Frica şi robul
25 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Frica paralizează acţiunea
Vindecarea robului unui sutaş
(Matei 8.5-13)
... ““Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuieşte cumplit”... “Zi numai un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit”.
[Isus remarcă] “Adevărat vă spun că nici în Israel nu am găsit o credinţă aşa de mare”... apoi a zis sutaşului: “Du-te şi facă-se după credinţa ta”. Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”
Sutaşul este cel ce are puterea şi voinţa necesară pentru a da ordine soldaţilor şi robilor. El este un simbol pentru Cunoaşterea Discriminatoare din noi care este singura capabilă să dea ordine bune în interiorul nostru.
Iată, însă, că atunci când aceasta nu este destul de puternică, anumiţi robi nu o mai ascultă. Robul slăbănog este un simbol a ceea ce ne slăbeşte, ne paralizează acţiunea: frica, lenea, prejudecata etc.
De aceea, această cunoaştere are nevoie să se întărească printr-un “cuvânt din partea Binelui şi Adevărului”. Vedem că de această dată, pentru vindecare nu mai este necesară atingerea (am eliminat manifestările exterioare ale păcatelor - lepra) ci e nevoi de înţelegere profundă (doar de un cuvânt), pentru a tămădui în noi frica, lenea etc. (ale căror cauze sunt necunoaşterea propriei naturi, a identităţii noastre profunde).
Credinţa cea mai mare (convingerea cea mai puternică) e dată de înţelegerea în profunzime a fenomenelor (psihice, fizice...), de dreapta şi corecta discriminare a celor ce sunt, de cele ce nu sunt (dar despre care noi credem că sunt).
Discriminarea ne spune să facem Binele, să căutăm Adevărul (simţim această chemare în noi dacă suntem sinceri cu noi înşine), dar dacă avem în noi nişte moduri de gândire “slăbănoage” (cum e frica: “ce o să zică ceilalţi ?, “dar poate ce zice el nu e bine ?”, “e o sectă...”, “oare crede în Dumnezeu autorul?” etc. sau lenea: “astea-s prostii, tot ce contează e banul!”, “noi suntem păcătoşi şi nu ne putem schimba...”, “noi vrem să scăpăm de păcate, dar e greu...” etc.) acţiunea de transformare şi perfecţionare (de integrare mai bună în armonia întregului) ne este paralizată.
Dacă reuşim, însă, să ne întărim convingerea, credinţa (astfel încât aceasta să fie de nezdruncinat: “cea mai mare posibilă din Israel”) prin creşterea cunoaşterii, a discriminării, a înţelegerii profunde a cauzelor profunde care duc la paralizarea acţiunilor noastre (a cauzelor fricii, lenei, a diferitelor prejudecăţi) vom vindeca această boală ( “slăbănogul”) din noi.
De exemplu, pentru a alunga frica cu diferitele ei manifestări (timidităţi, emoţii paralizante, prejudecăţi), trebuie să ne aprofundăm cât mai mult cunoaşterea de sine. Frica de boală, de suferinţă, de moarte, de a nu te face de râs, de a nu fi altfel decât ceilalţi, de a nu greşi etc. se poate manifesta deoarece nu ne cunoaştem pe noi şi nu cunoaştem în profunzime fenomenele de care această frică se leagă (boala, suferinţa, greşeala, societatea, moartea etc.).
Frica apare la întâlnirea unor evenimente noi. Dispare prin cunoaşterea acestora.
Frica dispare definitiv (cu efectele ei: stres, agitaţie, nelinişte), fiind înlocuită de prevedere (cu efectele ei: calm, linişte, pace), la întâlnirea cu orice eveniment nou, atunci când cunoaşterea de sine este foarte profundă, când aceasta îşi atinge esenţa.
“Cine sunt eu?” Iată o întrebare legitimă pe care trebuie să ne-o punem fiecare din noi şi al cărui răspuns, odată aflat cu adevărat, duce la dispariţia oricărei forme de frică din noi (atenţie: nu şi a prevederii).
Pentru a ajunge “la cine suntem” trebuie să înţelegem în profunzime ceea ce nu suntem:
- nu suntem corpul fizico-energetic (acesta se schimbă în întregime, odată la şapte ani, noi rămânem - fiind în spatele acestei schimbări)
- nu suntem emoţiile: acestea (iubire, ură, calm, mânie, frică, curaj etc.) vin şi pleacă, noi rămânem. Noi suntem cei care generăm sau susţinem, la diferite momente, diferite emoţii în interiorul nostru, dar noi nu suntem ele, e evident. Noi suntem creatorul lor.
