“Cine sunt eu ?”
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Cine sunt eu
(Matei 16.13-20)
“Isus a venit în ţinutul Cezareii lui Filip şi a întrebat pe ucenicii Săi: “Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”
… Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii Ilie; alţii Ieremia, sau unul dintre proroci. “Dar voi”, le-a zis El, “cine ziceţi că sunt?”
Simon Petru drept răspuns I-a zis: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!””
Cezar este numele dat împăratului în imperiul roman, fiind evident un simbol al conducerii şi puterii. Cezareea lui Filip simbolizează, deci, ţinutul în care conducerea aparţine cunoaşterii iniţiatice, cunoaşterii legilor celor mai ascunse ale naturii.
Pentru a intra în acest ţinut, trebuie să orientăm privirea înspre străfundurile sufletului nostru, căutând al cunoaşte în profunzime şi să ne întrebăm sincer: Cine sunt Eu? …
Pe drumul interior, trebuie să ne oprim, din când în când, pentru a aprofunda cunoaşterea noastră, pentru a înlătura orice confuzie din noi.
Astfel, este util să chibzuim adânc ce reprezintă şi ce loc acordăm printre toate gândurile noastre (printre “oameni”) Binelui şi Adevărului.
Să stabilim ce loc ocupă acestea în preocupările noastre, cât timp dedicăm luptei de întronare a lor în interiorul nostru? (5 minute, 1 oră, 5 ore (pe zi), tot timpul).
Printr-o atare încercare de a stabili locul acestor valori în noi, vom vedea că psihicul nostru este încă de confuzii şi că nu înţelegem încă profund adevăratul loc pe care Binele şi Adevărul trebuie să-l ocupe în viaţa noastră.
Este foarte important să nu le confundăm pe acestea cu: manifestări nesigure, cu manifestări stângace şi începătoare ale lor (simbolizate de Ioan Botezătorul şi de Ilie), sau ca fiind doar nişte valori printre multe altele (doar nişte proroci).
Şi putem face acest lucru, recunoscând Legile naturii (simbolizate de Simon Petru) prin viziunea a Ceea ce Este (nu a ceea ce credem noi despre ceea ce este).
Astfel, vedem care este locul Binelui şi Adevărului (a lui Isus) în interiorul nostru: el este Hristosul, cel uns, cel care este rege, conducător legitim al împărăţiei noastre interioare.
“… Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.
Şi eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor putea birui.
Î-ţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.”
De asemenea, trebuie să conştientizăm faptul că nu legea (nu “Petru”) stabileşte ca Binele să conducă creaţia, ci ideea de Bine (armonie, viaţă, organizare), generată de Tatăl (Dumnezeu, Absolut…) la începutul creaţiei, determină apariţia Legii şi, implicit, a ierarhiei şi a stăpânului legii (Binele şi Adevărul).
Aşadar, pe temelia, pe baza LEGII (a lui “Petru”), care organizează şi armonizează manifestarea, este zidită Împărăţia Binelui şi Adevărului (“biserica”) în lume şi în interiorul nostru deopotrivă.
Naşterea şi moartea sunt rezultate fireşti ale manifestării legii, ele rezultă din Lege, dar pentru Lege nu este moarte atâta timp cât creaţia există (ea nu poate fi prinsă în “Locuinţa Morţilor”).
De asemenea, armonia, organizarea (mai mare sau mai mică) trebuie să existe tot timpul cât creaţia există, deoarece, ele sunt o condiţie implicită fără de care creaţia nu poate exista.
“Ceea ce este sus (în cer) este la fel cu ceea ce este jos” (pe pământ) spune înţelepciunea străveche.
Aceleaşi legi ale Armoniei, organizării, binelui, ale iubirii, guvernează atât pe pământ cât şi în cer.
Pământul poate simboliza şi conştientul, iar cerul partea din subconştient, din care răsar şi unde se întăresc virtuţile (parte pe care o putem denumi şi supraconştiinţă).
Virtuţile, este evident, se nasc în lumina şi în urma analizei conştiente, a legărilor şi dezlegărilor de corelaţii mentale, pe care le facem pe pământ (în partea noastră conştientă), în mod conştient, prin analiză şi înţelegere profundă.
Virtuţile, de altfel, sunt tot nişte automatisme: nişte moduri specifice de gândire, de prelucrare a stimulilor exteriori şi interiori, dar ele sunt stabilite prin analiză conştientă şi nu preluate automat, fără analiză, din socie-tate, cum este de cele mai multe ori în cazul “păcatelor” (a modurilor greşite de gândire).
Virtuţile (calmul, sinceritatea, iubirea, curajul, optimismul, cumpătarea…) se stabilesc în memorie (în subconştient) prin repetata lor folosire (“folosire constantă”) şi se nasc în noi, în urma unei profunde discriminări conştiente, făcute de noi înşine (nu copiată) între ceea ce este bine şi ceea ce e rău, între ceea ce ne este cu adevărat util şi ce nu ne este util, între ceea ce ne provoacă cu adevărat fericire, respectiv suferinţă.
Discriminarea aceasta apare prin privirea în profunzime a efectelor acţiunilor noastre (prin cunoaşterea acestora dincolo de următoarele cinci minute), deoarece aceasta este cheia discriminării, între bine şi rău: “pomul după roade se cunoaşte”.
Acele părţi din psihicul nostru (orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie…), care ne produc stres, nelinişte, suferinţă sunt rele, nu ne sunt utile, asta este evident.
“Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.”
În acest stadiu al evoluţiei noastre spirituale, când încă mai avem multe confuzii de înlăturat, când ideea de Bine şi Adevăr nu ne este încă prea clară (de aceea a şi fost nevoie, în acest stadiu, să ne oprim şi să o aprofundăm), deşi ştim că Binele şi Adevărul (“Isus”) este Hristosul (Conducătorul legitim) din noi, ştim şi că acestea, deocamdată, nu sunt destul de puternice pentru a deveni efectiv Hristos. Chiar dacă Binele şi Adevărul s-au născut în noi pentru a fi regi şi conducători, încă nu a venit timpul pentru ei în această fază, spre a fi.
Mai trebuie făcut ceva: trebuie ca în structurile personalităţii noastre Binele şi Adevărul, cu particularităţile lor, să se dezvolte mai mult şi astfel, să prindă cu adevărat putere, pentru a-şi îndeplini misiunea ce le-a fost stabilită prin Lege (le-a fost prorocită).
(Matei 16.13-20)
“Isus a venit în ţinutul Cezareii lui Filip şi a întrebat pe ucenicii Săi: “Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”
… Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii Ilie; alţii Ieremia, sau unul dintre proroci. “Dar voi”, le-a zis El, “cine ziceţi că sunt?”
Simon Petru drept răspuns I-a zis: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!””
Cezar este numele dat împăratului în imperiul roman, fiind evident un simbol al conducerii şi puterii. Cezareea lui Filip simbolizează, deci, ţinutul în care conducerea aparţine cunoaşterii iniţiatice, cunoaşterii legilor celor mai ascunse ale naturii.
Pentru a intra în acest ţinut, trebuie să orientăm privirea înspre străfundurile sufletului nostru, căutând al cunoaşte în profunzime şi să ne întrebăm sincer: Cine sunt Eu? …
Pe drumul interior, trebuie să ne oprim, din când în când, pentru a aprofunda cunoaşterea noastră, pentru a înlătura orice confuzie din noi.
Astfel, este util să chibzuim adânc ce reprezintă şi ce loc acordăm printre toate gândurile noastre (printre “oameni”) Binelui şi Adevărului.
Să stabilim ce loc ocupă acestea în preocupările noastre, cât timp dedicăm luptei de întronare a lor în interiorul nostru? (5 minute, 1 oră, 5 ore (pe zi), tot timpul).
Printr-o atare încercare de a stabili locul acestor valori în noi, vom vedea că psihicul nostru este încă de confuzii şi că nu înţelegem încă profund adevăratul loc pe care Binele şi Adevărul trebuie să-l ocupe în viaţa noastră.
Este foarte important să nu le confundăm pe acestea cu: manifestări nesigure, cu manifestări stângace şi începătoare ale lor (simbolizate de Ioan Botezătorul şi de Ilie), sau ca fiind doar nişte valori printre multe altele (doar nişte proroci).
Şi putem face acest lucru, recunoscând Legile naturii (simbolizate de Simon Petru) prin viziunea a Ceea ce Este (nu a ceea ce credem noi despre ceea ce este).
Astfel, vedem care este locul Binelui şi Adevărului (a lui Isus) în interiorul nostru: el este Hristosul, cel uns, cel care este rege, conducător legitim al împărăţiei noastre interioare.
“… Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.
Şi eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor putea birui.
Î-ţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.”
De asemenea, trebuie să conştientizăm faptul că nu legea (nu “Petru”) stabileşte ca Binele să conducă creaţia, ci ideea de Bine (armonie, viaţă, organizare), generată de Tatăl (Dumnezeu, Absolut…) la începutul creaţiei, determină apariţia Legii şi, implicit, a ierarhiei şi a stăpânului legii (Binele şi Adevărul).
Aşadar, pe temelia, pe baza LEGII (a lui “Petru”), care organizează şi armonizează manifestarea, este zidită Împărăţia Binelui şi Adevărului (“biserica”) în lume şi în interiorul nostru deopotrivă.
Naşterea şi moartea sunt rezultate fireşti ale manifestării legii, ele rezultă din Lege, dar pentru Lege nu este moarte atâta timp cât creaţia există (ea nu poate fi prinsă în “Locuinţa Morţilor”).
De asemenea, armonia, organizarea (mai mare sau mai mică) trebuie să existe tot timpul cât creaţia există, deoarece, ele sunt o condiţie implicită fără de care creaţia nu poate exista.
“Ceea ce este sus (în cer) este la fel cu ceea ce este jos” (pe pământ) spune înţelepciunea străveche.
Aceleaşi legi ale Armoniei, organizării, binelui, ale iubirii, guvernează atât pe pământ cât şi în cer.
Pământul poate simboliza şi conştientul, iar cerul partea din subconştient, din care răsar şi unde se întăresc virtuţile (parte pe care o putem denumi şi supraconştiinţă).
Virtuţile, este evident, se nasc în lumina şi în urma analizei conştiente, a legărilor şi dezlegărilor de corelaţii mentale, pe care le facem pe pământ (în partea noastră conştientă), în mod conştient, prin analiză şi înţelegere profundă.
Virtuţile, de altfel, sunt tot nişte automatisme: nişte moduri specifice de gândire, de prelucrare a stimulilor exteriori şi interiori, dar ele sunt stabilite prin analiză conştientă şi nu preluate automat, fără analiză, din socie-tate, cum este de cele mai multe ori în cazul “păcatelor” (a modurilor greşite de gândire).
Virtuţile (calmul, sinceritatea, iubirea, curajul, optimismul, cumpătarea…) se stabilesc în memorie (în subconştient) prin repetata lor folosire (“folosire constantă”) şi se nasc în noi, în urma unei profunde discriminări conştiente, făcute de noi înşine (nu copiată) între ceea ce este bine şi ceea ce e rău, între ceea ce ne este cu adevărat util şi ce nu ne este util, între ceea ce ne provoacă cu adevărat fericire, respectiv suferinţă.
Discriminarea aceasta apare prin privirea în profunzime a efectelor acţiunilor noastre (prin cunoaşterea acestora dincolo de următoarele cinci minute), deoarece aceasta este cheia discriminării, între bine şi rău: “pomul după roade se cunoaşte”.
Acele părţi din psihicul nostru (orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie…), care ne produc stres, nelinişte, suferinţă sunt rele, nu ne sunt utile, asta este evident.
“Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.”
În acest stadiu al evoluţiei noastre spirituale, când încă mai avem multe confuzii de înlăturat, când ideea de Bine şi Adevăr nu ne este încă prea clară (de aceea a şi fost nevoie, în acest stadiu, să ne oprim şi să o aprofundăm), deşi ştim că Binele şi Adevărul (“Isus”) este Hristosul (Conducătorul legitim) din noi, ştim şi că acestea, deocamdată, nu sunt destul de puternice pentru a deveni efectiv Hristos. Chiar dacă Binele şi Adevărul s-au născut în noi pentru a fi regi şi conducători, încă nu a venit timpul pentru ei în această fază, spre a fi.
Mai trebuie făcut ceva: trebuie ca în structurile personalităţii noastre Binele şi Adevărul, cu particularităţile lor, să se dezvolte mai mult şi astfel, să prindă cu adevărat putere, pentru a-şi îndeplini misiunea ce le-a fost stabilită prin Lege (le-a fost prorocită).
