Despre LĂCOMIE
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Despre LĂCOMIE ca lipsă de cumpătare
Tânărul bogat
(Matei 19.16-26)
“… Învăţătorule, ce bine să fac ca să am viaţă veşnică?
El i-a răspuns: “De ce mă întrebi: “Ce bine?” Binele este unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.”
“Care?” I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: “Să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” şi: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.””
“Viaţa veşnică” este un alt nume pentru fericire, viaţă plăcută, pentru răsplata binelui, pentru “Rai”, în opoziţie cu “moartea veşnică”: suferinţa, durerea, răsplata pentru rău, “Iadul”. Binele este a căuta şi păstra Armonia în noi şi în jurul nostru, a dezvolta şi a menţine organizarea noastră armonioasă (interioară şi exterioară).
Poruncile sunt expresia legilor care permit menţinerea armoniei şi organizării universului (a existenţei, a vieţii).
Poruncile enumerate în citat (să nu ucizi…) sunt norme de comportament exterior (menite a întării armonia exterioară). Ele sunt extensii, manifestări, dezvoltări ale poruncii (legii) generale, care asigură păstrarea armoniei: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Aceste porunci însă, pot avea (şi au) un corespondent interior, o interpretare, o aplicabilitate interioară. Legile naturii interioare menţin armonia acesteia şi ele spun:
- să nu distrugem (ucidem) binele şi armonia interioară (prin distrugerea în noi a virtuţilor: iubire, smerenie, calm, curaj, cumpătare …) căci astfel doar vom suferi;
- să nu ne lăsăm gândurile să se unească între ele în lanţuri cauzale greşite, ilogice, iraţionale (să nu le lăsăm să “preacurvească”);
- să nu ne furăm nouă (să alungăm din noi) raţiunea, logica, inteligenţa, virtuţile, iubirea…, adică ceea ce ne este folositor şi util pentru crearea unei armonii interioare şi exterioare;
- să nu ne minţim pe noi înşine; să fim absolut sinceri cu noi înşine; să privim în adâncul sufletului nostru întrebându-ne dacă suntem mulţumiţi cu ceea ce avem (sau cu cine suntem); şi dacă simţim şi cea mai mică nemulţumire, să fim sinceri cu noi şi să vedem în ce constă aceasta.
Să o cercetăm de aproape şi astfel s-ar putea să avem surpriza de a descoperi că de fapt, nemulţumirea aceea ne “mănâncă” din interior şi noi nu facem decât să ne prelungim agonia, ignorând-o din cauza fricii, a orgoliului, a instinctelor de turmă sau a diferitelor prejudecăţi.
“Tânărul i-a zis: toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea. Ce-mi mai lipseşte?
“Dacă vrei să fi desăvârşit” I-a zis Isus, “du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-mă”. Când a auzit tânărul vorba aceea, a plecat foarte întristat, pentru că avea multe avuţii.
Isus a zis ucenicilor săi: “Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”.”
Toţi credem la începutul drumului spiritual (când suntem tineri) că suntem buni, doar pentru că respectăm pe cât posibil nişte canoane exterioare. Dar răul cel mai mare este în interiorul nostru, “păcatele” cele mai mari sunt în noi: orgoliul, mânia, frica, tristeţea, lenea, lăcomia, desfrâul.
Pentru a fi desăvârşiţi, pentru a fi cu adevărat în armonie (în cer) trebuie să le alungăm din psihicul nostru (să le dăm de la noi - “să le vindem”: cei care le primesc în ei sunt săraci prin definiţie, pentru că nu sunt fericiţi). Pentru aceasta trebuie să alungăm din noi toate ataşamentele greşite, toate aşteptările false, toate prejudecăţile şi iluziile (confuziile, himerele).
Astfel, încarnăm treptat în noi Binele şi Adevărul.
Noi, cu toţii, la începutul Drumului, suntem bogaţi, suntem plini de prejudecăţi, iluzii, teorii, concepte, dogme despre tot ce ne înconjoară; suntem plini de pietre pe care le credem diamante. Dar această bogăţie este lipsită de valoare: adevărata bogăţie (comoara din cer) o dobândim atunci când renunţăm total la toate “bogăţiile” noastre, la toate teoriile, ideile, conceptele, doctrinele prin care filtrăm (fără să ştim) realitatea.
Atunci, de abia, vedem realitatea aşa cum este: nespusă…
“Ucenicii au întrebat atunci: “Cine poate atunci să fie mântuit?”
Isus s-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă”.
Atunci ne mântuim, ne eliberăm, ne salvăm de boală: de iluzii, de confuzie. Şi această eliberare nu o obţinem prin lupta contrariilor, prin faptul că ne însuşim o teorie sau alta, o dogmă (credinţă) sau alta, un concept (filozofic, religios…) sau altul, prin faptul că credem sau nu credem în ceva sau cineva (prin oameni - prin gânduri duale).
Eliberarea aceasta vine atunci când percepem în mod direct, prin viziune directă, nefiltrată de nici un concept mental ceea ce unii numesc Întreg, Vid, Realitate, Adevăr, Ceea ce Este…
Atunci transcendem lupta contrariilor şi ne eliberăm de dualitate, de identificarea şi căderea la extreme.
