Sfârşitul vine când noi hotărâm
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Îndemn la veghere
(Matei 24.36-51)
“Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl.”
Pentru interiorul nostru (pentru structurile noastre psihico-emoţionale) “Tatăl” suntem noi cei actuali, personalitatea actuală, plină de prejudecăţi, iluzii şi “rău”, dar având în ea o sămânţă de cunoaştere, de “bine”.
Noi suntem singurii care putem şti ceasul coborârii în noi a Fiului omului (a omului nou), pentru că noi hotărâm dacă să ne apropiem de el mai repede sau mai încet (sau deloc).
Noi hotărâm dacă lupta noastră de transformare interioară să fie mai blândă sau mai dură (mai decisă, mai hotărâtă); noi trebuie să facem eforturile necesare, pentru a încorona în noi Binele şi Adevărul. Divinitatea ne ajută: ne indică, prin diferite mijloace (cărţi, oameni, evenimente…), sensul transformării, dar transformarea trebuie să o facem noi: “Divinitatea ne dă de mâncare (hrană spirituală), dar nu ne bagă în gură!”.
Aşadar, cu cât eforturile noastre de transformare sunt mai mari, cu atât “ceasul acela” e mai aproape: el depinde de noi.
Să ne grăbim, dar, spre a-l face să sune cât mai curând în interiorul nostru.
… “cum era în zilele de dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.
Atunci din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată.”
Potopul este un alt simbol (o altă metaforă) pentru ceea ce trebuie să se întâmple în noi: distrugerea răului, a “vechiului” bazat pe ignoranţă, a iluziilor, “a locuitorilor vechiului pământ”.
Nu este distrusă, însă, pe drumul spiritual sămânţa binelui (Noe şi fami-lia lui), pentru că acestea trebuie să se dezvolte pe un “pământ nou”.
Este pământul (conştiinţa, personalitatea) pe care coboară Fiul omului, cunoaşterea profundă a Binelui şi Adevărului, aducând cu sine Discernământul.
Acesta este cel care dă naştere judecăţii finale (“de apoi”): cercetăm atenţi ce este de lăsat în noi şi ce este de înlăturat, ce ne foloseşte cu adevărat şi ce nu ne foloseşte.
Astfel, hotărâm la ce acţiuni (bărbaţi aflaţi la munca câmpului) trebuie să renunţăm şi la care nu, conştientizăm care sentimente şi moduri de simţire (femei) ne sunt favorabile şi care nu.
“Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.
Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, fiţi şi voi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi…”
În acest ultim citat, vedem cum Fiul omului e comparat cu un hoţ ce vine să fure averea actualului stăpân al casei (personalităţii noastre).
Această avere, care-i dă putere actualului stăpân (răului din noi), constă în ignoranţă, în necunoaşterea profundă a legilor naturii.
“Hoţul” (transformarea, cunoaşterea) va veni, când nu se va aştepta “stăpânul actual”, într-o manieră care este conformă legii şi la un ceas care este ştiut de “Tatăl” şi va fura această ignoranţă, înlocuind-o cu Cunoaştere.
În acest moment, puterea vechiului stăpân (răul) va fi distrusă şi hoţul - Fiul omului va fi noul stăpân al personalităţii noastre.
Slugile actualului stăpân, robii acestuia (virtuţile incipiente, potente) sunt cele care trebuie să vegheze pentru a fi gata când este momentul să acţioneze (să se dezvolte): ele vor fi dezrobite de Fiul omului şi îl vor ajuta pe acesta la întărirea în noi a domniei sale (a domniei Binelui şi Adevărului).
(Matei 24.36-51)
“Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl.”
Pentru interiorul nostru (pentru structurile noastre psihico-emoţionale) “Tatăl” suntem noi cei actuali, personalitatea actuală, plină de prejudecăţi, iluzii şi “rău”, dar având în ea o sămânţă de cunoaştere, de “bine”.
Noi suntem singurii care putem şti ceasul coborârii în noi a Fiului omului (a omului nou), pentru că noi hotărâm dacă să ne apropiem de el mai repede sau mai încet (sau deloc).
Noi hotărâm dacă lupta noastră de transformare interioară să fie mai blândă sau mai dură (mai decisă, mai hotărâtă); noi trebuie să facem eforturile necesare, pentru a încorona în noi Binele şi Adevărul. Divinitatea ne ajută: ne indică, prin diferite mijloace (cărţi, oameni, evenimente…), sensul transformării, dar transformarea trebuie să o facem noi: “Divinitatea ne dă de mâncare (hrană spirituală), dar nu ne bagă în gură!”.
Aşadar, cu cât eforturile noastre de transformare sunt mai mari, cu atât “ceasul acela” e mai aproape: el depinde de noi.
Să ne grăbim, dar, spre a-l face să sune cât mai curând în interiorul nostru.
… “cum era în zilele de dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.
Atunci din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată.”
Potopul este un alt simbol (o altă metaforă) pentru ceea ce trebuie să se întâmple în noi: distrugerea răului, a “vechiului” bazat pe ignoranţă, a iluziilor, “a locuitorilor vechiului pământ”.
Nu este distrusă, însă, pe drumul spiritual sămânţa binelui (Noe şi fami-lia lui), pentru că acestea trebuie să se dezvolte pe un “pământ nou”.
Este pământul (conştiinţa, personalitatea) pe care coboară Fiul omului, cunoaşterea profundă a Binelui şi Adevărului, aducând cu sine Discernământul.
Acesta este cel care dă naştere judecăţii finale (“de apoi”): cercetăm atenţi ce este de lăsat în noi şi ce este de înlăturat, ce ne foloseşte cu adevărat şi ce nu ne foloseşte.
Astfel, hotărâm la ce acţiuni (bărbaţi aflaţi la munca câmpului) trebuie să renunţăm şi la care nu, conştientizăm care sentimente şi moduri de simţire (femei) ne sunt favorabile şi care nu.
“Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.
Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, fiţi şi voi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi…”
În acest ultim citat, vedem cum Fiul omului e comparat cu un hoţ ce vine să fure averea actualului stăpân al casei (personalităţii noastre).
Această avere, care-i dă putere actualului stăpân (răului din noi), constă în ignoranţă, în necunoaşterea profundă a legilor naturii.
“Hoţul” (transformarea, cunoaşterea) va veni, când nu se va aştepta “stăpânul actual”, într-o manieră care este conformă legii şi la un ceas care este ştiut de “Tatăl” şi va fura această ignoranţă, înlocuind-o cu Cunoaştere.
În acest moment, puterea vechiului stăpân (răul) va fi distrusă şi hoţul - Fiul omului va fi noul stăpân al personalităţii noastre.
Slugile actualului stăpân, robii acestuia (virtuţile incipiente, potente) sunt cele care trebuie să vegheze pentru a fi gata când este momentul să acţioneze (să se dezvolte): ele vor fi dezrobite de Fiul omului şi îl vor ajuta pe acesta la întărirea în noi a domniei sale (a domniei Binelui şi Adevărului).
