele dogme, prejudecăţi şi teorii despre Ceea ce Este) se prăbuşesc, cele noi (virtuţile, percepţia directă, neintermediată a Ceea e Este) încă nu sunt bine asimilate de noi.
În acest moment de confuzie “războinicul spiritual” se îndoieşte deci de tot, se poate îndoi “chiar şi de Dumnezeu” (de existenţa şi/sau de implicarea lui în ordinea lumii).
Această problemă, această cădere la extreme trebuie depăşită. Oamenii tind să meargă la extreme: mai întâi stau şi trăiesc la extrema materialistă, lumească, manifestată apoi, cei cu tendinţe spirituale, se îndepărtează treptat de această lume (îndepărtarea este mentală) până când cad la extrema cealaltă: a nemanifestării, a non-acţiunii, a vidului, a deşertăciunii, a întunericului, a irealităţi lumii etc., începând să ignore realitatea lumii materiale chiar.
Aceasta este “lecţia crucii”: trebuie să realizăm echilibrul între aceste extreme, între aceste două dimensiuni. Este imperios necesar să învăţăm să dăm importanţa cuvenită fiecăruia dintre ele, fără a o ignora pe cealaltă.
Strigătul de pe cruce, dat de suferinţa provocată de confuzia generată de căderea la extreme, ne învaţă importanţa echilibrului.
“Unii din cei ce stăteau acolo, când au auzit aceste vorbe, au zis: “Strigă pe Ilie!”
Şi îndată, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea.”
Ilie, ca şi Ioan, reprezintă războiul, lupta dură a începutului, confruntarea cu o nouă realitate, este strigătul interior dat de căderea la extrema nemanifestării, a vidului, a deşertăciunii, a scepticismului total, al pierderii oricărui punct de reper.
Soluţia depăşirii acestui moment este reamintirea de lumea materială, printr-o acţiune care să izbească simţurile corpului fizic, cum ar fi aceea “de a bea oţet”, sau orice altă acţiune ce ar produce durere (lovitură, frig, foame etc.). În budismul zen, scoaterea discipolului din această stare de confuzie totală, dată de prima viziune directă a Ceea ce Este, a ceea ce transcende orice gând, a realităţii ultime, a vidului... se face, tradiţional, printr-o palmă zdravănă, primită de la maestru (semn că viziunea aceasta neasemuită şi nespusă, trebuie integrată în lumea fizică, semn că nemanifestarea trebuie echilibrată cu manifestarea).
