Propovăduirea
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Primele manifestări grosiere ale Binelui şi Adevărului
Propovăduirea lui Ioan Botezătorul
(Matei 3.1-12)
“În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: “Pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este aproape”.
Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: “Iată glasul celui ce strigă în pustie: “Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.””
Odată bine întărită în noi pornirea spirituală, setea ardentă de transformare în bine, apare în interiorul nostru prima confruntare frontală directă, imperativă cu răul din noi, care înţeles (prin confruntarea analitică din Templu) e somat să dispară din interiorul nostru.
“Ioan Botezătorul” este prima manifestare frontală a Binelui şi Adevărului (Isus) din noi, este momentul când punem pentru prima dată “piciorul în prag” şi zicem: “De ajuns! Înţeleg că orgoliul, mânia, lăcomia, frica, tristeţea… dogmele, prejudecăţile îmi provoacă numai suferinţă, nelinişte; este deci cazul să înţeleg care este cauza lor profundă, care este greşeala profundă de gândire care le susţine şi să o elimin, eliminând totodată şi aceste “păcate” şi deci implicit efectele generate de ele (suferinţa)”.
Prin înţelegerea profundă a cauzei ce generează şi susţine aceste “păcate” în interiorul nostru ea poate fi eliminată (greşeala de gândire este corectată) coborând astfel în noi Împărăţia lui Dumnezeu: Pacea, Liniştea, Fericirea, Armonia.
“Ioan” este prorocit: el apare în noi conform legilor naturii, pe parcursul drumului nostru spiritual, mai precis spre începutul acestuia, cu rolul de a pregăti abordarea profundă, frontală a răului din noi: el este prima abordare frontală şi de aceea “glasul său strigă în pustie”; deocamdată prea puţine părţi din personalitatea noastră aud acest glas.
Deci, “Ioan” este prima manifestare serioasă a lui “Isus” (a Binelui şi Adevărului), o manifestare mai dură, lipsită de tact şi echilibru: Binele din noi încă mai luptă cu uneltele răului, nu este destul de cizelat şi de bine diferenţiat de rău, are încă o manifestare nearmonioasă, confuză şi încă nu destul de fermă.
“Ioan purta o haină din păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.
Locuitorii din Ierusalim, din întreaga Iudee şi din toate împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el şi mărturisindu-şi păcatele erau botezaţi de el în râul Iordan.
… eu vă botez cu apă spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine… el vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.”
Deşi dură şi lipsită de tact această primă cercetare şi condamnare a răului (păcatelor) din noi, trebuie făcută cu îndârjire, cu rezistenţă, cu perseverenţă (trebuie deci să ne îmbrăcăm în “păr de cămilă”) susţinută fiind de avântul începutului şi de hotărârea celui care ştie ce vrea, care este bine încins (cu “brâu de curea”), stabil în efortul său, pentru că cu timpul ne vom cizela, ne vom armoniza şi coordona mai bine acţiunea de analiză şi corectare a greşelilor de gândire (a “păcatelor”) din noi.
Hrănirea este procesul prin care se transformă hrana fizică în energia necesară acţiunii. “Hrănirea cu lăcuste” simbolizează transformarea sălbaticului, a animalului, a ignorantului din noi într-o fiinţă spirituală profund cunoscătoare a legilor naturii.
Acţiunea de cercetare şi de corectare a greşelilor din psihicul nostru începe să dea roade şi sunt distruse primele păcate: anumite frici, anumite orgolii deşarte, anumite aspecte ale lăcomiei, desfrâului, tristeţii, anumite dogme şi prejudecăţi.
Aceştia sunt primii locuitori ai personalităţii noastre (a lui Israel), care “se pocăiesc” şi sunt “botezaţi”.
Prin botez suntem înştiinţaţi de începutul transformării: vedem că înainte am gândit greşit, nu am perceput corect Realitatea şi începem adaptarea optimă la ea prin percepţia corectă a ceea ce există.
Botezul cu apă simbolizează curăţarea temporară (prima curăţare), va urma curăţarea definitivă a reziduurilor şi mizeriei (greşelilor) mentale, curăţarea fără întoarcere, curăţarea prin intermediul “botezului cu foc”, curăţare pe care o poate face cu timpul doar ferma stabilire pe calea Binelui şi Adevărului, statornicia în căutarea Armoniei.
[Mesajul lui Ioan este - către fariseii şi saducheii care se pocăiau:] “faceţi roade vrednice de pocăinţă.”
