Pildele Nunţii, Fecioarelor şi Talanţilor
25 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Transcenderea dualităţii
Pilda nunţii fiului de împărat
(Matei 22.1-14)
... “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină.
... ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit împăratul s-a mâniat, a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea.
Apoi a zis robilor săi: “Nunta este gata, dar cei poftiţi nu au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile de drumuri şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi acolo. [şi buni şi răi]...
Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii, şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haină de nuntă.
... Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: “Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”
Nunta simbolizează în interiorul nostru momentul când reuşim să unim contrariile, să transcendem dualităţile prin cunoaşterea esenţei tuturor fenomenelor.
La o astfel de nuntă toată lumea e poftită, dar mai ales, duşmanii ei: acele gânduri, teorii, concepte, prejudecăţi, dogme, doctrine etc. care încearcă să ne tragă spre o viziune unilaterală a realităţii (spre holdele şi negustoriile lor), care încearcă să ne ducă fie într-o extremă fie în alta a diferitelor fenomene existente în realitate (etică, mântuire, cunoaştere, percepţie etc.). Prin tot ce fac, aceştia încearcă să ne menţină în domeniul aparenţelor, al privirilor superficiale asupra realităţii. Ei încearcă prin dogmele, doctrinele şi teoriile lor să ucidă orice pornire spre unitate, spre esenţă (să-i ucidă pe “robii împăratului unic”).
De aceea, pentru a putea realiza în noi Unitatea, e necesar “să-i ucidem” pe aceşti duşmani ai ei.
De abia când vom reuşi aceasta, vom putea să realizăm unirea contrariilor şi transcenderea dualităţilor (nunta). La această nuntă nu pot să fie invitate decât acele părţi din noi care stau la răspântii adică, la egală distanţă de extreme (de un drum sau de altul).
A ne îmbrăca, deci, în întregime cu haină de nuntă, înseamnă a ajunge să manifestăm (haina este simbol al manifestării) pe deplin în noi unirea contrariilor (nunta), starea de a fi, de a Cunoaşte, de a percepe direct Ceea ce Este...
Trebuie, deci, să ajungem (prin renunţarea la orice teorii, concepte, idei, dogme despre ceea ce există), la a privi direct Realitatea (neintermediaţi de nici un gând sau cuvânt) şi astfel a realiza în noi o atitudine nonduală completă, echidistantă faţă de toate extremele.
Pentru nuntă trebuie, deci, să transcendem toate dualităţile: tu-eu, interior-exterior, aici-acolo, cunoaştere-necunoaştere, dorinţă-necesitate, suferinţă-fericire, scop-lipsa scopului, existenţă-nonexistenţă etc.
Doar astfel ne putem deschide total Infinitului, Eternităţii, Unităţii, Existenţei, Absolutului, Adevărului...
Doar astfel Întregul poate coborî în noi.
Aceasta este a fi...
Chiar dacă vorbim cuvintele sunt neputincioase pentru a descrie Nunta...
Cei care ajung la Răspântii, la transcenderea anumitor dualităţi, fără însă a le transcende pe toate, nu pot participa la Nuntă.
Cei care intuiesc Unitatea dar nu pot depăşi, nu pot transcende însăşi suferinţa şi fericirea, tristeţea şi bucuria (atingând astfel sărbătoarea nespusă a echilibrului) se pot găsi pentru o perioadă “legaţi de mâini şi de picioare”, incapabili de acţiune (se poate ca totul să li se pară lipsit de sens, de scop, totul li se poate părea deşertăciune, sau dimpotrivă, totul poate să li se pară perfect, desăvârşit, deci li se pare că nu trebuie schimbat nimic).
Aceştia au transcens anumite dualităţi, au înţeles în profunzime anumite fenomene, dar nu le-au înţeles pe toate.
Cu răbdare însă, îndreptându-şi atenţia spre cercetarea şi înţelegerea ultimelor dualităţi şi confuzii care îi stăpânesc, ei pot birui pe de-antregul.
Până nu vor atinge însă echilibrul perfect, până nu transcend toate dualităţile, ei sunt condamnaţi să trăiască în confuzie, în iluzie (în “întunericul de afară”).
Perseverând, se poate depăşi dualitatea, bătălia contrariilor, lupta permanentă a teoriilor, conceptelor şi dogmelor.
Atunci realizăm în noi Nunta, echilibrul stabil între manifestare şi nemanifestare, între lume şi Absolut, între multiplicitate şi unitate, între acţiune şi nonacţiune.
Atunci contemplăm acţionând şi acţionăm contemplând.