Tânărul bogat
(Matei 19.16-26)
“… Învăţătorule, ce bine să fac ca să am viaţă veşnică?
El i-a răspuns: “De ce mă întrebi: “Ce bine?” Binele este unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.”
“Care?” I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: “Să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” şi: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.””
“Viaţa veşnică” este un alt nume pentru fericire, viaţă plăcută, pentru răsplata binelui, pentru “Rai”, în opoziţie cu “moartea veşnică”: suferinţa, durerea, răsplata pentru rău, “Iadul”. Binele este a căuta şi păstra Armonia în noi şi în jurul nostru, a dezvolta şi a menţine organizarea noastră armonioasă (interioară şi exterioară).
Poruncile sunt expresia legilor care permit menţinerea armoniei şi organizării universului (a existenţei, a vieţii).
Poruncile enumerate în citat (să nu ucizi…) sunt norme de comportament exterior (menite a întării armonia exterioară). Ele sunt extensii, manifestări, dezvoltări ale poruncii (legii) generale, care asigură păstrarea armoniei: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Aceste porunci însă, pot avea (şi au) un corespondent interior, o interpretare, o aplicabilitate interioară. Legile naturii interioare menţin armonia acesteia şi ele spun:
- să nu distrugem (ucidem) binele şi armonia interioară (prin distrugerea în noi a virtuţilor: iubire, smerenie, calm, curaj, cumpătare …) căci astfel doar vom suferi;
- să nu ne lăsăm gândurile să se unească între ele în lanţuri cauzale greşite, ilogice, iraţionale (să nu le lăsăm să “preacurvească”);
- să nu ne furăm nouă (să alungăm din noi) raţiunea, logica, inteligenţa, virtuţile, iubirea…, adică ceea ce ne este folositor şi util pentru crearea unei armonii interioare şi exterioare;
- să nu ne minţim pe noi înşine; să fim absolut sinceri cu noi înşine; să privim în adâncul sufletului nostru întrebându-ne dacă suntem mulţumiţi cu ceea ce avem (sau cu cine suntem); şi dacă simţim şi cea mai mică nemulţumire, să fim sinceri cu noi şi să vedem în ce constă aceasta.
Să o cercetăm de aproape şi astfel s-ar putea să avem surpriza de a descoperi că de fapt, nemulţumirea aceea ne “mănâncă” din interior şi noi nu facem decât să ne prelungim agonia, ignorând-o din cauza fricii, a orgoliului, a instinctelor de turmă sau a diferitelor prejudecăţi.
“Tânărul i-a zis: toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea. Ce-mi mai lipseşte?
“Dacă vrei să fi desăvârşit” I-a zis Isus, “du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-mă”. Când a auzit tânărul vorba aceea, a plecat foarte întristat, pentru că avea multe avuţii.
Isus a zis ucenicilor săi: “Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”.”
Toţi credem la începutul drumului spiritual (când suntem tineri) că suntem buni, doar pentru că respectăm pe cât posibil nişte canoane exterioare. Dar răul cel mai mare este în interiorul nostru, “păcatele” cele mai mari sunt în noi: orgoliul, mânia, frica, tristeţea, lenea, lăcomia, desfrâul.
Pentru a fi desăvârşiţi, pentru a fi cu adevărat în armonie (în cer) trebuie să le alungăm din psihicul nostru (să le dăm de la noi - “să le vindem”: cei care le primesc în ei sunt săraci prin definiţie, pentru că nu sunt fericiţi). Pentru aceasta trebuie să alungăm din noi toate ataşamentele greşite, toate aşteptările false, toate prejudecăţile şi iluziile (confuziile, himerele).
Astfel, încarnăm treptat în noi Binele şi Adevărul.
Noi, cu toţii, la începutul Drumului, suntem bogaţi, suntem plini de prejudecăţi, iluzii, teorii, concepte, dogme despre tot ce ne înconjoară; suntem plini de pietre pe care le credem diamante. Dar această bogăţie este lipsită de valoare: adevărata bogăţie (comoara din cer) o dobândim atunci când renunţăm total la toate “bogăţiile” noastre, la toate teoriile, ideile, conceptele, doctrinele prin care filtrăm (fără să ştim) realitatea.
Atunci, de abia, vedem realitatea aşa cum este: nespusă…
“Ucenicii au întrebat atunci: “Cine poate atunci să fie mântuit?”
Isus s-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă”.
Atunci ne mântuim, ne eliberăm, ne salvăm de boală: de iluzii, de confuzie. Şi această eliberare nu o obţinem prin lupta contrariilor, prin faptul că ne însuşim o teorie sau alta, o dogmă (credinţă) sau alta, un concept (filozofic, religios…) sau altul, prin faptul că credem sau nu credem în ceva sau cineva (prin oameni - prin gânduri duale).
Eliberarea aceasta vine atunci când percepem în mod direct, prin viziune directă, nefiltrată de nici un concept mental ceea ce unii numesc Întreg, Vid, Realitate, Adevăr, Ceea ce Este…
Atunci transcendem lupta contrariilor şi ne eliberăm de dualitate, de identificarea şi căderea la extreme.
