Celor 12 forme ale Cunoaşterii - Apostolii
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Dezvoltarea celor douăsprezece forme de manifestare ale Cunoaşterii
Trimiterea celor doisprezece apostoli
(Matei 10.1-15)
“Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi de neputinţă.
Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi, Simon, zis Petru şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei şi Ioan fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu şi Levi, zis şi Tadeu; Simon Cananitul şi Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Isus.”
O privire de ansamblu atentă asupra interiorului nostru, ne arată aici moduri greşite de gândire şi necesitatea de a le elimina. În acest moment, e nevoie de a trece de la ansamblu la amănunte, de la contemplare la acţiune şi de a începe să remediem, să eliminăm din psihicul nostru unul câte unul aceste moduri greşite de gândire (păcate).
Ucenicii lui Isus, cum am mai spus, simbolizează, pe plan interior, tocmai aceste concretizări ale ideii de Bine şi Adevăr, reprezentând fiecare dintre ei o formă de cunoaştere specifică, capabilă a ne ajuta să înlăturăm din noi defectele psihice, păcatele, modurile greşite de gândire (duhurile necurate), pentru a le înlocui cu virtuţi - moduri corecte de gândire corespunzătoare (tămăduind astfel boala din noi şi eliminând suferinţa).
Aceste forme ale cunoaşterii, de care pomeneam mai sus, sunt:
1. Cunoaşterea legilor naturii.
După cum am mai arătat când am comentat chemarea lui Petru de către Isus, Simon Petru semnifică ascultarea de ceea ce este baza acestui univers: Legea.
Universul întreg se bazează, se construieşte pe lege. Cunoaşterea acestor legi ale naturii ne permite să ne integrăm cât mai bine creaţiei şi astfel, fiindcă nu atentăm la armonia ei, dobândim mulţumirea şi pacea.
2. Cunoaşterea iubirii ca forţă capabilă să impună şi să menţină respectarea legii în univers.
Andrei, după cum am văzut, arată latura de implicare în creaţie, este acţiunea îndreptată spre bine (iubirea), provenită din cunoaşterea legilor naturii.
Degeaba cunoaştem legile naturii (pe “Petru”), dacă nu căutăm să ne integrăm lor prin iubire (prin “Andrei”).
De aceea, Petru şi Andrei sunt fraţi, sunt nedespărţiţi: cunoaşterea legii şi iubirea menită a menţine această lege merg mână în mână.
A iubi înseamnă a ajuta, a vrea binele nostru şi al celor din jur, înseamnă a acţiona ferm pentru realizarea Binelui, pentru menţinerea Armoniei.
Această iubire, această dorinţă îndreptată spre Bine, spre Armonie presupune de la sine, existenţa şi respectarea Legii care este absolut necesară, pe de o parte existenţei în sine a universului, şi pe de altă parte organizării armonioase a Ceea ce Există (a creaţiei).
3. Cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomenele manifestate, prin intermediul Raţiunii.
Această cunoaştere a legăturilor dintre părţile componente ale Creaţiei este simbolizată de Iacov, fiul lui Zebedei.
Ea ne este absolut necesară pentru a ne integra armonios în manifestare.
4. Cunoaşterea compasiunii (milei), a dăruirii, a iubirii menită a armoniza, a coborî în noi şi în afara noastră pacea şi liniştea armoniei venită din Cunoaştere şi manifestată prin iubire, cunoscută prin Raţiune şi realizată prin Compasiune.
Ioan (“Iahve a avut milă”), în interiorul nostru, reprezintă, deci, compasiunea, forţa iubirii menită a echilibra şi completa Raţiunea.
5. Cunoaşterea în profunzime a tainelor naturii, iniţierea.
Numele Filip provine din grecescul Philippos şi înseamnă “iubitor de cai” (phil - iubitor, hippos - cal).