Atunci atingem viziunea necomentată a Întregului…
Stăruirea în Bine şi Adevăr
Pilda celor zece fecioare
(Matei 25.1-13)
“Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat cu ele candelele, nu au luat cu ele untdelemn, dar cele înţelepte împreună cu candelele au luat şi untdelemn în vase.
[Înainte să vină mirele, untdelemnul celor nechibzuite s-a terminat şi au trebuit să-şi întrerupă aşteptarea pentru a merge şi cumpăra untdelemn].
... Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa.
Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: “Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el drept răspuns le-a zis: “Adevărat vă spun că nu vă cunosc!”
Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.”
Cinci simbolizează percepţia (avem cinci simţuri) dar poate simboliza şi acţiunea (avem cinci degete la fiecare mână).
Iată, deci, că avem două tipuri de acţiuni îndreptate spre puritate (simbolizată de fecioare): pe de o parte acţiuni chibzuite de cercetare şi analiză de sine făcute cu consecvenţă şi răbdare (simbolizate de cele cinci fecioare înţelepte), pe de altă parte acţiuni orientate în acelaşi scop ca şi precedentele cu deosebirea că faţă de acelea, acestea nu sunt consecvente, perseverente, caracterizate de răbdare (acestea sunt simbolizate de cele cinci fecioare nechibzuite).
Cine pleacă la un drum lung cum este cel al întronării în sine a Binelui şi Adevărului, trebuie să fie prevăzător, trebuie să ştie că acest drum şi transformarea care îl însoţeşte nu se face peste noapte şi pentru aceasta trebuie să ne înarmăm cu răbdare şi perseverenţă (untdelemn).
Cei inconstanţi, cei nerăbdători care nu perseverează în observarea şi cercetarea lor interioară nu-l pot vedea pe “Fiul omului”, nu pot să ajungă să cunoască, să primească în ei pe noul om: omul Virtuţii şi al Cunoaşterii.
Pe de altă parte, pentru ca împărăţia Armoniei, pentru ca Noul om (Fiul omului) să coboare cu adevărat în noi, nu este destul să facem binele şi să căutăm cunoaşterea (Adevărul), (să fim purtători de armonie şi lumină - de candele) doar din când în când, în mod sporadic, inconsecvent şi cu întreruperi.
Pentru aceasta, noi trebuie să fim stăruitori, perseverenţi în practica Binelui şi cunoaşterea Adevărului, iar “candelele” noastre înarmate cu răbdare (untdelemn) să strălucească tot timpul, aducând cu ele lumina şi armonia.
Doar aşa “Fiul omului” poate coborî în interiorul nostru şi noi ne putem bucura, datorită faptului că-l cunoaştem şi l-am urmărit constant, de nunta lui (de transcenderea dualităţilor purtătoare de frământări, agitaţii, suferinţe).
Dacă veghem continuu asupra noastră, cercetându-ne sinceri şi cu răbdare, Omul Nou prinde repede rădăcini în noi şi astfel ajungem să cunoaştem ceasul în care el se poate manifesta plenar în interiorul nostru.
Virtutea se înmulţeşte prin practicarea ei
Pilda talanţilor
(Matei 25.14-30)
“Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat.
[Primii doi robi dublează numărul talanţilor, şi lor stăpânul le zice la întoarcere:] “Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.”
[Cel cu un talant, din cauza fricii şi a lenei, nu-l mulţumeşte pe stăpân: e certat de acesta, i se ia talantul, şi e aruncat afară:] “acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
“Pentru că celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, i se va lua şi ceea ce are.””
În interiorul nostru este sămânţa Binelui (Virtuţii) şi a Adevărului (Cunoaşterii) mai mare sau mai mică, în funcţie de puterea noastră actuală, în funcţie de cât de mult ne-am străduit până acum în aceste direcţii.
Dar dacă noi nu facem nimic spre a creşte şi întări această sămânţă (datorită fricii sau lenei din noi) şi astfel “să intrăm în bucuria armoniei şi cunoaşterii”, atunci chiar şi sămânţa puţină de Bine şi Adevăr care o avem în noi va muri (talantul ne va fi luat).
Asta deoarece noi nu putem acţiona decât în două direcţii: ori facem binele şi îl întărim pe acesta, slăbind astfel răul (păcatul) din noi ori invers.
În cazul când prin comoditatea şi ignoranţa noastră întărim răul, sămânţa binelui tinde să dispară şi atunci suntem condamnaţi confuziei (“întunericului de afară”) şi suferinţei (“plânsului şi scrâşnirii dinţilor”).
Dacă nu dorim aceste fructe (confuzia şi suferinţa) ne este util să conştientizăm în profunzime necesitatea dezvoltării şi manifestării în interiorul nostru, cu o cât mai mare forţă, a Binelui şi Adevătului. Doar lumina Lui ne poate aduce în noi bogăţia trăirii armonioase în Întreg...
