Dărâmarea Ierusalimului
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Înţelegerea aspectelor subtile de manifestare ale “păcatelor”
(Matei 24.1-14)
[Vorbind despre Templu, Isus spuse:] … “Adevărat vă spun că nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.”
…”când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”
Vechiul Templu interior (plin de păcate) va fi dărâmat atunci când acest veac, acest timp al ignoranţei, al confuziei, al lipsei de armonie din interiorul nostru, va fi conştientizat ca atare: va fi conştientizat ca responsabil de suferinţa noastră interioară şi exterioară.
Această conştientizare este semnul sfârşitului “veacului acestuia”: odată ce înţelegem în profunzime că “păcatele” din noi sunt cele care ne fac să suferim, şi că nimic altceva decât înlăturarea lor din interiorul nostru nu ne poate aduce fericirea şi Armonia, aceste păcate sunt condamnate la moarte.
Atunci începe războiul spiritual interior:
…”veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci.
Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi.”
Declarăm război făţiş ignoranţei, iluziilor, prejudecăţilor, aşteptărilor false (orgoliului, mâniei, fricii…), ataşamentelor neîntemeiate. Acest război cu răul din noi “trebuie să se întâmple”: altfel nu putem să alungăm modurile greşite de gândire (păcatele) din noi.
Dar începutul luptei împotriva răului nu este şi sfârşitul ei (sfârşitul nu este atunci): va trebui să luptăm mult cu acesta (ani şi zeci de ani), până vom înţelege, în profunzime, greşelile din propria noastră gândire (păcatele).
Când începem transformarea interioară, binele din noi se ridică împotriva răului (trăim atunci apocalipsa interioară), cunoaşterea se ridică împotriva ignoranţei, a confuziei, a iluziilor. Apar, atunci, şocuri interioare, descoperiri spontane, conştientizări ale valorii şi importanţei Binelui în viaţa noastră.
Insistând, analizând cu răbdare şi în profunzime, propriile noastre moduri de gândire, pe multe dintre ele le vom dovedi ca fiind greşite (false), şi astfel, vom genera în interiorul nostru cutremure - “vechiul pământ” (al “păcatelor”, al ignoranţei) va fi scuturat şi se va dovedi, fără tăgadă, că el este generator de “foamete şi ciumă”, că el este bolnav.
“Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.”
Simţim atunci necesitatea vindecării, a corectării modurilor noastre de gândire (astfel încât ele să fie generatoare de armonie), dar această muncă de cercetare, de analiză şi corectare a psihicului propriu, este lungă şi anevoioasă. Aparent, ea este dureroasă, dar mult mai dureros ar fi să lăsăm ca aceste greşeli de gândire (orgoliu, mânie, frică, tristeţe…) să se manifeste în continuare, în interiorul nostru. Oricum, imediat ce vom descoperi greşeala de gândire (aşteptarea falsă), care susţine aceste păcate, ele îşi vor pierde pe loc puterea asupra noastră, lăsând în locul lor liniştea şi pacea date de integrarea naturală în armonia universului.
“Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu.”
La primele încercări de a cerceta şi a analiza răul, “păcatul” din noi, nu vom avea prea mari rezultate: răul din noi este bine înrădăcinat şi trebuie mai mult decât o simplă privire asupra lui, pentru a-l alunga din interiorul nostru. Astfel că, la începutul cercetării interioare, vom fi cuprinşi de îndoieli asupra justeţii încercării noastre, vom bate în retragere temporar, apoi vom reveni: păcatele îşi găsesc justificări de tot felul pentru existenţa lor: noi suntem în cumpănă, să le credem sau nu?
Această perioadă este, astfel, o perioadă de confuzie (“de chin”), de încercări eşuate, apare tentaţia de a renunţa să mai luptăm, pentru a întrona în noi manifestările Binelui şi Adevărului (Numele Său): virtuţile.
Găsim, chiar, justificări (bineînţeles de suprafaţă) pentru care aceste virtuţi nu ne sunt folositoare: ”dacă nu eşti orgolios, mânios… toată lumea te calcă în picioare”; “aşa e lumea: toţi fură şi sunt lacomi, de ce eu aş fi altfel?”; “nu e bine să mă pocăiesc, ce vor zice ceilalţi? Vor râde de mine.” etc.).
“Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde uni pe alţii şi se vor urî uni pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi”
Doar cei capabili să intre în profunzime, care au chemarea şi răbdarea necesară pentru a face acest lucru, pot depăşi acest moment de confuzie, moment prielnic pentru apariţia, în psihicul nostru, a unor compromisuri ieftine, a unor “proroci mincinoşi”, a unor idei (moduri de gândire) ce mărturisesc (au ca şi intenţie) binele, dar din ignoranţă, fac răul (vom vedea aceasta, când le vom pune în practică).
Astfel de compromisuri, de “profeţi mincinoşi” pot fi de exemplu:
- pentru orgoliu: “îmi voi impune punctul de vedere, cu orice preţ, cu condiţia ca acesta să fie adevărat” (rezultă, astfel, tensiuni, rele-voinţe); “nu recunosc nici o autoritate în gândire în afară “de biblie”, maestru etc.” (rezultă limitări, fanatisme); “sunt deschis la nou, la dialog, dar nu are rost să încerc să conving pe nimeni de adevărul meu, e clar că am dreptate!” (rezultă izolare, amor propriu) etc.;
- pentru mânie: “e bine să fi mânios, că astfel te descarci de stres, dar nu e bine să scapi mânia de sub control” (observaţie: mânia interioară provoacă suferinţă interioară chiar dacă nu e manifestată în exterior); “mânia e bună dacă e îndreptată împotriva păcatului” (rezultă o stare de încordare, de stres interior), etc.;
- pentru frică: “e clar, că atunci când ţi-e frică, nu te simţi bine, dar totuşi trebuie să-ţi fie frică de Dumnezeu” (rezultă o angoasă interioară, provocată de frica de păcat, de “iad” etc.); “e bine să fim deschişi la nou, să citim, să cunoaştem tot ce ne înconjoară, dar nu e bine să citim cărţi păgâne (ale altor religii şi filozofi decât cele în care “credem”), că ne pot induce în eroare!” (în acest caz, frica de a nu greşi, sprijinită pe puţina încredere în sine, limitează drastic cunoaşterea şi generează fanatisme, dogmatisme, priviri unilaterale) etc.,
- pentru alte “păcate”: lene, lăcomie, tristeţe, desfrâu etc., cititorul este invitat să le descopere singur.
… “Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.”
Oricât de grave ar fi aceste compromisuri generate de confuziile inerente începutului transformării interioare, dacă vom persevera în analiza şi cercetarea gândurilor proprii, le vom descoperi şi pe acestea şi, în cele din urmă, le vom elimina din noi (semnul, după care le identificăm, este că ele provoacă suferinţă - vedem acest lucru, dacă privim profund pe lanţurile cauzalităţii).
“Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.”
Lumea exterioară este infinită.
Evanghelia (vestea cea bună), despre Bine şi Adevăr trebuie să ajungă să ne umple întreaga fiinţă, să pătrundă şi să cucerească întreaga noastră lume interioară (psihică).
Când vom deveni una cu Binele şi Adevărul, când vom înţelege, în profunzime, aceste valori, cu toate manifestările lor specifice, când vom înţelege (fără a mai fi nici o urmă de îndoială) avantajele virtuţii, când vom privi direct Adevărul, atunci această luptă spirituală, împotriva răului şi păcatului (a modurilor greşite de gândire) din noi, va lua sfârşit.
Atunci ne integrăm armonios existenţei, vieţii, devenim una cu ea, mergem împreună cu Divinul şi creaţia deopotrivă.
(Matei 24.1-14)
[Vorbind despre Templu, Isus spuse:] … “Adevărat vă spun că nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.”
…”când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”
Vechiul Templu interior (plin de păcate) va fi dărâmat atunci când acest veac, acest timp al ignoranţei, al confuziei, al lipsei de armonie din interiorul nostru, va fi conştientizat ca atare: va fi conştientizat ca responsabil de suferinţa noastră interioară şi exterioară.
Această conştientizare este semnul sfârşitului “veacului acestuia”: odată ce înţelegem în profunzime că “păcatele” din noi sunt cele care ne fac să suferim, şi că nimic altceva decât înlăturarea lor din interiorul nostru nu ne poate aduce fericirea şi Armonia, aceste păcate sunt condamnate la moarte.
Atunci începe războiul spiritual interior:
…”veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci.
Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi.”
Declarăm război făţiş ignoranţei, iluziilor, prejudecăţilor, aşteptărilor false (orgoliului, mâniei, fricii…), ataşamentelor neîntemeiate. Acest război cu răul din noi “trebuie să se întâmple”: altfel nu putem să alungăm modurile greşite de gândire (păcatele) din noi.
Dar începutul luptei împotriva răului nu este şi sfârşitul ei (sfârşitul nu este atunci): va trebui să luptăm mult cu acesta (ani şi zeci de ani), până vom înţelege, în profunzime, greşelile din propria noastră gândire (păcatele).
Când începem transformarea interioară, binele din noi se ridică împotriva răului (trăim atunci apocalipsa interioară), cunoaşterea se ridică împotriva ignoranţei, a confuziei, a iluziilor. Apar, atunci, şocuri interioare, descoperiri spontane, conştientizări ale valorii şi importanţei Binelui în viaţa noastră.
Insistând, analizând cu răbdare şi în profunzime, propriile noastre moduri de gândire, pe multe dintre ele le vom dovedi ca fiind greşite (false), şi astfel, vom genera în interiorul nostru cutremure - “vechiul pământ” (al “păcatelor”, al ignoranţei) va fi scuturat şi se va dovedi, fără tăgadă, că el este generator de “foamete şi ciumă”, că el este bolnav.
“Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.”
Simţim atunci necesitatea vindecării, a corectării modurilor noastre de gândire (astfel încât ele să fie generatoare de armonie), dar această muncă de cercetare, de analiză şi corectare a psihicului propriu, este lungă şi anevoioasă. Aparent, ea este dureroasă, dar mult mai dureros ar fi să lăsăm ca aceste greşeli de gândire (orgoliu, mânie, frică, tristeţe…) să se manifeste în continuare, în interiorul nostru. Oricum, imediat ce vom descoperi greşeala de gândire (aşteptarea falsă), care susţine aceste păcate, ele îşi vor pierde pe loc puterea asupra noastră, lăsând în locul lor liniştea şi pacea date de integrarea naturală în armonia universului.
“Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu.”
La primele încercări de a cerceta şi a analiza răul, “păcatul” din noi, nu vom avea prea mari rezultate: răul din noi este bine înrădăcinat şi trebuie mai mult decât o simplă privire asupra lui, pentru a-l alunga din interiorul nostru. Astfel că, la începutul cercetării interioare, vom fi cuprinşi de îndoieli asupra justeţii încercării noastre, vom bate în retragere temporar, apoi vom reveni: păcatele îşi găsesc justificări de tot felul pentru existenţa lor: noi suntem în cumpănă, să le credem sau nu?
Această perioadă este, astfel, o perioadă de confuzie (“de chin”), de încercări eşuate, apare tentaţia de a renunţa să mai luptăm, pentru a întrona în noi manifestările Binelui şi Adevărului (Numele Său): virtuţile.
Găsim, chiar, justificări (bineînţeles de suprafaţă) pentru care aceste virtuţi nu ne sunt folositoare: ”dacă nu eşti orgolios, mânios… toată lumea te calcă în picioare”; “aşa e lumea: toţi fură şi sunt lacomi, de ce eu aş fi altfel?”; “nu e bine să mă pocăiesc, ce vor zice ceilalţi? Vor râde de mine.” etc.).
“Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde uni pe alţii şi se vor urî uni pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi”
Doar cei capabili să intre în profunzime, care au chemarea şi răbdarea necesară pentru a face acest lucru, pot depăşi acest moment de confuzie, moment prielnic pentru apariţia, în psihicul nostru, a unor compromisuri ieftine, a unor “proroci mincinoşi”, a unor idei (moduri de gândire) ce mărturisesc (au ca şi intenţie) binele, dar din ignoranţă, fac răul (vom vedea aceasta, când le vom pune în practică).
Astfel de compromisuri, de “profeţi mincinoşi” pot fi de exemplu:
- pentru orgoliu: “îmi voi impune punctul de vedere, cu orice preţ, cu condiţia ca acesta să fie adevărat” (rezultă, astfel, tensiuni, rele-voinţe); “nu recunosc nici o autoritate în gândire în afară “de biblie”, maestru etc.” (rezultă limitări, fanatisme); “sunt deschis la nou, la dialog, dar nu are rost să încerc să conving pe nimeni de adevărul meu, e clar că am dreptate!” (rezultă izolare, amor propriu) etc.;
- pentru mânie: “e bine să fi mânios, că astfel te descarci de stres, dar nu e bine să scapi mânia de sub control” (observaţie: mânia interioară provoacă suferinţă interioară chiar dacă nu e manifestată în exterior); “mânia e bună dacă e îndreptată împotriva păcatului” (rezultă o stare de încordare, de stres interior), etc.;
- pentru frică: “e clar, că atunci când ţi-e frică, nu te simţi bine, dar totuşi trebuie să-ţi fie frică de Dumnezeu” (rezultă o angoasă interioară, provocată de frica de păcat, de “iad” etc.); “e bine să fim deschişi la nou, să citim, să cunoaştem tot ce ne înconjoară, dar nu e bine să citim cărţi păgâne (ale altor religii şi filozofi decât cele în care “credem”), că ne pot induce în eroare!” (în acest caz, frica de a nu greşi, sprijinită pe puţina încredere în sine, limitează drastic cunoaşterea şi generează fanatisme, dogmatisme, priviri unilaterale) etc.,
- pentru alte “păcate”: lene, lăcomie, tristeţe, desfrâu etc., cititorul este invitat să le descopere singur.
… “Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.”
Oricât de grave ar fi aceste compromisuri generate de confuziile inerente începutului transformării interioare, dacă vom persevera în analiza şi cercetarea gândurilor proprii, le vom descoperi şi pe acestea şi, în cele din urmă, le vom elimina din noi (semnul, după care le identificăm, este că ele provoacă suferinţă - vedem acest lucru, dacă privim profund pe lanţurile cauzalităţii).
“Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.”
Lumea exterioară este infinită.
Evanghelia (vestea cea bună), despre Bine şi Adevăr trebuie să ajungă să ne umple întreaga fiinţă, să pătrundă şi să cucerească întreaga noastră lume interioară (psihică).
Când vom deveni una cu Binele şi Adevărul, când vom înţelege, în profunzime, aceste valori, cu toate manifestările lor specifice, când vom înţelege (fără a mai fi nici o urmă de îndoială) avantajele virtuţii, când vom privi direct Adevărul, atunci această luptă spirituală, împotriva răului şi păcatului (a modurilor greşite de gândire) din noi, va lua sfârşit.
Atunci ne integrăm armonios existenţei, vieţii, devenim una cu ea, mergem împreună cu Divinul şi creaţia deopotrivă.