Calul a fost întotdeauna un simbol al libertăţii, al forţei, a curajului, al statorniciei şi prin toate aceste calităţi, pentru multe culturi, el a fost un simbol al iniţierii, al acelui proces de cunoaştere menit să ducă la cunoaşterea profundă a naturii (interioare şi exterioare) şi astfel, la stăpânirea ei cu rezultatele sus menţionate: libertate, forţă, curaj, putere…
În acest context, Filip simbolizează iubirea, căutarea, apropierea de cunoaşterea iniţiatică, de cunoaşterea profundă a psihicului propriu şi a ceea ce ne înconjoară: starea de veghe, starea de vis, starea de somn, cu diferitele lor elemente: spaţiu, timp, percepţie, mişcare…
Filip reprezintă şi Cunoaşterea de Esenţă, cunoaşterea ce transcende Forma şi Numele.
6. Cunoaşterea formelor de manifestare ale creaţiei.
Există în om tendinţa căderii la extreme, există tentaţia de a preamării astfel doar forma, manifestarea, creaţia sau dimpotrivă doar esenţa, nemanifestarea, absolutul. Dar ambele extreme fac parte din acelaşi fenomen, acela al existenţei şi inexistenţei, deci trebuie cunoscute deopotrivă şi echilibrate.
Filip (cunoaşterea de esenţă, de dincolo de formă, cunoaşterea iniţiatică mistică) trebuie să nu uite de Bartolomeu (cunoaşterea formelor manifestării). Aceştia doi, trebuie să se completeze reciproc.
Numele de Bartolomeu provine din forma grecească Bartholomaios, a unui nume persan de origine arameană, Bartolomay, ceea ce înseamnă “fiul lui Talmay”, sau “fiul colinei din apă” (tel-colină, me-apă).
Apele primordiale, în multe culturi ale pământului, sunt cele din care se naşte universul, reprezentând, deci, nemanifestatul, Absolutul.
Din acestea, cum spuneam, se naşte manifestarea (pământul - colina).
Fiul acestei manifestări, a acestei “coline din apă” este forma, aceasta e cea care se naşte când manifestarea prinde viaţă.
Iată deci, că, cunoaşterea formelor de manifestare ale creaţiei este o necesitate pentru cel ce vrea să înţeleagă integral (integrator), Ceea ce Este (Realitatea, Existenţa, Viaţa,…).
7. Cunoaşterea ştiinţifică simbolizată prin Toma “necredinciosul”.
La o analiză atentă, putem identifica trei surse pentru cunoaştere:
- percepţia directă
- raţiunea
- mărturia
Bineînţeles că, singura în măsură să ne ofere o cunoaştere certă în cea mai mare măsură este percepţia directă. Celelalte două surse ale cunoaşterii şi anume raţiunea şi mărturia, trebuie şi ele luate în considerare, dar ele nu ne pot furniza decât o cunoaştere mai mult sau mai puţin probabilă a fi adevărată.
Certitudinea nu poate să apară decât prin percepţie directă (Toma nu a crezut, până nu a văzut şi el).
Trebuie să cercetăm tot ce ne înconjoară, dar să nu construim edificii pe baza unor teorii, idei, concepte, dogme, credinţe, care nu pot fi verificate, sau care nu au fost verificate de noi. Acestea nu vor fi însă ignorate, ci vor fi luate doar ca ceea ce sunt: nişte ghizi care să ne conducă spre cunoaşterea provenită din percepţie directă, singura pe care merită să ne construim edificiul cunoaşterii, deoarece ea este foarte stabilă şi reprezintă o bază solidă pentru cercetările noastre.
Toma înseamnă “geamăn”, ceea ce ne duce cu gândul la multiplicare, la xeroxare, la copiere, la nişte elemente asemănătoare într-o foarte mare măsură, dar nu identice (gemenii).
Pentru că seamănă foarte mult unele cu altele, aceste elemente pot fi confundate, ceea ce nu este bine.
Astfel, oamenii au prostul obicei de a confunda ceea ce cred despre realitate (cunoaşterea provenită din mărturie şi raţiune), cu ceea ce este în realitate (cunoaşterea venită prin percepţie directă).