Mesajul lui “Ioan” este mesajul lui “Isus” dar mai generalizat, mai sintetic. Pe parcursul dezvoltării noastre spirituale, pe măsură ce se manifestă mai bine, Binele şi Adevărul (Isus) în noi, acest mesaj va fi detaliat, particularizat, pentru a aduce cu adevărat roade.
Transformarea spirituală este utilă doar dacă produce roade: linişte, pace, mulţumire, fericire, roade care nu pot să apară decât în urma unor acţiuni corecte, adaptate la Realitate, a unor acţiuni ce sunt manifestări ale unei gândiri corecte, ce vede realitatea aşa cum este.
“Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc…
Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”
Securea şi lopata sunt simboluri ale discernământului care se naşte din conoaşterea naturii noastre interioare. Această cunoaştere se dobândeşte prin obişnuinţa de a ne autoobserva şi de a ne autoanaliza spre a vedea de ce gândim cum gândim, precum şi ce este greşit în modul nostru de gândire, pentru a-l putea corecta.
Prin această observare vom constata, vom conştientiza că atunci când gândim şi acţionăm armonios, spre construcţie, spre organizare (când suntem calmi, curajoşi, voioşi, harnici, binevoitori, cumpătaţi, darnici, iubitori… într-un cuvânt virtuoşi) ne simţim liniştiţi, mulţumiţi, fericiţi.
Putem constata, de asemenea, că atunci când gândim şi acţionăm nearmonios, orientaţi spre distrugere necontrolată, spre dezorganizare (când suntem mânioşi, orgolioşi, lacomi, desfrânaţi, fricoşi, leneşi, trişti, într-un cuvânt “păcătoşi”) ne simţim neliniştiţi, nemulţumiţi, stresaţi, suferinzi.
Cu aceste constatări avem conştientizată o minimă discriminare a ceea ce ne produce suferinţă şi a ceea ce ne produce fericire, fără a le mai confunda.
La acest discernământ, pomenit mai sus, putem ajunge doar dacă ne obişnuim să ne autoobservăm şi să ne autoanalizăm zilnic gândurile şi comportamentul, încercând să le înţelegem şi să identificăm ce este greşit în acestea.
După ce dobândim acest discernământ a ceea ce ne face bine cu adevărat (virtutea - deoarece generează negreşit fericire) şi a ceea ce ne face rău, ne provoacă suferinţă (“păcatul” - necunoaşterea şi neadaptarea la armonia Realităţii); este cazul să trecem la acţiune: să tăiem, să curăţăm psihicul nostru de greşeli de gândire (de păcate: mânie, orgoliu, lăcomie, lene, desfrâu, frică, tristeţe…), să distrugem, să aruncăm în foc “pomul ce face roadă rea”, adică păcatul şi să punem deoparte şi să întărim în noi virtutea (pomul bun, grâul).
Omul înţelept, după ce ajunge la Discriminare, trece la Acţiune: binele, ceea ce ne este util, este păstrat, răul, ceea ce nu ne este util, este îndepărtat, alungat.
“Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: “Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu, din pietrele acestea, poate să ridice fiii lui Avraam.”
Avraam înseamnă “tatăl unei mulţimi” (vezi Geneza 17.5), piatra simbolizează ceva brut, ceva neînsufleţit, static, tare, dur, neprelucrat.
Deci Dumnezeu (aspiraţia spirituală profundă) poate da naştere, din ceva necercetat şi neprelucrat (cum sunt adâncurile subconştientului nostru), la o mulţime de idei, de virtuţi (“fii ai lui Avraam”).
Virtutea este în noi, trebuie doar să prelucram şi să corectăm modurile noastre greşite de gândire (păcatul) şi imediat ea se manifestă de la sine.
În momentul începutului, sunt multe pietre în noi, este mult potenţial. Trebuie doar, ca un sculptor priceput, să facem ca aceste pietre (potenţial) să prindă viaţă, să prindă contur, să se manifeste.
Munca de cizelare a pietrei ne revine în exclusivitate nouă. Nimeni nu o poate face în locul nostru.
Atâta timp cât piatra (potenţialul) stă în noi fără a se manifesta, fără a prinde viaţă, vom simţi în noi ceva care ne deranjează, ceva neliniştitor care ne împinge să acţionăm. De abia când potenţialul nostru (psihic, spiritual) se manifestă, devenim reali, devenim liniştiţi, pentru că am eliberat aceste forţe uriaşe (potenţialuri) care strigau în noi, cerându-şi dreptul la manifestare.
Propovăduirea lui Ioan Botezătorul
(Matei 3.1-12)
“În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: “Pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este aproape”.
Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: “Iată glasul celui ce strigă în pustie: “Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.””
Odată bine întărită în noi pornirea spirituală, setea ardentă de transformare în bine, apare în interiorul nostru prima confruntare frontală directă, imperativă cu răul din noi, care înţeles (prin confruntarea analitică din Templu) e somat să dispară din interiorul nostru.
“Ioan Botezătorul” este prima manifestare frontală a Binelui şi Adevărului (Isus) din noi, este momentul când punem pentru prima dată “piciorul în prag” şi zicem: “De ajuns! Înţeleg că orgoliul, mânia, lăcomia, frica, tristeţea… dogmele, prejudecăţile îmi provoacă numai suferinţă, nelinişte; este deci cazul să înţeleg care este cauza lor profundă, care este greşeala profundă de gândire care le susţine şi să o elimin, eliminând totodată şi aceste “păcate” şi deci implicit efectele generate de ele (suferinţa)”.
Prin înţelegerea profundă a cauzei ce generează şi susţine aceste “păcate” în interiorul nostru ea poate fi eliminată (greşeala de gândire este corectată) coborând astfel în noi Împărăţia lui Dumnezeu: Pacea, Liniştea, Fericirea, Armonia.
“Ioan” este prorocit: el apare în noi conform legilor naturii, pe parcursul drumului nostru spiritual, mai precis spre începutul acestuia, cu rolul de a pregăti abordarea profundă, frontală a răului din noi: el este prima abordare frontală şi de aceea “glasul său strigă în pustie”; deocamdată prea puţine părţi din personalitatea noastră aud acest glas.
Deci, “Ioan” este prima manifestare serioasă a lui “Isus” (a Binelui şi Adevărului), o manifestare mai dură, lipsită de tact şi echilibru: Binele din noi încă mai luptă cu uneltele răului, nu este destul de cizelat şi de bine diferenţiat de rău, are încă o manifestare nearmonioasă, confuză şi încă nu destul de fermă.
“Ioan purta o haină din păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.
Locuitorii din Ierusalim, din întreaga Iudee şi din toate împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el şi mărturisindu-şi păcatele erau botezaţi de el în râul Iordan.
… eu vă botez cu apă spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine… el vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.”
Deşi dură şi lipsită de tact această primă cercetare şi condamnare a răului (păcatelor) din noi, trebuie făcută cu îndârjire, cu rezistenţă, cu perseverenţă (trebuie deci să ne îmbrăcăm în “păr de cămilă”) susţinută fiind de avântul începutului şi de hotărârea celui care ştie ce vrea, care este bine încins (cu “brâu de curea”), stabil în efortul său, pentru că cu timpul ne vom cizela, ne vom armoniza şi coordona mai bine acţiunea de analiză şi corectare a greşelilor de gândire (a “păcatelor”) din noi.
Hrănirea este procesul prin care se transformă hrana fizică în energia necesară acţiunii. “Hrănirea cu lăcuste” simbolizează transformarea sălbaticului, a animalului, a ignorantului din noi într-o fiinţă spirituală profund cunoscătoare a legilor naturii.
Acţiunea de cercetare şi de corectare a greşelilor din psihicul nostru începe să dea roade şi sunt distruse primele păcate: anumite frici, anumite orgolii deşarte, anumite aspecte ale lăcomiei, desfrâului, tristeţii, anumite dogme şi prejudecăţi.
Aceştia sunt primii locuitori ai personalităţii noastre (a lui Israel), care “se pocăiesc” şi sunt “botezaţi”.
Prin botez suntem înştiinţaţi de începutul transformării: vedem că înainte am gândit greşit, nu am perceput corect Realitatea şi începem adaptarea optimă la ea prin percepţia corectă a ceea ce există.
Botezul cu apă simbolizează curăţarea temporară (prima curăţare), va urma curăţarea definitivă a reziduurilor şi mizeriei (greşelilor) mentale, curăţarea fără întoarcere, curăţarea prin intermediul “botezului cu foc”, curăţare pe care o poate face cu timpul doar ferma stabilire pe calea Binelui şi Adevărului, statornicia în căutarea Armoniei.
[Mesajul lui Ioan este - către fariseii şi saducheii care se pocăiau:] “faceţi roade vrednice de pocăinţă.”
