Cea mai mare lege a unui Sistem
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Porunca cea mai mare
(Matei 22.34-40)
… ““Învăţătorule, care e cea mai mare poruncă din Lege?”
Isus i-a răspuns: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Aceasta e cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.””
Cea mai mare lege, care face posibilă existenţa lumii, a creaţiei, a vieţii, e contribuţia tuturor fiinţelor din lume la menţinerea organizării şi armoniei universului, într-o formă potrivită cu natura fiecăruia; este colaborarea, ajutorul reciproc (iubirea) pe care conştient sau mai puţin conştient, şi-l dau toate fiinţele pentru ca universul, ca Întreg (Sistem), să existe şi pentru ca ele, ca părţi (elemente) ale întregului, să existe.
Partea nu există fără întreg, dar nici întregul fără parte.
Nu Dumnezeu ne porunceşte să ne iubim aproapele, ci noi ne dorim aceasta (conştient sau nu), deoarece, fără aproapele nostru, nu am fi nici noi.
Trebuie să conştientizăm că, pentru a putea spune: “Eu exist!”, trebuie să existe întreaga lume (interioară şi exterioară), cu tot ce cuprinde ea, cu rezistenţele, intercondiţionările şi legăturile care uneori nu ni se par corecte şi ne revoltă.
“Pentru ca eu să exist, trebuie să existe întreaga lume şi pentru ca lumea să existe, trebuie să existe intercondiţionările dintre tot ceea ce există (construite pe necesităţi şi dorinţe) şi legile care coordonează şi menţin aceste intercondiţionări, legi ce definesc lumea şi pe noi, implicit”.
Iubirea (ajutorul celorlalte fiinţe) este, deci, o lege, un imperativ, dacă vrem să fim fericiţi, în armonie.
(Matei 22.34-40)
… ““Învăţătorule, care e cea mai mare poruncă din Lege?”
Isus i-a răspuns: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Aceasta e cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.””
Cea mai mare lege, care face posibilă existenţa lumii, a creaţiei, a vieţii, e contribuţia tuturor fiinţelor din lume la menţinerea organizării şi armoniei universului, într-o formă potrivită cu natura fiecăruia; este colaborarea, ajutorul reciproc (iubirea) pe care conştient sau mai puţin conştient, şi-l dau toate fiinţele pentru ca universul, ca Întreg (Sistem), să existe şi pentru ca ele, ca părţi (elemente) ale întregului, să existe.
Partea nu există fără întreg, dar nici întregul fără parte.
Nu Dumnezeu ne porunceşte să ne iubim aproapele, ci noi ne dorim aceasta (conştient sau nu), deoarece, fără aproapele nostru, nu am fi nici noi.
Trebuie să conştientizăm că, pentru a putea spune: “Eu exist!”, trebuie să existe întreaga lume (interioară şi exterioară), cu tot ce cuprinde ea, cu rezistenţele, intercondiţionările şi legăturile care uneori nu ni se par corecte şi ne revoltă.
“Pentru ca eu să exist, trebuie să existe întreaga lume şi pentru ca lumea să existe, trebuie să existe intercondiţionările dintre tot ceea ce există (construite pe necesităţi şi dorinţe) şi legile care coordonează şi menţin aceste intercondiţionări, legi ce definesc lumea şi pe noi, implicit”.
Iubirea (ajutorul celorlalte fiinţe) este, deci, o lege, un imperativ, dacă vrem să fim fericiţi, în armonie.