Ei confundă teoriile, ideile, conceptele, dogmele lor despre diferite noţiuni ca: păcat, mântuire, viaţă după moarte, divinitate, absolut…, cu realităţile desemnate de aceste noţiuni.
Majoritatea oamenilor, prin instinct de turmă, doar au copiat, au xeroxat gândirea, opinia, părerea societăţii în care s-au născut despre diferite aspecte ale vieţii (politice, economice, religioase, filozofice…), fără a le analiza atent spre a vedea dacă sunt bune şi astfel, în psihicul lor este foarte multă confuzie, deoarece au foarte multe edificii construite pe nisip: pe idei, teorii, concepte, dogme, pe care nu le-au verificat niciodată, cărora nu le-au stabilit niciodată valoarea de adevăr prin percepţie directă, nemijlocită.
Astfel, prin copiere automată, oamenii din societatea actuală au preluat foarte multe moduri greşite de gândire de la aceasta: orgoliu, mânie, frică, lăcomie, lene, desfrâu, tristeţe… şi aceasta deoarece nu le-au verificat şi nu verifică corectitudinea acestora.
Societatea le spune că modurile de gândire menţionate sunt bune, dar la o privire atentă vedem că toate acestea nu provoacă decât suferinţă, deci nu sunt bune pentru noi.
E absolut necesar, deci, să verificăm tot ce primim de la societate. Pentru că deşi aceasta este bine intenţionată, datorită propriei confuzii şi ignoranţe, nu poate să ne transmită decât confuzii şi ignoranţă, care inevitabil va duce la suferinţă.
Iată dar, ce însemnă Toma Necredinciosul: o copiere, o preluare “necredincioasă” a informaţiilor din societate, adică o preluare sceptică a acestora, acordându-le însă prezumţia de nevinovăţie: vor fi considerate adevărate până la proba contrarie şi această probă va fi căutată de noi (nu vom aştepta “să pice din cer”), adică, cu alte cuvinte, vom verifica toate informaţiile primite de la societate şi le vom lua de bune doar pe cele verificate de noi înşine, prin percepţie directă.
Acest mod de raportare la valorile pe care ni le propune o societate sau alta pe plan religios, economic, psihologic, filozofic… ne va scuti de multe confuzii şi suferinţe inutile.
Să copiem, să preluăm dar, necredincios, informaţiile primite şi să le verificăm pe toate pe cât posibil prin noi înşine, afirmându-le şi susţinându-le ca adevărate (şi astfel construind pe ele), doar pe acelea pe care noi înşine le-am verificat prin percepţie directă.
8. Cunoaşterea distincţiei dintre bine şi rău.
Trebuie să ne dezvoltăm, pe cât posibil, discernământul pentru a identifica ceea ce este cu adevărat util şi avantajos (ceea ce este un bine) pentru noi. Pentru aceasta, e nevoie de o analiză profundă a efectelor generate de acţiunile noastre spre a vedea dacă sunt sau ne vor fi favorabile (pomul după roade se cunoaşte).
Printr-o astfel de analiză, putem vedea clar că cele şapte “păcate capitale” nu sunt bune pentru noi: orgoliul, mânia, lenea, lăcomia, frica, tristeţea şi desfrâul, toate provoacă în interiorul nostru nemulţumire, nelinişte, stres, suferinţă psihică şi în exterior distrugerea armoniei prin violenţă (distrugere necontrolată).
De asemenea, nu ne este util să confundăm ceea ce credem noi despre realitate (teorii, idei, concepte, dogme), cu ceea ce este în realitate şi care poate fi văzut doar prin percepţie directă.
Binele, dacă este făcut, generează întotdeauna Armonie interioară şi exterioară şi drept urmare ne simţim mulţumiţi, liniştiţi, în pace şi fericire.
Aceasta este cheia prin care ştim dacă facem sau nu un bine: căutăm la roadele lui şi ele trebuie să fie neapărat liniştea şi mulţumirea.
Dacă nu sunt acestea roadele, indiferent de ce credem noi despre acţiunea noastră (că e bună sau rea), putem şti cu siguranţă că acea acţiune este un rău şi trebuie să căutăm a o îndrepta imediat, dacă vrem să ne recăpătăm fericirea, cât mai curând posibil.
