Mărturia lui Isus despre Ioan
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Înainte de Dezvoltare e Începutul
Mărturia lui Isus despre Ioan
(Matei 11.7-19)
“… Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi?…
Un proroc? Dar vă spun că mai mult decât un proroc, căci el este acela despre care s-a scris: “Iată, trimit înainte feţei Tale pe solul Meu care Îţi va pregăti calea înaintea Ta”.
Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.”
Primele manifestări ale Binelui şi Adevărului (Ioan) se manifestă, cum am mai spus, în pustie, nu prea au auditori, sunt neglijate, minimalizate de personalitatea noastră dominată de moduri greşite de gândire.
Dar cu timpul, această voce a binelui se întăreşte şi găseşte din ce în ce mai mulţi auditori, pentru că e evident că ea proroceşte: vorbeşte despre legi imuabile ale naturii, care armonizează creaţia şi care se manifestă în aceasta.
Această voce a începutului pregăteşte calea pentru ca întreaga personalitate să fie cucerită mai târziu de Bine şi Adevăr prin intermediul Cunoaşterii şi al Virtuţilor.
Ioan reprezintă, deci, începutul transformării spirituale şi aceasta se bazează mai mult pe intuiţia măreţiei şi necesităţii acestei transformări şi se manifestă bazată mai mult pe emoţii (revoltă, speranţă…) decât pe raţiune şi înţelegere. Intuiţia şi emoţia inferioară îndreptată spre transformare interioară sunt manifestări ale laturii feminine din noi (sunt născute din “femeie”) şi sunt bune pentru a ne porni pe drumul desăvârşirii, dar desăvârşirea, Împărăţia cerurilor se bazează pe înţelegere profundă şi raţiune şi pe emoţii superioare (intuiţie a esenţei, iubire necondiţionată lipsită de regrete, speranţe sau revolte de vreun fel oarecare).
De aceea, “Ioan” este cel mai mic în “Împărăţia Cerurilor”.
“… Împărăţia cerurilor se ia cu năvală şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea.”
Pentru a întrona în noi această Împărăţie a Cerurilor, această Împărăţie a Armoniei, e nevoie de curaj şi îndrăzneală şi de un efort extraordinar de concentrat în această direcţie (e nevoie să dăm năvală într-acolo).
Cei fricoşi, temători, cei fără iniţiativă, fără o minimă încredere în ei însuşi, cei neconstanţi în efort, cei care nu au o sete adâncă de armonie şi adevăr în inima lor, nu vor putea realiza această împărăţie în ei.
“…Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină.”
Ilie simbolizează, în acest context acelaşi lucru ca şi Ioan.
El este cel care vine “înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Maleahi 4.5), adică cel care se manifestă în noi înainte să înceapă lupta propriu-zisă, conştientizată (bazată fundamental pe înţelegere şi raţiune), în urma căreia răul, greşelile de gândire vor fi distruse definitiv din psihicul nostru; cu mult înainte, de fapt chiar la începutul transformării noastre interioare.
De aceea, Ilie este Ioan, nu ca persoană ci ca idee, ca simbol: în noi Ilie simbolizează, raportat la drumul desăvârşirii noastre, acelaşi lucru ca şi Ioan.
Înainte de Dezvoltare şi apoi Desăvârşire, trebuie să fie Începutul. Acesta este “Ioan” (Ilie): începutul apariţiei serioase a Binelui şi Adevărului în noi “cel ce pregăteşte calea”, este atunci când în interiorul nostru luăm ferm hotărârea să ne transformăm în Bine şi să cunoaştem cu orice preţ Adevărul… despre noi şi despre ce ne înconjoară.
“…Căci a venit Ioan, nici mâncând nici bând şi ei [neamul acesta] zic: “Are drac!”
A venit Fiul omului mâncând şi bând şi ei zic: “Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!”
Oamenii nu vor să gândească prin ei însuşi şi să găsească întotdeauna cele mai bune răspunsuri la problemele cu care se confruntă în diferite momente, în funcţie de circumstanţele specifice (diferite de fiecare dată), ci vor doar să copieze, să înveţe pe de rost nişte răspunsuri standard, care să fie bune întotdeauna.
Asemenea răspunsuri nu există! Tot ce ne înconjoară este în perpetuă schimbare şi noi trebuie să ne adaptăm tot timpul circumstanţelor specifice momentului prezent, fără a încurca această adaptare prin ancorarea psihicului în diferite regrete (trăiri în trecut, în dogme, în prejudecăţi, în tradiţii) sau speranţe (trăiri în viitor, în iluzii şi planuri neîntemeiate) sau într-o atitudine de revoltă împotriva prezentului, datorată, de asemenea, “purtării în cârcă” a diferitelor regrete şi speranţe.