Pilda nunţii fiului de împărat
(Matei 22.1-14)
... “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină.
... ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit împăratul s-a mâniat, a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea.
Apoi a zis robilor săi: “Nunta este gata, dar cei poftiţi nu au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile de drumuri şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi acolo. [şi buni şi răi]...
Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii, şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haină de nuntă.
... Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: “Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”
Nunta simbolizează în interiorul nostru momentul când reuşim să unim contrariile, să transcendem dualităţile prin cunoaşterea esenţei tuturor fenomenelor.
La o astfel de nuntă toată lumea e poftită, dar mai ales, duşmanii ei: acele gânduri, teorii, concepte, prejudecăţi, dogme, doctrine etc. care încearcă să ne tragă spre o viziune unilaterală a realităţii (spre holdele şi negustoriile lor), care încearcă să ne ducă fie într-o extremă fie în alta a diferitelor fenomene existente în realitate (etică, mântuire, cunoaştere, percepţie etc.). Prin tot ce fac, aceştia încearcă să ne menţină în domeniul aparenţelor, al privirilor superficiale asupra realităţii. Ei încearcă prin dogmele, doctrinele şi teoriile lor să ucidă orice pornire spre unitate, spre esenţă (să-i ucidă pe “robii împăratului unic”).
De aceea, pentru a putea realiza în noi Unitatea, e necesar “să-i ucidem” pe aceşti duşmani ai ei.
De abia când vom reuşi aceasta, vom putea să realizăm unirea contrariilor şi transcenderea dualităţilor (nunta). La această nuntă nu pot să fie invitate decât acele părţi din noi care stau la răspântii adică, la egală distanţă de extreme (de un drum sau de altul).
A ne îmbrăca, deci, în întregime cu haină de nuntă, înseamnă a ajunge să manifestăm (haina este simbol al manifestării) pe deplin în noi unirea contrariilor (nunta), starea de a fi, de a Cunoaşte, de a percepe direct Ceea ce Este...
Trebuie, deci, să ajungem (prin renunţarea la orice teorii, concepte, idei, dogme despre ceea ce există), la a privi direct Realitatea (neintermediaţi de nici un gând sau cuvânt) şi astfel a realiza în noi o atitudine nonduală completă, echidistantă faţă de toate extremele.
Pentru nuntă trebuie, deci, să transcendem toate dualităţile: tu-eu, interior-exterior, aici-acolo, cunoaştere-necunoaştere, dorinţă-necesitate, suferinţă-fericire, scop-lipsa scopului, existenţă-nonexistenţă etc.
Doar astfel ne putem deschide total Infinitului, Eternităţii, Unităţii, Existenţei, Absolutului, Adevărului...
Doar astfel Întregul poate coborî în noi.
Aceasta este a fi...
Chiar dacă vorbim cuvintele sunt neputincioase pentru a descrie Nunta...
Cei care ajung la Răspântii, la transcenderea anumitor dualităţi, fără însă a le transcende pe toate, nu pot participa la Nuntă.
Cei care intuiesc Unitatea dar nu pot depăşi, nu pot transcende însăşi suferinţa şi fericirea, tristeţea şi bucuria (atingând astfel sărbătoarea nespusă a echilibrului) se pot găsi pentru o perioadă “legaţi de mâini şi de picioare”, incapabili de acţiune (se poate ca totul să li se pară lipsit de sens, de scop, totul li se poate părea deşertăciune, sau dimpotrivă, totul poate să li se pară perfect, desăvârşit, deci li se pare că nu trebuie schimbat nimic).
Aceştia au transcens anumite dualităţi, au înţeles în profunzime anumite fenomene, dar nu le-au înţeles pe toate.
Cu răbdare însă, îndreptându-şi atenţia spre cercetarea şi înţelegerea ultimelor dualităţi şi confuzii care îi stăpânesc, ei pot birui pe de-antregul.
Până nu vor atinge însă echilibrul perfect, până nu transcend toate dualităţile, ei sunt condamnaţi să trăiască în confuzie, în iluzie (în “întunericul de afară”).
Perseverând, se poate depăşi dualitatea, bătălia contrariilor, lupta permanentă a teoriilor, conceptelor şi dogmelor.
Atunci realizăm în noi Nunta, echilibrul stabil între manifestare şi nemanifestare, între lume şi Absolut, între multiplicitate şi unitate, între acţiune şi nonacţiune.
Atunci contemplăm acţionând şi acţionăm contemplând.
Atunci atingem viziunea necomentată a Întregului…
Stăruirea în Bine şi Adevăr
Pilda celor zece fecioare
(Matei 25.1-13)
“Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat cu ele candelele, nu au luat cu ele untdelemn, dar cele înţelepte împreună cu candelele au luat şi untdelemn în vase.