Matei înseamnă “darul lui Iahve”, cum am mai precizat, iar apelativul de vameş face evident referire directă la această capacitate de triere, de vămuire, de discriminare între ceea ce ne este sau nu cu adevărat util şi avantajos.
Matei Vameşul desemnează, deci, dăruirea cu discriminare. Pentru realizarea armoniei, pentru coborârea în noi a păcii şi liniştii, este esenţial să iubim, să dăruim, să-i ajutăm pe toţi, dar să facem acest lucru cu discernământ, să dăruim numai după ce ne-am încredinţat, printr-o analiză cât mai profundă, că darul nostru va produce, în cei care-l vor primi, un bine, o întărire a cunoaşterii şi iubirii lor, o întărire a Armoniei lor interioare şi o întărire pe ansamblu a Armoniei Întregului.
9. Cunoaşterea Raţiunii Creatoare, a Creativităţii, a Inventivităţii, a Imaginaţiei.
Iacov înseamnă “cel ce ţine de călcâi” şi am văzut că simbolizează raţiunea.
Numele de Alfeu este posibil să vină de la Alfa, prima literă a alfabetului grec şi astfel să simbolizeze Începutul creaţiei.
Deci, “Iacov, fiul lui Alfeu” poate simboliza, în interiorul nostru, raţiunea care se naşte imediat după Începutul creaţiei şi anume Raţiunea Creatoare, Inventivitatea, Imaginaţia, Creativitatea. Manifestarea exterioară a acestei Raţiuni este cea care permite să se nască toată această infinită diversitate de forme ce caracterizează manifestarea, creaţia.
Această cunoaştere, născută şi dezvoltată în interiorul nostru, ne permite să participăm şi noi, pe cât ne este posibil, la realizarea operei Creatorului.
10. Cunoaşterea mistică, intuitivă; cunoaşterea imensităţii, a infinitului, a misterului, percepţia directă a Ceea ce Este.
Ea este simbolizată de Levi, care înseamnă “alipire”, ceea ce ne duce imediat cu gândul la uniune, contopire, întrepătrundere, unire strânsă cu realitatea transcendentală, unire strânsă cu tot ce ne înconjoară, contopire cu Întregul.
Nu întâmplător “preoţii lui Israel”, adică cei care sunt meniţi să facă legătura cu divinitatea în interiorul ţării noastre psihologice, provin din “neamul lui Levii” şi se numesc “Leviţi”, adică alipiţi, contopiţi cu divinul, deoarece doar această cunoaştere a misterului, a infinitului, a eternităţii, a imanentului, a transcendentului… ne poate pune în legătură cu Ceea ce Este şi nu poate fi numit…
Această trăire, această experienţă este religia, este trăirea religioasă, deoarece termenul religie provine de la grecescul “religare” şi înseamnă reunire, întoarcerea la o legătură strânsă.
Doar un om care cunoaşte Ceea ce Este, imensitatea, infinitul…, care cunoaşte şi simte Întregul în integralitatea lui, devenind o parte armonioasă a lui, poate fi numit religios…
11. Cunoaşterea mecanismelor dorinţei şi transcenderea lor, cunoaşterea a ceea ce înseamnă detaşare şi nepătimire.
Simon înseamnă “ascultare” iar apelativul de Cananit îşi trage rădăcinile bineînţeles de la Canan “ţara unde curge lapte şi miere “ (vezi Exodul 3.8) şi simbolizează, aşadar, un loc unde toate dorinţele sunt împlinite.
O minimă cunoaştere a mecanismelor psihologice ne arată că întotdeauna, atâta timp cât existăm, vom avea dorinţe neîmplinite, aşadar această împlinire a tuturor dorinţelor ar părea o utopie, un lucru imposibil de realizat.
