Războiul interior

Războiul interior
Primirea apostolilor de către lume
(Matei 10.34-39)

 
“Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.”

 
Urmărirea manifestării în vieţile noastre, a Binelui şi Adevărului, aduce în conştiinţa noastră (pe pământ) pacea, dar nu imediat. Pacea este urmarea firească a unui război, al războiului interior cu modurile greşite de gândire (cu păcatele) din noi.
Acest război îl ducem cu “săbia” care este un simbol evident al discernământului. Acesta este cel care taie (discerne) şi desparte binele de rău, utilul de neutil şi apoi, prin intermediul războiului spiritual, distrugem şi eliminăm în întregime, din structurile personalităţii, modurile greşite de gândire (aflate în neconcordanţă cu legile armoniei).
Stabilirea fermă în Bine şi Adevăr ne determină să despărţim, să discernem, să alegem binele de rău (grâul de neghină, oile de capre…) şi să eliminăm răul, făcând ordine şi curăţenie în psihic.
În ceea ce priveşte relaţia tată-fiu în interiorul nostru, am mai vorbit despre ea, dar revin spre a sublinia că tatăl e o idee părinte, adică o idee din care se nasc alte idei (idei-fiu).

De exemplu, din ideea de Bine (“vreau să-mi meargă bine” - Tatăl) se poate naşte, prin nişte corelaţii greşite, ideea de furt (dacă fur, o să-mi meargă mai bine) sau de ucidere, se naşte un “fiu rău” astfel.
Cum spunea şi Socrate: “nimeni nu face răul în mod voit”. Toată lumea crede că face bine dar, atunci însă când vor culege roadele acţiunii lor, vor vedea că s-au înşelat (apar atunci nelinişti, suferinţă, regrete, stres… puşcărie, vătămări corporale, perturbări ale armoniei sociale…).
De aceea, este necesară despărţirea Tatălui de Fiu şi stabilirea exactă, prin analiză a “utilităţii fiului”. Dacă aceste idei fiu, care se nasc din motivaţiile noastre bune, se dovedesc a ne aduce roade rele (suferinţa), atunci ele trebuie renegate şi alungate din casa noastră psihică.
 
“Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.”
 
Vrăjmaşii (cei care ne vor răul) cei mai importanţi şi cei mai de temut, sunt în interiorul nostru nu în afara noastră. Ei sunt “păcatele” din noi şi odată acestea învinse în noi, nu vor mai fi vrăjmaşi nici în exterior, pentru că aceştia nu sunt decât proiecţia exterioară a vrăjmaşilor noştri interiori.
Lupta e în interiorul nostru, nu în afara noastră. Aici e adevărata cauză a răului din lume: percepţia şi interpretarea greşită a realităţii.

În ceea ce priveşte raportul interior dintre idei ( raportul “tată-fiu”) desigur că este posibil şi contrariul exemplului dat anterior, adică, dintr-o “idee părinte” rea să se nască o “idee fiu” bună.
În cazul acesta “fiul” îşi va renega “părintele” şi îl va distruge, urmărind, mai presus de toate, Binele şi Adevărul (pe Hristos).
De exemplu, uneori, din orgoliu şi mândrie (de ochii lumii), putem face acţiuni umanitare, lăsând astfel să prindă rădăcini în noi compasiunea. Pentru că se poate întâmpla ca, la întâlnirea faţă în faţă cu cei care au nevoie de ajutor (bolnavi, bătrâni, copii, victime ale războiului), şocul să fie aşa de puternic încât compasiunea din noi (dăruirea plină de iubire faţă de cei din jur) să se dezvolte considerabil, astfel că data viitoare motivaţia acţiunii de a ajuta nu va mai fi orgoliul şi mândria, ci compasiunea.
Ba, s-ar putea chiar să conştientizăm că oamenii aceia se află în acea situaţie tragică în mare măsură chiar din cauza orgoliului şi mândriei şi astfel ne putem întoarce împotriva acestor păcate în interiorul nostru.
 
Sau un alt exemplu: din frică (de Dumnezeu, de Iad, de suferinţă…), mulţi oameni încep să studieze şi să practice BINELE. Când ajung însă să-l înţeleagă pe acesta în profunzime, descoperă că şi frica este un păcat (produce nelinişte, stres, suferinţă) şi caută să o distrugă (prin înţelegere) din ei (fiul îşi reneagă tatăl).
 
“Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine.
Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde. Cine va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.”
 