[Înainte să vină mirele, untdelemnul celor nechibzuite s-a terminat şi au trebuit să-şi întrerupă aşteptarea pentru a merge şi cumpăra untdelemn].
... Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa.
Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: “Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el drept răspuns le-a zis: “Adevărat vă spun că nu vă cunosc!”
Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.”
Cinci simbolizează percepţia (avem cinci simţuri) dar poate simboliza şi acţiunea (avem cinci degete la fiecare mână).
Iată, deci, că avem două tipuri de acţiuni îndreptate spre puritate (simbolizată de fecioare): pe de o parte acţiuni chibzuite de cercetare şi analiză de sine făcute cu consecvenţă şi răbdare (simbolizate de cele cinci fecioare înţelepte), pe de altă parte acţiuni orientate în acelaşi scop ca şi precedentele cu deosebirea că faţă de acelea, acestea nu sunt consecvente, perseverente, caracterizate de răbdare (acestea sunt simbolizate de cele cinci fecioare nechibzuite).
Cine pleacă la un drum lung cum este cel al întronării în sine a Binelui şi Adevărului, trebuie să fie prevăzător, trebuie să ştie că acest drum şi transformarea care îl însoţeşte nu se face peste noapte şi pentru aceasta trebuie să ne înarmăm cu răbdare şi perseverenţă (untdelemn).
Cei inconstanţi, cei nerăbdători care nu perseverează în observarea şi cercetarea lor interioară nu-l pot vedea pe “Fiul omului”, nu pot să ajungă să cunoască, să primească în ei pe noul om: omul Virtuţii şi al Cunoaşterii.
Pe de altă parte, pentru ca împărăţia Armoniei, pentru ca Noul om (Fiul omului) să coboare cu adevărat în noi, nu este destul să facem binele şi să căutăm cunoaşterea (Adevărul), (să fim purtători de armonie şi lumină - de candele) doar din când în când, în mod sporadic, inconsecvent şi cu întreruperi.
Pentru aceasta, noi trebuie să fim stăruitori, perseverenţi în practica Binelui şi cunoaşterea Adevărului, iar “candelele” noastre înarmate cu răbdare (untdelemn) să strălucească tot timpul, aducând cu ele lumina şi armonia.
Doar aşa “Fiul omului” poate coborî în interiorul nostru şi noi ne putem bucura, datorită faptului că-l cunoaştem şi l-am urmărit constant, de nunta lui (de transcenderea dualităţilor purtătoare de frământări, agitaţii, suferinţe).
Dacă veghem continuu asupra noastră, cercetându-ne sinceri şi cu răbdare, Omul Nou prinde repede rădăcini în noi şi astfel ajungem să cunoaştem ceasul în care el se poate manifesta plenar în interiorul nostru.
Virtutea se înmulţeşte prin practicarea ei
Pilda talanţilor
(Matei 25.14-30)
“Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat.
[Primii doi robi dublează numărul talanţilor, şi lor stăpânul le zice la întoarcere:] “Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.”
[Cel cu un talant, din cauza fricii şi a lenei, nu-l mulţumeşte pe stăpân: e certat de acesta, i se ia talantul, şi e aruncat afară:] “acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
“Pentru că celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, i se va lua şi ceea ce are.””
În interiorul nostru este sămânţa Binelui (Virtuţii) şi a Adevărului (Cunoaşterii) mai mare sau mai mică, în funcţie de puterea noastră actuală, în funcţie de cât de mult ne-am străduit până acum în aceste direcţii.
Dar dacă noi nu facem nimic spre a creşte şi întări această sămânţă (datorită fricii sau lenei din noi) şi astfel “să intrăm în bucuria armoniei şi cunoaşterii”, atunci chiar şi sămânţa puţină de Bine şi Adevăr care o avem în noi va muri (talantul ne va fi luat).
Asta deoarece noi nu putem acţiona decât în două direcţii: ori facem binele şi îl întărim pe acesta, slăbind astfel răul (păcatul) din noi ori invers.
În cazul când prin comoditatea şi ignoranţa noastră întărim răul, sămânţa binelui tinde să dispară şi atunci suntem condamnaţi confuziei (“întunericului de afară”) şi suferinţei (“plânsului şi scrâşnirii dinţilor”).
Dacă nu dorim aceste fructe (confuzia şi suferinţa) ne este util să conştientizăm în profunzime necesitatea dezvoltării şi manifestării în interiorul nostru, cu o cât mai mare forţă, a Binelui şi Adevătului. Doar lumina Lui ne poate aduce în noi bogăţia trăirii armonioase în Întreg...