Şi într-un fel aşa este dar, pe de altă parte, o aprofundare a mecanismelor şi motivaţiilor care generează orice dorinţă, ne duce la cunoaşterea faptului că absolut orice motivaţie am avea pentru dorinţele noastre, ea este pur subiectivă, neavând un caracter obiectiv. Vreau să spun prin aceasta că, indiferent ce acţiune am face (pentru a îndeplini o dorinţă), putem găsi cel puţin zece motivaţii diferite şi distincte pentru zece oameni care fac acea acţiune sau chiar pentru acelaşi om (dacă acţiunea este efectuată în momente de timp diferite).
De exemplu, dorinţa de a te ruga, respectiv acţiunea de a te ruga, poate avea ca motivaţie: o cerere, o mulţumire, o comunicare cu divinul, o datorie, o obligaţie…
Această cunoaştere a caracterului pur subiectiv al motivaţiilor şi dorinţei, combinată cu cunoaşterea şi simţirea deopotrivă a Misterului, a infinitului, a imensităţii, a eternităţii… poate genera în noi o lipsă de dorinţă sau, mai bine zis, o transcendere a ei.
În acest caz, se poate spune că ne-am îndeplinit toate dorinţele, deoarece acum cunoaştem şi transcendem noţiunea de dorinţă şi mecanismul ei.
E la fel ca şi cu noţiunea de cunoaştere. Atâta timp cât nu pătrundem în profunzimea acestui fenomen pentru a-i cunoaşte esenţa, avem impresia că putem cunoaşte orice şi avem o sete de nestăvilit de noi şi noi lucruri (obiecte) de cunoscut, apoi dacă pătrundem şi înţelegem în profunzime cunoaşterea cu strânsa ei corelare de fenomenul percepţiei, toată căutarea noastră cade, toate frământările noastre dispar, deoarece ajungem să ştim, să simţim (pe lângă faptul că înţelegem) că în esenţă nimic nu poate fi cunoscut cu adevărat.
Doar formele pot fi cunoscute şi ele sunt trecătoare.
În acel moment, putem spune că am cunoscut totul, deoarece atunci cunoaştem esenţa, cunoaştem însăşi substratul noţiunii de cunoaştere…
Când cunoaştem esenţa unor fenomene cum sunt dorinţa, cunoaşterea, percepţia, atunci putem simţi că nu mai este nimic de dorit sau de nedorit, nimic de cunoscut sau de necunoscut, percepţia de esenţă a realităţii ne ajută să transcendem dualitatea contrariilor, dându-ne posibilitatea de a ne transpune simultan în dorinţă şi în lipsa ei, în cunoaşterea unui fenomen şi lipsa acestei cunoaşteri. Este o stare integratoare, ce uneşte totul, uneşte toate extremele într-o unitate profund interrelaţionată, într-un TOT, într-un Întreg.
Astfel de transcendere a dualităţilor ne transpune într-o stare de Detaşare şi de Nepătimire. Suntem detaşaţi, deoarece ne desprindem de extreme şi nu ne mai lăsăm a cădea când în una când în cealaltă. Acum stăm uniţi la egală distanţă de toate dualităţile: manifestare-nemanifestare, bine-rău, lumină-întuneric, dorinţă şi lipsa ei, cunoaştere şi necunoaştere…
Acum stăm în punctul care uneşte orice extreme, suntem în centru, suntem integraţi Existenţei pe deplin şi astfel nepătimirea (lipsa căderii în patimi, în extremele fenomenelor, în dualităţi) se aşează în noi de la sine…
La această cunoaştere de esenţă se ajunge simplu: trebuie doar să ne orientăm atenţia şi toată puterea noastră de concentrare, un timp suficient de lung (până atingem rezultate), în mod continuu şi neîntrerupt, asupra înţelegerii fenomenelor care ne înconjoară: percepţie, cunoaştere, dorinţă, motivaţie, spaţiu, timp, viaţă…
Astfel, o simplă întrebare (Ce este Viaţa ?, Ce este motivaţia ?, Ce este percepţia?…), la care ne încăpăţânăm să răspundem pentru că simţim în noi o sete infinită de Adevăr, ne poate duce la transcenderea dualităţii, la percepţia directă a Ceea ce Este. Trebuie doar să nu ne mulţumim cu răspunsuri superficiale, de aparenţă, răspunsuri care definesc o noţiune (un cuvânt) prin alte noţiuni (alte cuvinte) nedefinite sau definite la rândul lor prin noţiunea pe care o definesc (de exemplu: X este Y şi Y este X, emoţia este un sentiment şi sentimentul este o emoţie, gândirea este un raţionament şi raţionamentul este o gândire…).