Pe de altă parte, putem să ştim că întotdeauna vom fi fericiţi, mulţumiţi doar dacă gândim şi facem binele, refăcând sau întărind, după caz, Armonia noastră interioară şi exterioară.
De asemenea, putem şti că realitatea este în esenţă şi va rămâne întotdeauna, un Mister…
Diferite forme de manifestare a celor şapte păcate capitale
Mustrarea cetăţilor nepocăite
(Matei 11.20-24)
“Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră.
…De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi… “
Cetăţile, aşa cum am mai arătat, reprezintă diferite moduri de gândire înrădăcinate puternic în vechea noastră personalitate (în “ţara lui Israel”) dominată de ignoranţă. Deşi li se demonstrează diferitelor astfel de moduri greşite de gândire (orgoliu, mânie, tristeţe…) că ele nu ne fac decât rău, ele sunt mai greu de “pocăit”. Sunt puternic înrădăcinate în noi şi vor fi distruse doar în timp, cu răbdare şi înţelegere, de fiecare dată printr-o minune: prin vindecarea câte unei părţi, a câte unei forme de manifestare a acestor păcate menţionate.
Exemple de forme ale orgoliului: mândria, îngâmfarea, vanitatea, autocompătimirea, narcisismul, lipsa bunăvoinţei…
Exemple de forme ale mâniei: ura, ranchiuna, furia, violenţa, reauavoinţă, neliniştea, agitaţia inutilă, revolta…
Exemple de forme ale tristeţii: mila de sine, mila prost înţeleasă faţă de ceilalţi, revolta neputincioasă în faţa evidenţelor (a morţii, bolii…), proasta înţelegere a sensurilor existenţei sau a propriilor noastre capacităţi de acţiune etc.
Exemple de forme ale fricii: teama, angoasa, stresul, timiditatea, fobia, “emoţia”…
Forme ale lenei sunt: plictiseala, anxietatea, rea-voinţa, “lipsa de chef”, acedia, lipsa unei activităţi minime sau existenţa unei activităţi exagerate (care exclude odihna).
Forme ale lăcomiei sunt: zgârcenia, risipa, lipsa de cumpătare, gurmandismul…
Forme ale desfrâului sunt: lipsa castităţii şi a continenţei, preacurvia, curvia, lipsa iubirii…
Astfel că, odată vindecată o formă a vreunui mod greşit de gândire, întregul mod de gândire este condamnat (este judecat): el va fi distrus, deoarece nu ne este util, nu ne aduce fericirea.
Mărturia lui Isus despre Ioan
(Matei 11.7-19)
“… Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi?…
Un proroc? Dar vă spun că mai mult decât un proroc, căci el este acela despre care s-a scris: “Iată, trimit înainte feţei Tale pe solul Meu care Îţi va pregăti calea înaintea Ta”.
Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.”
Primele manifestări ale Binelui şi Adevărului (Ioan) se manifestă, cum am mai spus, în pustie, nu prea au auditori, sunt neglijate, minimalizate de personalitatea noastră dominată de moduri greşite de gândire.
Dar cu timpul, această voce a binelui se întăreşte şi găseşte din ce în ce mai mulţi auditori, pentru că e evident că ea proroceşte: vorbeşte despre legi imuabile ale naturii, care armonizează creaţia şi care se manifestă în aceasta.
Această voce a începutului pregăteşte calea pentru ca întreaga personalitate să fie cucerită mai târziu de Bine şi Adevăr prin intermediul Cunoaşterii şi al Virtuţilor.
Ioan reprezintă, deci, începutul transformării spirituale şi aceasta se bazează mai mult pe intuiţia măreţiei şi necesităţii acestei transformări şi se manifestă bazată mai mult pe emoţii (revoltă, speranţă…) decât pe raţiune şi înţelegere. Intuiţia şi emoţia inferioară îndreptată spre transformare interioară sunt manifestări ale laturii feminine din noi (sunt născute din “femeie”) şi sunt bune pentru a ne porni pe drumul desăvârşirii, dar desăvârşirea, Împărăţia cerurilor se bazează pe înţelegere profundă şi raţiune şi pe emoţii superioare (intuiţie a esenţei, iubire necondiţionată lipsită de regrete, speranţe sau revolte de vreun fel oarecare).
De aceea, “Ioan” este cel mai mic în “Împărăţia Cerurilor”.
“… Împărăţia cerurilor se ia cu năvală şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea.”
Pentru a întrona în noi această Împărăţie a Cerurilor, această Împărăţie a Armoniei, e nevoie de curaj şi îndrăzneală şi de un efort extraordinar de concentrat în această direcţie (e nevoie să dăm năvală într-acolo).
Cei fricoşi, temători, cei fără iniţiativă, fără o minimă încredere în ei însuşi, cei neconstanţi în efort, cei care nu au o sete adâncă de armonie şi adevăr în inima lor, nu vor putea realiza această împărăţie în ei.
