Pătrunderea la esenţe - Fericirile
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Pătrunderea la esenţe
Cuvântarea de pe munte. Fericirile
(Matei 5.1-12)
“Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să-i înveţe astfel:”
Ideea de Bine şi Adevăr (Isus) începe să ajungă să stea (să şadă jos) la conducerea personalităţii noastre (pe munte), tot mai des şi pe perioade din ce în ce mai lungi de timp.
În aceste momente, prin analiză interioară şi meditaţie, ajungem să ne cunoaştem din ce în ce mai profund, ajungem să cunoaştem din ce în ce mai multe din legile naturii noastre interioare:
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor.”
1. Doar cei săraci cu duhul, doar cei care nu se agită, nu se mai mişcă fără rost (duh-suflare-agitaţie-mişcare), doar cei care se pot sustrage acestei continue agitaţii mentale, acestei perpetue grabe care a lumea, doar aceştia pot ajunge la percepţia directă a Realităţii, la percepţia directă a Ceea ce Este şi nu poate fi numit (Nenumitul).
Împărăţia cerurilor este peste tot, Dumnezeu este peste tot, dar nu poate fi perceput dacă nu sărăcim, dacă nu dăm de la noi graba, agitaţia mentală, dată de lupta contrariilor, mişcarea automată sub impulsul continuei schimbări exterioare, dacă nu ne oprim pe loc din continua noastră mişcare de gânduri (cu rost sau fără) şi să contemplăm pur şi simplu, fără comentarii (fără imixtiunea minţii) Ceea ce Este…
“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”
2. Fiecare fenomen (interior sau exterior) este dual, are două extreme aparent distincte şi opuse dar în esenţă intim legate, care se nasc şi se susţin reciproc.
De exemplu extremele: plâns (tristeţe, suferinţă, nelinişte) şi mângâiere (fericire, pace, linişte) se susţin reciproc, urmează una după alta şi nu pot exista una fără cealaltă.
De aceea, cei care doresc doar fericirea (pacea, liniştea), fără suferinţă, doresc în zadar, deoarece ambele sunt semnale ale psihicului nostru: una ne arată că în noi nu există ordine, armonie, adaptabilitate la schimbarea care are loc (suferinţa), iar cealaltă ne arată că am refăcut ordinea, armonia, că ne-am adaptat la schimbare (fericirea).
Desigur că suferinţa poate fi diminuată, dar nu poate fi eliminată total, deoarece ea are un rol bine definit în noi: să ne arate că nu ne adaptăm optim la mediul în continuă schimbare dacă este cazul. Şi este cazul de multe ori, mai ales atunci când, datorită perpetuei schimbări care ne înconjoară, intrăm în contact cu evenimente, fenomene, stimuli exteriori şi interiori noi, cu care nu ne-am mai întâlnit anterior şi astfel nu ştim cum să ne adaptăm optim la aceştia.
Astfel, doar cei ce plâng pot fi mângâiaţi, doar cei ce suferă pot fi apoi fericiţi, doar cei ce coboară pot să urce apoi, doar ignoranţii pot apoi să cunoască…
Trebuie astfel să cunoaştem extremele tuturor fenomenelor şi să le preţuim pe toate pentru rolul pe care fiecare îl are în manifestare.
“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!”
3. E nevoie, deci, de cumpătare, de echilibru, de blândeţe (să nu fim nici moi, nici tari - ci la mijloc - blânzi), singurele capabile să ne ajute a obţine armonia şi a stăpâni manifestarea noastră, spre a obţine maximul de avantaj din acestea.
“Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!”
4. Cei care vor cu adevărat să obţină ceva, vor obţine acel ceva, dar numai dacă acest lucru este posibil, este înscris în legile naturii. Pe de altă parte, poţi fi săturat (cu dorinţa împlinită şi mulţumit de împlinirea ei) doar dacă doreşti, ceea ce se încadrează în legile naturii şi le respectă, integrându-se în acestea şi ducând la menţinerea armoniei şi organizării Naturii.
Astfel de dorinţe sunt, de exemplu: căutarea Armoniei, a Binelui, atingerea desăvârşirii, a purităţii, a NEPRIHĂNIRII.