- nu suntem gândurile: diferitele idei, concepte, teorii despre noi, despre ce ne înconjoară (pe parcursul vieţii - de la naştere la moarte) se schimbă necontenit (în fiecare moment). Ele vin şi pleacă, noi rămânem. Noi suntem cei care le crează şi le susţin în interiorul nostru, dar noi nu suntem ele (chiar dacă uneori, din ignoranţă, ne identificăm cu ele). Noi suntem creatorul acestora şi la fel cum tabloul nu e tot una cu pictorul, la fel, nici noi nu suntem tot una cu gândurile noastre.
- nu suntem dorinţele noastre (voinţa noastră). Nici n-am putea să fim ele din moment ce ele sunt ale noastre. La fel cum maşina sau casa sunt ale noastre şi noi nu suntem ele, la fel anumite dorinţe pot fi ale noastre (pot fi mai puternice în noi la un moment dat) dar noi nu suntem ele…
Şi tot aşa trebuie să medităm, să aprofundăm ceea ce nu suntem, pentru că astfel conştientizăm ceea ce suntem din ce în ce mai mult, până când, la un moment dat, vom şti cine suntem cu adevărat: Fiinţa, Tatăl, Sinele… cel care crează toate manifestările noastre interioare şi prin aceasta a celor exterioare, fiind însă distinct de acestea.
Să medităm dar profund (o oră, zece ore, o zi...) pentru a găsi răspunsul adevărat la întrebarea “Cine sunt eu?”.
Să nu ne mulţumim cu răspunsuri superficiale, cu răspunsuri care definesc o noţiune prin altă noţiune şi indiferent de răspunsul raţional (sub formă de gânduri) pe care îl vom primi, să nu ne mulţumim cu el. Astfel, în cele din urmă, gândurile şi cuvintele vor tăcea recunoscându-şi neputinţa de a ne defini, de a ne arăta adevărata natură, adevăratul sine şi atunci în TĂCEREA care se lasă natural în noi, ne cunoaştem cu adevărat…
Vindecarea robului unui sutaş
(Matei 8.5-13)
... ““Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuieşte cumplit”... “Zi numai un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit”.
[Isus remarcă] “Adevărat vă spun că nici în Israel nu am găsit o credinţă aşa de mare”... apoi a zis sutaşului: “Du-te şi facă-se după credinţa ta”. Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”
Sutaşul este cel ce are puterea şi voinţa necesară pentru a da ordine soldaţilor şi robilor. El este un simbol pentru Cunoaşterea Discriminatoare din noi care este singura capabilă să dea ordine bune în interiorul nostru.
Iată, însă, că atunci când aceasta nu este destul de puternică, anumiţi robi nu o mai ascultă. Robul slăbănog este un simbol a ceea ce ne slăbeşte, ne paralizează acţiunea: frica, lenea, prejudecata etc.
De aceea, această cunoaştere are nevoie să se întărească printr-un “cuvânt din partea Binelui şi Adevărului”. Vedem că de această dată, pentru vindecare nu mai este necesară atingerea (am eliminat manifestările exterioare ale păcatelor - lepra) ci e nevoi de înţelegere profundă (doar de un cuvânt), pentru a tămădui în noi frica, lenea etc. (ale căror cauze sunt necunoaşterea propriei naturi, a identităţii noastre profunde).
Credinţa cea mai mare (convingerea cea mai puternică) e dată de înţelegerea în profunzime a fenomenelor (psihice, fizice...), de dreapta şi corecta discriminare a celor ce sunt, de cele ce nu sunt (dar despre care noi credem că sunt).
Discriminarea ne spune să facem Binele, să căutăm Adevărul (simţim această chemare în noi dacă suntem sinceri cu noi înşine), dar dacă avem în noi nişte moduri de gândire “slăbănoage” (cum e frica: “ce o să zică ceilalţi ?, “dar poate ce zice el nu e bine ?”, “e o sectă...”, “oare crede în Dumnezeu autorul?” etc. sau lenea: “astea-s prostii, tot ce contează e banul!”, “noi suntem păcătoşi şi nu ne putem schimba...”, “noi vrem să scăpăm de păcate, dar e greu...” etc.) acţiunea de transformare şi perfecţionare (de integrare mai bună în armonia întregului) ne este paralizată.