Crucea poate fi un simbol al procesului de “ucidere” a vechii personalităţi rele, plină de moduri greşite de gândire (crucea era folosită de romani pentru uciderea condamnaţilor).
Noi trebuie să ne supunem, pe parcursul transformării înspre desăvârşire, unei morţi psihologice: trebuie să moară tot răul şi toată greşeala din noi.
În acest sens, cine îşi va păstra viaţa actuală (actualul mod de gândire plin de “păcate”) o va pierde mai devreme sau mai târziu, datorită faptului că ea caută să distrugă Armonia interioară şi exterioară, dar legile naturii nu permit acest lucru şi întotdeauna refac armonia mai devreme sau mai târziu, prin distrugerea elementului perturbator.
Cine va pierde viaţa actuală, murind psihologic pentru rău, va câştiga o altă viaţă, o viaţă în Armonie, în Virtute, în Adevăr.
 
Suntem înconjuraţi de SCHIMBARE, de Transformare şi fie că vrem, fie că nu vrem, ne schimbăm. Şi nu avem decât două variante de schimbare:
- ne afundăm mai mult în ignoranţă, în păcate, în rău, cu consecinţa firească că vom suferi mai mult;
- eliminăm din “păcate”, din rău, din modurile greşite de gândire din noi, cu consecinţa firească şi logică că vom creşte mulţumirea, fericirea şi Armonia din noi şi din afara noastră.
Să alegem, dar, varianta a doua de schimbare: pentru că oricum ne vom schimba să dăm acestei schimbări direcţia spre bine, cu efecte evident utile şi favorabile nouă: fericirea şi adevărul.

 
Primirea Binelui şi Adevărului în noi, prin manifestările lor
Primirea ucenicilor
(Matei 10.40-42)

 
“Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel de M-a trimis pe Mine.” 

Cine dezvoltă şi întăreşte în sine idei desprinse din ideea de Bine şi Adevăr, cum sunt: dreptatea, iubirea, compasiunea, discernământul, intuiţia, detaşarea, bunăvoinţa, puritatea… (ucenicii) dezvoltă în el de fapt ideea de Bine şi Adevăr, înţelegând-o mai bine şi mai spre folosul lui şi al celor din jur.
Pe de altă parte, această idee de Bine şi Adevăr se naşte, se desprinde din ceea ce transcende dualitatea (bine-rău, adevăr-minciună), se naşte din Ceea ce Este, din ceea ce în diferite culturi se numeşte Tatăl, Dumnezeu, Brahma, Tao, Vid, Adevăr, Absolut, Nemani-festat, Sine etc.
 
 
Depăşirea îndoielii
Trimişii lui Ioan Botezătorul
(Matei 11.2-6)
 

“Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos şi a trimis să-L întrebe: “Tu eşti Acela care are să vină, sau să aşteptăm pe altul? ”
Drept răspuns, Isus le-a zis: “Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.”

 
Ioan, aşa cum am mai spus, reprezintă primele manifestări mai brutale ale ideii de Bine şi Adevăr: este prima fază a transformării noastre spirituale, când încă mai căutăm binele cu uneltele răului: revolta împotriva vechilor valori, speranţa în mai bine, reau-voinţă…
Odată ce depăşim aceste manifestări mai brutale şi ne rafinăm acţiunea îndreptată spre bine, aceste manifestă brutale sunt întemniţate şi ele (vedem că nu sunt bune), urmând apoi a fi eliminate (decapitate).
Pe parcursul acestei transformări spirituale poate apare, din când în când, îndoiala.

Prin acţiunea noastră, îndreptată ferm spre bine şi adevăr, nu de puţine ori venim în contradicţie cu prejudecăţile şi gândirea societăţii (care în marea ei majoritate este greşită) şi ne putem întreba dacă avem într-adevăr dreptate în ceea ce facem, dacă facem într-adevăr bine?
Dar imediat ne aducem aminte că pomul după roade se cunoaşte şi privind fructele, imediat îndoiala ne dispare: păcatele (orgoliu, mânie, lăcomie, tristeţe, frică…) sunt alungate din noi, ignoranţa (orbii) nu-şi mai găseşte loc în noi, virtuţile (compasiune, cunoaştere, iubire, bunăvoinţă) se nasc şi se întăresc în noi (morţii înviază); şi adevărul Misterului Impenetrabil al realităţii ni se arată limpede şi clar (nu ne mai împiedecăm în forme, în “piele”, cu bolile ei -  scăpăm de “lepră”).

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru