Cel mai mare în Împărăţia Cerurilor
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Toate virtuţile sunt “cele mai mari”
Cel mai mare în Împărăţia Cerurilor
(Matei 18.1-9)
“… Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
Isus a chemat la El un copilaş şi l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.”
Pentru a întrona în noi Împărăţia Cerurilor (locul unde domneşte cerul, binele, armonia, frumosul), trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu (să cunoaştem cu adevărat Binele şi Adevărul) şi astfel să devenim ca nişte copilaşi:
- umili şi smeriţi ca aceştia ştiind, simţind în profunzime că nu cunoaştem mai nimic din ce ne înconjoară;
- inocenţi, puri, dornici de cunoaştere, fără prejudecăţi, deschişi la nou;
- fără credinţe şi dogme, fără teorii şi concepte neverificate, doar privind cu uimire şi bucurându-ne de minunile şi misterul care este în noi şi în afara noastră;
- spontani, naturali, senini, integrându-ne astfel, cu zâmbetul pe buze, în jocul etern al lumii.
Oricare din calităţile sus menţionate şi oricare din virtuţi (cunoaştere, iubire, compasiune, dăruire, bunăvoinţă, calm, curaj, cumpătare…) sunt mari în Împărăţia cerurilor şi nu poate fi stabilită o ierarhie absolută între ele, ci doar una relativă la anumite sisteme de referinţă subiective, pe care noi le alegem.
La fel cum, în cazul unui automobil nu putem spune că e mai important motorul sau combustibilul sau roţile, sau şasiul… toate fiind la fel de importante la locul lor, deoarece fără oricare dintre ele maşina nu merge, la fel, în Împărăţia Cerurilor toate virtuţile sunt cele mai mari şi este bine să le dezvoltăm pe toate în egală măsură: cunoaşterea la fel ca iubirea, umilinţa la fel ca şi curajul, calmul la fel ca şi bucuria, hărnicia la fel ca şi cumpătarea…
Dezvoltarea completă a tuturor acestora produce în noi adevărata armonie. Dezvoltarea doar a unora în detrimentul altora produce dezechilibre şi poate crea suferinţă.
“Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele meu, Mă primeşte pe Mine.
Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării.”
Aceste virtuţi, aşadar, sunt manifestarea Binelui şi Adevărului (vin în numele lui), dar trebuie să fim atenţi să nu le înţelegem greşit şi astfel să creăm răul prin ele (făcându-le astfel pe ele să păcătuiască).
Trebuie să fim atenţi să nu păcătuim prin ele, să nu se strecoare în interiorul virtuţilor moduri greşite de gândire. De exemplu, aducând ca pretext iubirea, să tolerăm delictul: minciuna, violenţa, distrugerea şi să nu luăm măsuri împotriva acestora (aceasta e o proastă înţelegere a noţiunii de iubire - de ajutor).
Sau, aducând ca pretext curajul, să facem de fapt acte de bravadă lipsite de prevedere; aducând ca pretext calmul, să nu intervenim atunci când este cazul pentru menţinerea sau restabilirea Armoniei ş.a.m.d.
Trebuie, deci, să analizăm în profunzime aceste virtuţi, pentru a înţelege în profunzime rolul pe care fiecare din ele îl are pentru menţinerea Armoniei Întregului.
Este necesar astfel să identificăm şi să distrugem (să înecăm) orice greşeală de gândire, orice iluzie, orice aşteptare falsă, care se ascunde la umbra virtuţilor, permiţând astfel, ca prin ele, să se manifeste păcatele: orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu.
Astfel, având ca pretext:
- o falsă iubire, se poate manifesta desfrâul
- o falsă înţelegere a compasiunii, se poate manifesta şi justifica în noi tristeţea
- o greşită înţelegere a umilinţei şi smereniei, se poate manifesta frica
- o greşită înţelegere a virtuţii cunoaşterii, să se manifeste lăcomia: să căutăm a şti doar de dragul de a şti şi nu pentru a putea aplica în practică, pe baza cunoaşterii, Binele şi Adevărul.
- o greşită înţelegere a virtuţii contemplării şi a cunoaşterii Adevărului, să se manifeste prin noi lenea, sau orgoliul, sau tristeţea.
“Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!”
Prilej de păcătuire poate fi, deci, tot ce ne înconjoară: o minte cufundată în ignoranţă, în confuzie, poate găsi prilej de păcătuire (de a face acţiuni care să nu-i fie utile, îndreptate împotriva Armoniei), chiar şi în idealurile cele mai sublime (câte crime abominabile nu s-au făcut în numele iubirii, sau compasiunii, sau dreptăţii prost înţelese?).
De aceea, cel mai mare prilej de păcătuire se află în propria noastră minte şi apare acolo când aceasta se complace în confuzie, în ignoranţă, în lipsă de sinceritate cu sine însuşi şi astfel nu caută să pună ORDINE în SINE (în ideile din ea), nu caută ARMONIA şi ADEVĂRUL.
Şi vai de o astfel de minte: prin legile naturii care sunt stabilite pentru a menţine ordinea şi armonia (şi astfel implicit viaţa, existenţa), ea va atrage asupra noastră SUFERINŢA.
Când vom conştientiza acest lucru, această minte confuză, ignorantă (aducătoare de suferinţă) va fi distrusă fără drept de apel. Timpul ei de domnie se va sfârşi.
Răul nu poate exista decât temporar, deşi el există de când e lumea (la fel ca şi binele, de altfel).
“Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău, te va face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine.
Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine.
Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii şi să fi aruncat în focul gheenei.”
Mâna reprezintă acţiunea. Dacă avem acţiuni care se dovedesc a fi neavantajoase (rele) cum sunt “păcatele” mâniei, violenţei, lenei, fricii, tristeţii…, acestea trebuie tăiate şi aruncate din noi.
Dacă nu eliminăm aceste acţiuni şi mai ales gândurile care le generează şi le susţin (picioarele lor), vom suporta consecinţele: suferinţa, durerea, neliniştea, stresul, nemulţumirea (“focul veşnic”).
Ochiul reprezintă viziunea noastră despre lume, modul în care privim lumea şi această viziune (concepţie, gândire) poate fi una corectă sau una greşită (care ne poate face să cădem în “păcat”).
Dacă e greşită, e indicat să o identificăm, să o înţelegem şi să o eliminăm din psihic.
E mai bine să ai o cunoaştere puţină dar corectă a realităţii înconjurătoare (un ochi) decât o cunoaştere multă dar greşită aproape în totalitate (doi ochi “şi să fi aruncat în focul gheenei”).
Pe baza viziunii corecte, chiar reduse, vom putea avea acces la o cunoaştere mai mare, corectă, dar pe baza unei cunoaşteri greşite nu putem face aceasta.
De aceea, trebuie să renunţăm la viziunile greşite asupra lumii.
De unde vom şti, insă, dacă este greşit modul nostru de gândire (de percepţie) asupra lumii? E simplu!
Dacă, în urma unui mod de gândire (de concepţie) asupra lumii, în interiorul nostru apare neliniştea, angoasa, nemulţumirea, stresul, suferinţa, e semnul că această gândire a noastră e îndreptată împotriva Armoniei Întregului, a Lumii, fiind astfel neutilă nouă (nu ne simţim bine).
Atunci e momentul să o analizăm, să vedem de ce e greşită (de ce e îndreptată împotriva armoniei), să înţelegem această greşeală (iluzie, ataşament neîntemeiat, aşteptare falsă) şi să o eliminăm din psihicul nostru.
Imediat ce vom face aceasta (dobândind astfel o gândire îndreptată spre menţinerea şi dezvoltarea armoniei), în interiorul nostru se va instala mulţumirea, liniştea, pacea, fericirea (acestea sunt roadele bune după care recunoaştem viziunea, gândirea bună).