De fapt, nu trebuie să ne mulţumim cu nici un răspuns, indiferent cât de bun ni se pare a fi. Adevăratul răspuns este lipsa răspunsului, este TĂCEREA…
Cunoaşterea de esenţă însă nu o neagă pe cea aparentă, Tăcerea nu neagă Vorbirea, ele se întrepătrund şi se determină reciproc formând un echilibru dinamic, dar pentru aceasta e nevoie mai întâi de a le cunoaşte pe amândouă…
Aşadar, Simon Cananitul poate desemna “ascultarea, supunerea faţă de ţara unde toate dorinţele se împlinesc” sau, cu alte cuvinte, prin prisma a ceea ce am prezentat anterior, supunerea personalităţii noastre în faţa a ceea ce transcende toate dualităţile, în faţa Unităţii, a Întregului.
Astfel de supunere ne poate fi dată doar de cunoaşterea mecanismelor dorinţei şi transcenderea lor şi generează negreşit în noi detaşarea şi nepătimirea ca stări de unire intimă şi nespusă cu TOTUL…
12. Cunoaşterea contradicţiilor interioare, a contradicţiilor din propriul psihic, cunoaşterea deosebirii dintre bine şi rău (discernământul).
Iuda Iscarioteanul, zis şi Trădătorul, reprezintă, aşa cum am mai arătat, acea parte din psihicul nostru care deosebeşte binele de rău, utilul de neutil, favorabilul de nefavorabil. Acest minim discernământ, numit şi voce a conştiinţei, care ne arată că păcatele (orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu) nu ne sunt utile, că ne produc doar suferinţă, există în fiecare dintre noi şi, la un moment dat, din el se va dezvolta o întreagă cunoaştere, care va alunga păcatul din noi. În acel moment, răul din noi este trădat şi numele Domnului este lăudat (Iuda înseamnă “lăudat fie Domnul” – vezi Geneza 29.35).
De la acest minim discernământ, începe transformarea noastră spirituală înspre Bine şi Adevăr şi încet, încet, pe parcursul desăvârşirii noastre, discernământul nostru creşte şi începem să conştientizăm, să înţelegem raţional spusele vocii conştiinţei, care la început erau mai mult intuitive.
Aşadar, trădătorul personalităţii noastre vechi sunt tocmai contradicţiile din aceasta: contradicţiile între păcate şi virtuţi, dintre sinceritatea absolută şi minciună, dintre ceea ce credem şi ceea ce este etc.
Odată conştientizate aceste contradicţii, odată ce conştientizăm că păcatul este opus virtuţii, căutăm a ne comporta doar virtuos (cu calm, linişte, pace, iubire, compasiune, smerenie, curaj…) pentru că acum ştim că doar acest comportament ne este util cu adevărat, putând să aducă în noi liniştea, pacea, fericirea şi mulţumirea interioară.
Aceste douăsprezece forme ale cunoaşterii reprezintă, deci, manifestări concrete ale ideii de Bine şi Adevăr.
Pe de altă parte, având în vedere legătura strânsă dintre Iubire şi Cunoaştere şi determinarea lor reciprocă, cei doisprăzece ucenici grupaţi câte doi, după cum vedem în înşiruirea din evanghelie (Simon şi Andrei, Iacov şi Ioan…), pot reprezenta şase forme distincte ale cunoaşterii grupate fiecare din ele cu câte o formă a Iubirii, pentru a obţine un echilibru perfect în interiorul nostru.