Doar cei care doresc aceasta, se satură (au o dorinţă împlinită şi sunt mulţumiţi, satisfăcuţi de împlinirea ei). Cei care îşi doresc conştient sau inconştient răul, distrugerea necontrolată, lipsa de armonie, păcatul (forme ale lăcomiei - mulţi bani, femei…, sau forme ale orgoliului - setea de putere…, sau alte forme ale celorlalte păcate) vor ajunge şi ei la împlinirea dorinţei lor, dar nu vor fi săturaţi: când li se va împlini, nu vor fi mulţumiţi, satisfăcuţi de împlinirea lor.
Singurele capabile să ne aducă mulţumirea adevărată şi fericirea sunt atingerea Binelui şi Adevărului deopotrivă.
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!”
5. Doar dăruind vom dobândi! Doar cei care dau, primesc: ceea ce dau primesc înapoi. Dau mânie, violenţă, lăcomie… le primesc înapoi. Dau linişte, pace, bucurie, veselie, iubire, le primesc înapoi înzecit.
Ceea ce dai, primeşti înapoi!
Nu te amăgi că comportându-te cu cei din jur (dăruindu-le acestora) cu violenţă, cu orgoliu, cu mânie…, aceştia îţi vor răspunde cu nonviolenţă, cu calm, cu umilinţă, îţi vor răspunde de aşa manieră încât tu să atingi mulţumirea şi fericirea. Nu te amăgi!
Doar dacă te comporţi cu cei din jur cu iubire, cu calm, cu smerenie…, vei putea să fi cu adevărat mulţumit şi să ajungi să simţi fericirea.
Aceasta e o lege a naturii: cauza - iubire adevărată, nonviolenţă, calm, acţiune pornită cu discernământ, are întotdeauna ca efect pacea şi liniştea ta sufletească.
Nu te aştepta să atingi aceste efecte fiind mânios, orgolios, trist, lacom… (păcătos). Acestea nu se va întâmpla niciodată (nu este o lege a naturii).
“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”
6. Doar cei care au simţirea şi mintea curată, pură, neagitată, nemurdărită, netulburată de opinii, teorii, concepte fără suport, iluzii, ataşamente, aşteptări false, pot să ajungă la percepţia directă a ceea ce este Absolutul, Tao, Vidul, Realitatea, Adevărul, Dumnezeu…
Dumnezeu este peste tot, dar el nu poate fi văzut, nu poate fi reflectat aşa cum este de mintea noastră decât dacă aceasta devine ca un lac calm, netulburat, neagitat, cu o suprafaţă lină, senină.
Pentru a ajunge la aceasta, e nevoie, mai întâi, de alungarea din noi a “păcatelor”, a frământărilor inutile, a iluziilor şi de practicarea virtuţii.
Apoi, e nevoie de o meditaţie profundă, de o concentrare puternică şi neîntreruptă o anumită perioadă de timp asupra unui element exterior (cuvânt, literă, desen, obiect) sau interior (idei: viaţă, spaţiu, timp; sau întrebare: ce este viaţa?, ce este percepţia?, ce ne lipseşte?), până vom atinge liniştea, pacea totală a minţii, până va înceta orice agitaţie, orice mişcare, orice dorinţă a minţii. Atunci apare TĂCEREA.
Doar prin ea, putem să vedem Ceea ce Este aşa cum este, fără comentarii suplimentare care denaturează Percepţia Nemijlocită.
“Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!”
7. Doar împăciuitorii, căutătorii de Pace, de Armonie, de Unitate văd organizarea realităţii, a manifestării şi adaptându-se ei o pot stăpâni.
Doar aceştia pot fi numiţi Născuţi (Fii) din Unitate (Dumnezeu), doar ei pot fi stăpâni ai multiplicităţii, doar cei care văd peste tot Întregul, Unitatea, cei ce văd legătura profundă, intimă, dintre tot ce există.
“Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!”
8. Doar cei care adâncesc privirea lor asupra realităţii, pot înţelege că pentru orice acţiune pe care o fac sunt REZISTENŢE (prigoneli) mai mari sau mai mici, venite din interiorul sau din afara lor.
Dar orice acţiune este însoţită de aceste rezistenţe. A nu le lua în seamă, a le ignora, a ne aştepta să nu apară e o gândire greşită şi nu ne face decât să suferim (prin apariţia mâniei, a tristeţii…).