Mesajul lui “Ioan” este mesajul lui “Isus” dar mai generalizat, mai sintetic. Pe parcursul dezvoltării noastre spirituale, pe măsură ce se manifestă mai bine, Binele şi Adevărul (Isus) în noi, acest mesaj va fi detaliat, particularizat, pentru a aduce cu adevărat roade.
Transformarea spirituală este utilă doar dacă produce roade: linişte, pace, mulţumire, fericire, roade care nu pot să apară decât în urma unor acţiuni corecte, adaptate la Realitate, a unor acţiuni ce sunt manifestări ale unei gândiri corecte, ce vede realitatea aşa cum este.
“Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc…
Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”
Securea şi lopata sunt simboluri ale discernământului care se naşte din conoaşterea naturii noastre interioare. Această cunoaştere se dobândeşte prin obişnuinţa de a ne autoobserva şi de a ne autoanaliza spre a vedea de ce gândim cum gândim, precum şi ce este greşit în modul nostru de gândire, pentru a-l putea corecta.
Prin această observare vom constata, vom conştientiza că atunci când gândim şi acţionăm armonios, spre construcţie, spre organizare (când suntem calmi, curajoşi, voioşi, harnici, binevoitori, cumpătaţi, darnici, iubitori… într-un cuvânt virtuoşi) ne simţim liniştiţi, mulţumiţi, fericiţi.
Putem constata, de asemenea, că atunci când gândim şi acţionăm nearmonios, orientaţi spre distrugere necontrolată, spre dezorganizare (când suntem mânioşi, orgolioşi, lacomi, desfrânaţi, fricoşi, leneşi, trişti, într-un cuvânt “păcătoşi”) ne simţim neliniştiţi, nemulţumiţi, stresaţi, suferinzi.
Cu aceste constatări avem conştientizată o minimă discriminare a ceea ce ne produce suferinţă şi a ceea ce ne produce fericire, fără a le mai confunda.
La acest discernământ, pomenit mai sus, putem ajunge doar dacă ne obişnuim să ne autoobservăm şi să ne autoanalizăm zilnic gândurile şi comportamentul, încercând să le înţelegem şi să identificăm ce este greşit în acestea.
După ce dobândim acest discernământ a ceea ce ne face bine cu adevărat (virtutea - deoarece generează negreşit fericire) şi a ceea ce ne face rău, ne provoacă suferinţă (“păcatul” - necunoaşterea şi neadaptarea la armonia Realităţii); este cazul să trecem la acţiune: să tăiem, să curăţăm psihicul nostru de greşeli de gândire (de păcate: mânie, orgoliu, lăcomie, lene, desfrâu, frică, tristeţe…), să distrugem, să aruncăm în foc “pomul ce face roadă rea”, adică păcatul şi să punem deoparte şi să întărim în noi virtutea (pomul bun, grâul).
Omul înţelept, după ce ajunge la Discriminare, trece la Acţiune: binele, ceea ce ne este util, este păstrat, răul, ceea ce nu ne este util, este îndepărtat, alungat.
“Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: “Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu, din pietrele acestea, poate să ridice fiii lui Avraam.”
Avraam înseamnă “tatăl unei mulţimi” (vezi Geneza 17.5), piatra simbolizează ceva brut, ceva neînsufleţit, static, tare, dur, neprelucrat.
Deci Dumnezeu (aspiraţia spirituală profundă) poate da naştere, din ceva necercetat şi neprelucrat (cum sunt adâncurile subconştientului nostru), la o mulţime de idei, de virtuţi (“fii ai lui Avraam”).
Virtutea este în noi, trebuie doar să prelucram şi să corectăm modurile noastre greşite de gândire (păcatul) şi imediat ea se manifestă de la sine.
În momentul începutului, sunt multe pietre în noi, este mult potenţial. Trebuie doar, ca un sculptor priceput, să facem ca aceste pietre (potenţial) să prindă viaţă, să prindă contur, să se manifeste.
Munca de cizelare a pietrei ne revine în exclusivitate nouă. Nimeni nu o poate face în locul nostru.
Atâta timp cât piatra (potenţialul) stă în noi fără a se manifesta, fără a prinde viaţă, vom simţi în noi ceva care ne deranjează, ceva neliniştitor care ne împinge să acţionăm. De abia când potenţialul nostru (psihic, spiritual) se manifestă, devenim reali, devenim liniştiţi, pentru că am eliberat aceste forţe uriaşe (potenţialuri) care strigau în noi, cerându-şi dreptul la manifestare.