Cel mai mare în Împărăţia Cerurilor
(Matei 18.1-9)
“… Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
Isus a chemat la El un copilaş şi l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.”
Pentru a întrona în noi Împărăţia Cerurilor (locul unde domneşte cerul, binele, armonia, frumosul), trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu (să cunoaştem cu adevărat Binele şi Adevărul) şi astfel să devenim ca nişte copilaşi:
- umili şi smeriţi ca aceştia ştiind, simţind în profunzime că nu cunoaştem mai nimic din ce ne înconjoară;
- inocenţi, puri, dornici de cunoaştere, fără prejudecăţi, deschişi la nou;
- fără credinţe şi dogme, fără teorii şi concepte neverificate, doar privind cu uimire şi bucurându-ne de minunile şi misterul care este în noi şi în afara noastră;
- spontani, naturali, senini, integrându-ne astfel, cu zâmbetul pe buze, în jocul etern al lumii.
Oricare din calităţile sus menţionate şi oricare din virtuţi (cunoaştere, iubire, compasiune, dăruire, bunăvoinţă, calm, curaj, cumpătare…) sunt mari în Împărăţia cerurilor şi nu poate fi stabilită o ierarhie absolută între ele, ci doar una relativă la anumite sisteme de referinţă subiective, pe care noi le alegem.
La fel cum, în cazul unui automobil nu putem spune că e mai important motorul sau combustibilul sau roţile, sau şasiul… toate fiind la fel de importante la locul lor, deoarece fără oricare dintre ele maşina nu merge, la fel, în Împărăţia Cerurilor toate virtuţile sunt cele mai mari şi este bine să le dezvoltăm pe toate în egală măsură: cunoaşterea la fel ca iubirea, umilinţa la fel ca şi curajul, calmul la fel ca şi bucuria, hărnicia la fel ca şi cumpătarea…
Dezvoltarea completă a tuturor acestora produce în noi adevărata armonie. Dezvoltarea doar a unora în detrimentul altora produce dezechilibre şi poate crea suferinţă.
“Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele meu, Mă primeşte pe Mine.
Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării.”
Aceste virtuţi, aşadar, sunt manifestarea Binelui şi Adevărului (vin în numele lui), dar trebuie să fim atenţi să nu le înţelegem greşit şi astfel să creăm răul prin ele (făcându-le astfel pe ele să păcătuiască).
Trebuie să fim atenţi să nu păcătuim prin ele, să nu se strecoare în interiorul virtuţilor moduri greşite de gândire. De exemplu, aducând ca pretext iubirea, să tolerăm delictul: minciuna, violenţa, distrugerea şi să nu luăm măsuri împotriva acestora (aceasta e o proastă înţelegere a noţiunii de iubire - de ajutor).
Sau, aducând ca pretext curajul, să facem de fapt acte de bravadă lipsite de prevedere; aducând ca pretext calmul, să nu intervenim atunci când este cazul pentru menţinerea sau restabilirea Armoniei ş.a.m.d.
Trebuie, deci, să analizăm în profunzime aceste virtuţi, pentru a înţelege în profunzime rolul pe care fiecare din ele îl are pentru menţinerea Armoniei Întregului.
Este necesar astfel să identificăm şi să distrugem (să înecăm) orice greşeală de gândire, orice iluzie, orice aşteptare falsă, care se ascunde la umbra virtuţilor, permiţând astfel, ca prin ele, să se manifeste păcatele: orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu.
Astfel, având ca pretext:
- o falsă iubire, se poate manifesta desfrâul
- o falsă înţelegere a compasiunii, se poate manifesta şi justifica în noi tristeţea
- o greşită înţelegere a umilinţei şi smereniei, se poate manifesta frica
- o greşită înţelegere a virtuţii cunoaşterii, să se manifeste lăcomia: să căutăm a şti doar de dragul de a şti şi nu pentru a putea aplica în practică, pe baza cunoaşterii, Binele şi Adevărul.