Trebuie, deci, doar să constatăm realitatea cu rezistenţele ei (date de intercondiţionarea a tot ce există) şi să ne adaptăm ei fără comentarii.
Doar o astfel de atitudine ne poate asigura mereu mulţumirea şi pacea.
Cei care caută, deci, să se transforme, caută să atingă neprihănirea, caută să-şi analizeze şi să-şi corecteze modurile greşite de gândire (păcatul, iluziile), vor fi prigoniţi, vor întâmpina rezistenţe (mai ales din interiorul lor: din partea mâniei, a lenii, a fricii, a lăcomiei…), dar, cu răbdare, îşi vor continua munca de purificare şi cu timpul vor atinge neprihănirea. Atunci, Împărăţia Cerurilor va coborî în interiorul lor.
Atenţie, deci: să nu uităm de Rezistenţe, să le luăm ca atare (ca o parte a realităţii) şi să le depăşim cu răbdare şi atenţie.
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!
Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, cari au fost înainte de voi.”
9. Doar când avem o tendinţă ferm stabilită spre Bine şi Adevăr, poate apare un conflict în noi între virtuţi şi păcat (oamenii ce prigonesc, ocărăsc, mint).
Acesta este binevenit şi este înscris în legile naturii.
E binevenit, pentru că atunci când suntem ispitiţi (interior sau exterior), atunci când, din diferite motive, păcatele (mânia, orgoliul, frica, tristeţea…) din noi ies la iveală, se manifestă, atunci le putem vedea aşa cum sunt, le putem analiza şi astfel putem lua măsuri pentru corectarea lor.
Atunci, cu atenţie şi cercetare profundă prin autoobservare şi autoanaliză, putem înţelege de ce sunt greşite şi le putem elimina.
Să ne bucurăm, deci, de ispită, căci ea, singură, ne dă ocazia să progresăm.
Aşa e legea naturii, altfel nu se poate (aşa e prorocit): trebuie să fim ispitiţi, tentaţi, pentru ca răul din noi să iasă la iveală, să-l vedem astfel şi să-l eliminăm din psihicul nostru.
Să nu uităm, deci, că “aurul se probează cu focul şi virtutea cu tentaţia”.
Cuvântarea de pe munte. Fericirile
(Matei 5.1-12)
“Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să-i înveţe astfel:”
Ideea de Bine şi Adevăr (Isus) începe să ajungă să stea (să şadă jos) la conducerea personalităţii noastre (pe munte), tot mai des şi pe perioade din ce în ce mai lungi de timp.
În aceste momente, prin analiză interioară şi meditaţie, ajungem să ne cunoaştem din ce în ce mai profund, ajungem să cunoaştem din ce în ce mai multe din legile naturii noastre interioare:
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor.”
1. Doar cei săraci cu duhul, doar cei care nu se agită, nu se mai mişcă fără rost (duh-suflare-agitaţie-mişcare), doar cei care se pot sustrage acestei continue agitaţii mentale, acestei perpetue grabe care a lumea, doar aceştia pot ajunge la percepţia directă a Realităţii, la percepţia directă a Ceea ce Este şi nu poate fi numit (Nenumitul).
Împărăţia cerurilor este peste tot, Dumnezeu este peste tot, dar nu poate fi perceput dacă nu sărăcim, dacă nu dăm de la noi graba, agitaţia mentală, dată de lupta contrariilor, mişcarea automată sub impulsul continuei schimbări exterioare, dacă nu ne oprim pe loc din continua noastră mişcare de gânduri (cu rost sau fără) şi să contemplăm pur şi simplu, fără comentarii (fără imixtiunea minţii) Ceea ce Este…
“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”
2. Fiecare fenomen (interior sau exterior) este dual, are două extreme aparent distincte şi opuse dar în esenţă intim legate, care se nasc şi se susţin reciproc.
De exemplu extremele: plâns (tristeţe, suferinţă, nelinişte) şi mângâiere (fericire, pace, linişte) se susţin reciproc, urmează una după alta şi nu pot exista una fără cealaltă.
De aceea, cei care doresc doar fericirea (pacea, liniştea), fără suferinţă, doresc în zadar, deoarece ambele sunt semnale ale psihicului nostru: una ne arată că în noi nu există ordine, armonie, adaptabilitate la schimbarea care are loc (suferinţa), iar cealaltă ne arată că am refăcut ordinea, armonia, că ne-am adaptat la schimbare (fericirea).
Desigur că suferinţa poate fi diminuată, dar nu poate fi eliminată total, deoarece ea are un rol bine definit în noi: să ne arate că nu ne adaptăm optim la mediul în continuă schimbare dacă este cazul. Şi este cazul de multe ori, mai ales atunci când, datorită perpetuei schimbări care ne înconjoară, intrăm în contact cu evenimente, fenomene, stimuli exteriori şi interiori noi, cu care nu ne-am mai întâlnit anterior şi astfel nu ştim cum să ne adaptăm optim la aceştia.
Astfel, doar cei ce plâng pot fi mângâiaţi, doar cei ce suferă pot fi apoi fericiţi, doar cei ce coboară pot să urce apoi, doar ignoranţii pot apoi să cunoască…
Trebuie astfel să cunoaştem extremele tuturor fenomenelor şi să le preţuim pe toate pentru rolul pe care fiecare îl are în manifestare.
“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!”
3. E nevoie, deci, de cumpătare, de echilibru, de blândeţe (să nu fim nici moi, nici tari - ci la mijloc - blânzi), singurele capabile să ne ajute a obţine armonia şi a stăpâni manifestarea noastră, spre a obţine maximul de avantaj din acestea.
“Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!”
4. Cei care vor cu adevărat să obţină ceva, vor obţine acel ceva, dar numai dacă acest lucru este posibil, este înscris în legile naturii. Pe de altă parte, poţi fi săturat (cu dorinţa împlinită şi mulţumit de împlinirea ei) doar dacă doreşti, ceea ce se încadrează în legile naturii şi le respectă, integrându-se în acestea şi ducând la menţinerea armoniei şi organizării Naturii.
Astfel de dorinţe sunt, de exemplu: căutarea Armoniei, a Binelui, atingerea desăvârşirii, a purităţii, a NEPRIHĂNIRII.
Doar cei care doresc aceasta, se satură (au o dorinţă împlinită şi sunt mulţumiţi, satisfăcuţi de împlinirea ei). Cei care îşi doresc conştient sau inconştient răul, distrugerea necontrolată, lipsa de armonie, păcatul (forme ale lăcomiei - mulţi bani, femei…, sau forme ale orgoliului - setea de putere…, sau alte forme ale celorlalte păcate) vor ajunge şi ei la împlinirea dorinţei lor, dar nu vor fi săturaţi: când li se va împlini, nu vor fi mulţumiţi, satisfăcuţi de împlinirea lor.
Singurele capabile să ne aducă mulţumirea adevărată şi fericirea sunt atingerea Binelui şi Adevărului deopotrivă.
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!”
5. Doar dăruind vom dobândi! Doar cei care dau, primesc: ceea ce dau primesc înapoi. Dau mânie, violenţă, lăcomie… le primesc înapoi. Dau linişte, pace, bucurie, veselie, iubire, le primesc înapoi înzecit.
Ceea ce dai, primeşti înapoi!
Nu te amăgi că comportându-te cu cei din jur (dăruindu-le acestora) cu violenţă, cu orgoliu, cu mânie…, aceştia îţi vor răspunde cu nonviolenţă, cu calm, cu umilinţă, îţi vor răspunde de aşa manieră încât tu să atingi mulţumirea şi fericirea. Nu te amăgi!
Doar dacă te comporţi cu cei din jur cu iubire, cu calm, cu smerenie…, vei putea să fi cu adevărat mulţumit şi să ajungi să simţi fericirea.
Aceasta e o lege a naturii: cauza - iubire adevărată, nonviolenţă, calm, acţiune pornită cu discernământ, are întotdeauna ca efect pacea şi liniştea ta sufletească.
Nu te aştepta să atingi aceste efecte fiind mânios, orgolios, trist, lacom… (păcătos). Acestea nu se va întâmpla niciodată (nu este o lege a naturii).
“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”
6. Doar cei care au simţirea şi mintea curată, pură, neagitată, nemurdărită, netulburată de opinii, teorii, concepte fără suport, iluzii, ataşamente, aşteptări false, pot să ajungă la percepţia directă a ceea ce este Absolutul, Tao, Vidul, Realitatea, Adevărul, Dumnezeu…
Dumnezeu este peste tot, dar el nu poate fi văzut, nu poate fi reflectat aşa cum este de mintea noastră decât dacă aceasta devine ca un lac calm, netulburat, neagitat, cu o suprafaţă lină, senină.