“…Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină.”
Ilie simbolizează, în acest context acelaşi lucru ca şi Ioan.
El este cel care vine “înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Maleahi 4.5), adică cel care se manifestă în noi înainte să înceapă lupta propriu-zisă, conştientizată (bazată fundamental pe înţelegere şi raţiune), în urma căreia răul, greşelile de gândire vor fi distruse definitiv din psihicul nostru; cu mult înainte, de fapt chiar la începutul transformării noastre interioare.
De aceea, Ilie este Ioan, nu ca persoană ci ca idee, ca simbol: în noi Ilie simbolizează, raportat la drumul desăvârşirii noastre, acelaşi lucru ca şi Ioan.
Înainte de Dezvoltare şi apoi Desăvârşire, trebuie să fie Începutul. Acesta este “Ioan” (Ilie): începutul apariţiei serioase a Binelui şi Adevărului în noi “cel ce pregăteşte calea”, este atunci când în interiorul nostru luăm ferm hotărârea să ne transformăm în Bine şi să cunoaştem cu orice preţ Adevărul… despre noi şi despre ce ne înconjoară.
“…Căci a venit Ioan, nici mâncând nici bând şi ei [neamul acesta] zic: “Are drac!”
A venit Fiul omului mâncând şi bând şi ei zic: “Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!”
Oamenii nu vor să gândească prin ei însuşi şi să găsească întotdeauna cele mai bune răspunsuri la problemele cu care se confruntă în diferite momente, în funcţie de circumstanţele specifice (diferite de fiecare dată), ci vor doar să copieze, să înveţe pe de rost nişte răspunsuri standard, care să fie bune întotdeauna.
Asemenea răspunsuri nu există! Tot ce ne înconjoară este în perpetuă schimbare şi noi trebuie să ne adaptăm tot timpul circumstanţelor specifice momentului prezent, fără a încurca această adaptare prin ancorarea psihicului în diferite regrete (trăiri în trecut, în dogme, în prejudecăţi, în tradiţii) sau speranţe (trăiri în viitor, în iluzii şi planuri neîntemeiate) sau într-o atitudine de revoltă împotriva prezentului, datorată, de asemenea, “purtării în cârcă” a diferitelor regrete şi speranţe.
Pe de altă parte, putem să ştim că întotdeauna vom fi fericiţi, mulţumiţi doar dacă gândim şi facem binele, refăcând sau întărind, după caz, Armonia noastră interioară şi exterioară.
De asemenea, putem şti că realitatea este în esenţă şi va rămâne întotdeauna, un Mister…
Diferite forme de manifestare a celor şapte păcate capitale
Mustrarea cetăţilor nepocăite
(Matei 11.20-24)
“Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră.
…De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi… “
Cetăţile, aşa cum am mai arătat, reprezintă diferite moduri de gândire înrădăcinate puternic în vechea noastră personalitate (în “ţara lui Israel”) dominată de ignoranţă. Deşi li se demonstrează diferitelor astfel de moduri greşite de gândire (orgoliu, mânie, tristeţe…) că ele nu ne fac decât rău, ele sunt mai greu de “pocăit”. Sunt puternic înrădăcinate în noi şi vor fi distruse doar în timp, cu răbdare şi înţelegere, de fiecare dată printr-o minune: prin vindecarea câte unei părţi, a câte unei forme de manifestare a acestor păcate menţionate.
Exemple de forme ale orgoliului: mândria, îngâmfarea, vanitatea, autocompătimirea, narcisismul, lipsa bunăvoinţei…
Exemple de forme ale mâniei: ura, ranchiuna, furia, violenţa, reauavoinţă, neliniştea, agitaţia inutilă, revolta…
Exemple de forme ale tristeţii: mila de sine, mila prost înţeleasă faţă de ceilalţi, revolta neputincioasă în faţa evidenţelor (a morţii, bolii…), proasta înţelegere a sensurilor existenţei sau a propriilor noastre capacităţi de acţiune etc.
Exemple de forme ale fricii: teama, angoasa, stresul, timiditatea, fobia, “emoţia”…
Forme ale lenei sunt: plictiseala, anxietatea, rea-voinţa, “lipsa de chef”, acedia, lipsa unei activităţi minime sau existenţa unei activităţi exagerate (care exclude odihna).
Forme ale lăcomiei sunt: zgârcenia, risipa, lipsa de cumpătare, gurmandismul…
Forme ale desfrâului sunt: lipsa castităţii şi a continenţei, preacurvia, curvia, lipsa iubirii…
Astfel că, odată vindecată o formă a vreunui mod greşit de gândire, întregul mod de gândire este condamnat (este judecat): el va fi distrus, deoarece nu ne este util, nu ne aduce fericirea.