- o greşită înţelegere a virtuţii contemplării şi a cunoaşterii Adevărului, să se manifeste prin noi lenea, sau orgoliul, sau tristeţea.
“Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!”
Prilej de păcătuire poate fi, deci, tot ce ne înconjoară: o minte cufundată în ignoranţă, în confuzie, poate găsi prilej de păcătuire (de a face acţiuni care să nu-i fie utile, îndreptate împotriva Armoniei), chiar şi în idealurile cele mai sublime (câte crime abominabile nu s-au făcut în numele iubirii, sau compasiunii, sau dreptăţii prost înţelese?).
De aceea, cel mai mare prilej de păcătuire se află în propria noastră minte şi apare acolo când aceasta se complace în confuzie, în ignoranţă, în lipsă de sinceritate cu sine însuşi şi astfel nu caută să pună ORDINE în SINE (în ideile din ea), nu caută ARMONIA şi ADEVĂRUL.
Şi vai de o astfel de minte: prin legile naturii care sunt stabilite pentru a menţine ordinea şi armonia (şi astfel implicit viaţa, existenţa), ea va atrage asupra noastră SUFERINŢA.
Când vom conştientiza acest lucru, această minte confuză, ignorantă (aducătoare de suferinţă) va fi distrusă fără drept de apel. Timpul ei de domnie se va sfârşi.
Răul nu poate exista decât temporar, deşi el există de când e lumea (la fel ca şi binele, de altfel).
“Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău, te va face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine.
Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine.
Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii şi să fi aruncat în focul gheenei.”
Mâna reprezintă acţiunea. Dacă avem acţiuni care se dovedesc a fi neavantajoase (rele) cum sunt “păcatele” mâniei, violenţei, lenei, fricii, tristeţii…, acestea trebuie tăiate şi aruncate din noi.
Dacă nu eliminăm aceste acţiuni şi mai ales gândurile care le generează şi le susţin (picioarele lor), vom suporta consecinţele: suferinţa, durerea, neliniştea, stresul, nemulţumirea (“focul veşnic”).
Ochiul reprezintă viziunea noastră despre lume, modul în care privim lumea şi această viziune (concepţie, gândire) poate fi una corectă sau una greşită (care ne poate face să cădem în “păcat”).
Dacă e greşită, e indicat să o identificăm, să o înţelegem şi să o eliminăm din psihic.
E mai bine să ai o cunoaştere puţină dar corectă a realităţii înconjurătoare (un ochi) decât o cunoaştere multă dar greşită aproape în totalitate (doi ochi “şi să fi aruncat în focul gheenei”).
Pe baza viziunii corecte, chiar reduse, vom putea avea acces la o cunoaştere mai mare, corectă, dar pe baza unei cunoaşteri greşite nu putem face aceasta.
De aceea, trebuie să renunţăm la viziunile greşite asupra lumii.
De unde vom şti, insă, dacă este greşit modul nostru de gândire (de percepţie) asupra lumii? E simplu!
Dacă, în urma unui mod de gândire (de concepţie) asupra lumii, în interiorul nostru apare neliniştea, angoasa, nemulţumirea, stresul, suferinţa, e semnul că această gândire a noastră e îndreptată împotriva Armoniei Întregului, a Lumii, fiind astfel neutilă nouă (nu ne simţim bine).
Atunci e momentul să o analizăm, să vedem de ce e greşită (de ce e îndreptată împotriva armoniei), să înţelegem această greşeală (iluzie, ataşament neîntemeiat, aşteptare falsă) şi să o eliminăm din psihicul nostru.
Imediat ce vom face aceasta (dobândind astfel o gândire îndreptată spre menţinerea şi dezvoltarea armoniei), în interiorul nostru se va instala mulţumirea, liniştea, pacea, fericirea (acestea sunt roadele bune după care recunoaştem viziunea, gândirea bună).