Pentru a ajunge la aceasta, e nevoie, mai întâi, de alungarea din noi a “păcatelor”, a frământărilor inutile, a iluziilor şi de practicarea virtuţii.
Apoi, e nevoie de o meditaţie profundă, de o concentrare puternică şi neîntreruptă o anumită perioadă de timp asupra unui element exterior (cuvânt, literă, desen, obiect) sau interior (idei: viaţă, spaţiu, timp; sau întrebare: ce este viaţa?, ce este percepţia?, ce ne lipseşte?), până vom atinge liniştea, pacea totală a minţii, până va înceta orice agitaţie, orice mişcare, orice dorinţă a minţii. Atunci apare TĂCEREA.
Doar prin ea, putem să vedem Ceea ce Este aşa cum este, fără comentarii suplimentare care denaturează Percepţia Nemijlocită.
“Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!”
7. Doar împăciuitorii, căutătorii de Pace, de Armonie, de Unitate văd organizarea realităţii, a manifestării şi adaptându-se ei o pot stăpâni.
Doar aceştia pot fi numiţi Născuţi (Fii) din Unitate (Dumnezeu), doar ei pot fi stăpâni ai multiplicităţii, doar cei care văd peste tot Întregul, Unitatea, cei ce văd legătura profundă, intimă, dintre tot ce există.
“Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!”
8. Doar cei care adâncesc privirea lor asupra realităţii, pot înţelege că pentru orice acţiune pe care o fac sunt REZISTENŢE (prigoneli) mai mari sau mai mici, venite din interiorul sau din afara lor.
Dar orice acţiune este însoţită de aceste rezistenţe. A nu le lua în seamă, a le ignora, a ne aştepta să nu apară e o gândire greşită şi nu ne face decât să suferim (prin apariţia mâniei, a tristeţii…).
Trebuie, deci, doar să constatăm realitatea cu rezistenţele ei (date de intercondiţionarea a tot ce există) şi să ne adaptăm ei fără comentarii.
Doar o astfel de atitudine ne poate asigura mereu mulţumirea şi pacea.
Cei care caută, deci, să se transforme, caută să atingă neprihănirea, caută să-şi analizeze şi să-şi corecteze modurile greşite de gândire (păcatul, iluziile), vor fi prigoniţi, vor întâmpina rezistenţe (mai ales din interiorul lor: din partea mâniei, a lenii, a fricii, a lăcomiei…), dar, cu răbdare, îşi vor continua munca de purificare şi cu timpul vor atinge neprihănirea. Atunci, Împărăţia Cerurilor va coborî în interiorul lor.
Atenţie, deci: să nu uităm de Rezistenţe, să le luăm ca atare (ca o parte a realităţii) şi să le depăşim cu răbdare şi atenţie.
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!
Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, cari au fost înainte de voi.”
9. Doar când avem o tendinţă ferm stabilită spre Bine şi Adevăr, poate apare un conflict în noi între virtuţi şi păcat (oamenii ce prigonesc, ocărăsc, mint).
Acesta este binevenit şi este înscris în legile naturii.
E binevenit, pentru că atunci când suntem ispitiţi (interior sau exterior), atunci când, din diferite motive, păcatele (mânia, orgoliul, frica, tristeţea…) din noi ies la iveală, se manifestă, atunci le putem vedea aşa cum sunt, le putem analiza şi astfel putem lua măsuri pentru corectarea lor.
Atunci, cu atenţie şi cercetare profundă prin autoobservare şi autoanaliză, putem înţelege de ce sunt greşite şi le putem elimina.
Să ne bucurăm, deci, de ispită, căci ea, singură, ne dă ocazia să progresăm.
Aşa e legea naturii, altfel nu se poate (aşa e prorocit): trebuie să fim ispitiţi, tentaţi, pentru ca răul din noi să iasă la iveală, să-l vedem astfel şi să-l eliminăm din psihicul nostru.
Să nu uităm, deci, că “aurul se probează cu focul şi virtutea cu tentaţia”.
