Tăgăduirea lui Petru
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Transcenderea lumii aparenţelor
(Matei 26.69-75)
[Petru se leapădă de Isus, la învinuirile că ar fi fost cu El, venite din partea a două slujnice şi a oamenilor care au asistat la judecată:] “Nu cunosc pe omul acesta.”
Pe Drumul Interior ajungem negreşit, mai devreme sau mai târziu, şi la punctul în care “tăgăduirea lui Petru” se poate manifesta în interiorul nostru.
După o puternică analiză a profunzimilor, ale rădăcinilor cele mai adânci ale unor gânduri sau fenomene (spaţiu, timp, păcat, virtute...) atingem tăcerea minţii, atingem percepţia directă a Ceea ce Este, cunoaştem direct (fără intermedierea gândurilor, a teoriilor, sau conceptelor) ceea ce nu poate fi numit: Absolutul, Vidul, Existenţa, Realitatea ...
În această Esenţă, înrădăcinaţi fiind, orice concept îşi pierde semnificaţia, fie el de lege, Bine sau Adevăr.
În faţa imensităţii, a eternităţii, a misterului orice teorie, orice concept, orice gând cade rănit de moarte (nu le mai cunoaştem).
Ce înseamnă a percepe fără gânduri?
Ce înseamnă a privi fără analiză şi comentarii?
Ştie răspunsul doar cel care realizează în sine “lepădarea lui Petru”: transcenderea aparenţei, a oricărei teorii, concept, dogmă…
Unii numesc această stare, stare de Vid, dar, deşi ea e o stare de golire de gânduri (de comentarii), ea este în esenţă o umplere cu Întregul, prin percepţia directă, neintermediată de nimic (nici măcar de conceptul de percepţie, sau de cunoaştere) a Lui.
Ceea ce Este nu poate fi numit. Dar cine îl percepe, îl ştie, chiar dacă nu îl poate spune: nu poţi introduce oceanul într-un pahar; nu poţi exprima Realitatea, ceea ce este Nenumit prin gânduri, cuvinte, concepte, deoarece acestea limitează drastic (prin arătarea lor unilaterală “cu degetul”).
Viziunea aceasta nu exclude Legea, Binele sau Adevărul ci doar le transcende, le înglobează într-o realitate misterioasă, infinită şi incomensurabilă.
Esenţa nu exclude aparenţa, ci doar o completează, îi dă un sens şi o semnificaţie profundă, integratoare a tot ce există...
(Matei 26.69-75)
[Petru se leapădă de Isus, la învinuirile că ar fi fost cu El, venite din partea a două slujnice şi a oamenilor care au asistat la judecată:] “Nu cunosc pe omul acesta.”
Pe Drumul Interior ajungem negreşit, mai devreme sau mai târziu, şi la punctul în care “tăgăduirea lui Petru” se poate manifesta în interiorul nostru.
După o puternică analiză a profunzimilor, ale rădăcinilor cele mai adânci ale unor gânduri sau fenomene (spaţiu, timp, păcat, virtute...) atingem tăcerea minţii, atingem percepţia directă a Ceea ce Este, cunoaştem direct (fără intermedierea gândurilor, a teoriilor, sau conceptelor) ceea ce nu poate fi numit: Absolutul, Vidul, Existenţa, Realitatea ...
În această Esenţă, înrădăcinaţi fiind, orice concept îşi pierde semnificaţia, fie el de lege, Bine sau Adevăr.
În faţa imensităţii, a eternităţii, a misterului orice teorie, orice concept, orice gând cade rănit de moarte (nu le mai cunoaştem).
Ce înseamnă a percepe fără gânduri?
Ce înseamnă a privi fără analiză şi comentarii?
Ştie răspunsul doar cel care realizează în sine “lepădarea lui Petru”: transcenderea aparenţei, a oricărei teorii, concept, dogmă…
Unii numesc această stare, stare de Vid, dar, deşi ea e o stare de golire de gânduri (de comentarii), ea este în esenţă o umplere cu Întregul, prin percepţia directă, neintermediată de nimic (nici măcar de conceptul de percepţie, sau de cunoaştere) a Lui.
Ceea ce Este nu poate fi numit. Dar cine îl percepe, îl ştie, chiar dacă nu îl poate spune: nu poţi introduce oceanul într-un pahar; nu poţi exprima Realitatea, ceea ce este Nenumit prin gânduri, cuvinte, concepte, deoarece acestea limitează drastic (prin arătarea lor unilaterală “cu degetul”).
Viziunea aceasta nu exclude Legea, Binele sau Adevărul ci doar le transcende, le înglobează într-o realitate misterioasă, infinită şi incomensurabilă.
Esenţa nu exclude aparenţa, ci doar o completează, îi dă un sens şi o semnificaţie profundă, integratoare a tot ce există...