Dacă reuşim, însă, să ne întărim convingerea, credinţa (astfel încât aceasta să fie de nezdruncinat: “cea mai mare posibilă din Israel”) prin creşterea cunoaşterii, a discriminării, a înţelegerii profunde a cauzelor profunde care duc la paralizarea acţiunilor noastre (a cauzelor fricii, lenei, a diferitelor prejudecăţi) vom vindeca această boală ( “slăbănogul”) din noi.
De exemplu, pentru a alunga frica cu diferitele ei manifestări (timidităţi, emoţii paralizante, prejudecăţi), trebuie să ne aprofundăm cât mai mult cunoaşterea de sine. Frica de boală, de suferinţă, de moarte, de a nu te face de râs, de a nu fi altfel decât ceilalţi, de a nu greşi etc. se poate manifesta deoarece nu ne cunoaştem pe noi şi nu cunoaştem în profunzime fenomenele de care această frică se leagă (boala, suferinţa, greşeala, societatea, moartea etc.).
Frica apare la întâlnirea unor evenimente noi. Dispare prin cunoaşterea acestora.
Frica dispare definitiv (cu efectele ei: stres, agitaţie, nelinişte), fiind înlocuită de prevedere (cu efectele ei: calm, linişte, pace), la întâlnirea cu orice eveniment nou, atunci când cunoaşterea de sine este foarte profundă, când aceasta îşi atinge esenţa.
“Cine sunt eu?” Iată o întrebare legitimă pe care trebuie să ne-o punem fiecare din noi şi al cărui răspuns, odată aflat cu adevărat, duce la dispariţia oricărei forme de frică din noi (atenţie: nu şi a prevederii).
Pentru a ajunge “la cine suntem” trebuie să înţelegem în profunzime ceea ce nu suntem:
- nu suntem corpul fizico-energetic (acesta se schimbă în întregime, odată la şapte ani, noi rămânem - fiind în spatele acestei schimbări)
- nu suntem emoţiile: acestea (iubire, ură, calm, mânie, frică, curaj etc.) vin şi pleacă, noi rămânem. Noi suntem cei care generăm sau susţinem, la diferite momente, diferite emoţii în interiorul nostru, dar noi nu suntem ele, e evident. Noi suntem creatorul lor.
- nu suntem gândurile: diferitele idei, concepte, teorii despre noi, despre ce ne înconjoară (pe parcursul vieţii - de la naştere la moarte) se schimbă necontenit (în fiecare moment). Ele vin şi pleacă, noi rămânem. Noi suntem cei care le crează şi le susţin în interiorul nostru, dar noi nu suntem ele (chiar dacă uneori, din ignoranţă, ne identificăm cu ele). Noi suntem creatorul acestora şi la fel cum tabloul nu e tot una cu pictorul, la fel, nici noi nu suntem tot una cu gândurile noastre.
- nu suntem dorinţele noastre (voinţa noastră). Nici n-am putea să fim ele din moment ce ele sunt ale noastre. La fel cum maşina sau casa sunt ale noastre şi noi nu suntem ele, la fel anumite dorinţe pot fi ale noastre (pot fi mai puternice în noi la un moment dat) dar noi nu suntem ele…
Şi tot aşa trebuie să medităm, să aprofundăm ceea ce nu suntem, pentru că astfel conştientizăm ceea ce suntem din ce în ce mai mult, până când, la un moment dat, vom şti cine suntem cu adevărat: Fiinţa, Tatăl, Sinele… cel care crează toate manifestările noastre interioare şi prin aceasta a celor exterioare, fiind însă distinct de acestea.
Să medităm dar profund (o oră, zece ore, o zi...) pentru a găsi răspunsul adevărat la întrebarea “Cine sunt eu?”.
Să nu ne mulţumim cu răspunsuri superficiale, cu răspunsuri care definesc o noţiune prin altă noţiune şi indiferent de răspunsul raţional (sub formă de gânduri) pe care îl vom primi, să nu ne mulţumim cu el. Astfel, în cele din urmă, gândurile şi cuvintele vor tăcea recunoscându-şi neputinţa de a ne defini, de a ne arăta adevărata natură, adevăratul sine şi atunci în TĂCEREA care se lasă natural în noi, ne cunoaştem cu adevărat…