Putem vorbi astfel de şase forme de manifestare ale Iubirii:
1. Iubirea ca Acţiune, îndreptată spre manifestarea în creaţie a Binelui (reprezentată de Andrei), iubire aflată în echilibru cu cunoaşterea legilor naturii (simbolizată de Petru).
2. Iubirea ca şi Compasiune ca şi trăire interioară sensibilă, prin care îi simţim pe toţi cei din jurul nostru aproape de noi, ca fraţi şi surori ale noastre pe care suntem gata oricând să-i Înţelegem şi să-i Ajutăm (simbolizată de Ioan).
Cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomenele manifestate (Iacov, fiul lui Zebedei), ne ajută să purtăm în noi această iubire, deoarece ea ne face să descoperim Armonia întregii creaţii şi profunda legătură care leagă totul cu totul.
3. Iubirea de Adevăr şi Cunoaştere, ca şi chemare lăuntrică sinceră şi profundă, îndreptată spre cunoaşterea tainelor naturii.
Ea e simbolizată de Filip şi îşi găseşte echilibrul alături de “Bartolomeu” - Cunoaşterea formelor de manifestare ale creaţiei.
Această cunoaştere astâmpără setea pe care o simţim dacă suntem cuprinşi de iubirea de Adevăr şi Cunoaştere.
4. Iubirea ca Dăruire, făcută însă cu atenţie şi cu discriminare, bazată pe Cunoaşterea ştiinţifică, verificată, a consecinţelor, a efectelor faptelor noastre.
Vedem astfel cum se completează în interiorul nostru “Matei” (ca formă a Iubirii) cu “Toma Necredinciosul” (ca formă a Cunoaşterii).
5. Iubirea ca Unire strânsă şi intimă cu Întregul, simbolizată de Levii, completată cu cunoaşterea Raţiunii Creatoare, a impulsului creator care ne îndeamnă să fim părtaşi continuei activităţi creatoare realizată de Întreg.
6. Iubirea ca şi Dorinţă de Viaţă, cu tot ce presupune aceasta, simbolizată de Simon Cananitul, urmată îndeaproape, echilibrată şi ajustată astfel încât să ne putem bucura la maxim de ea, de Cunoaşterea şi alungarea din noi a contradicţiilor, prin înţelegerea lor, prin conştientizarea lor (simbolizată de Iuda Trădătorul).
Vedem astfel cum Iubirea şi Cunoaşterea merg mână în mână, completându-se şi generându-se una pe cealaltă.
Trimiterea celor doisprezece apostoli
(Matei 10.1-15)
“Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi de neputinţă.
Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi, Simon, zis Petru şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei şi Ioan fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu şi Levi, zis şi Tadeu; Simon Cananitul şi Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Isus.”
O privire de ansamblu atentă asupra interiorului nostru, ne arată aici moduri greşite de gândire şi necesitatea de a le elimina. În acest moment, e nevoie de a trece de la ansamblu la amănunte, de la contemplare la acţiune şi de a începe să remediem, să eliminăm din psihicul nostru unul câte unul aceste moduri greşite de gândire (păcate).
Ucenicii lui Isus, cum am mai spus, simbolizează, pe plan interior, tocmai aceste concretizări ale ideii de Bine şi Adevăr, reprezentând fiecare dintre ei o formă de cunoaştere specifică, capabilă a ne ajuta să înlăturăm din noi defectele psihice, păcatele, modurile greşite de gândire (duhurile necurate), pentru a le înlocui cu virtuţi - moduri corecte de gândire corespunzătoare (tămăduind astfel boala din noi şi eliminând suferinţa).
Aceste forme ale cunoaşterii, de care pomeneam mai sus, sunt:
1. Cunoaşterea legilor naturii.
După cum am mai arătat când am comentat chemarea lui Petru de către Isus, Simon Petru semnifică ascultarea de ceea ce este baza acestui univers: Legea.
Universul întreg se bazează, se construieşte pe lege. Cunoaşterea acestor legi ale naturii ne permite să ne integrăm cât mai bine creaţiei şi astfel, fiindcă nu atentăm la armonia ei, dobândim mulţumirea şi pacea.
2. Cunoaşterea iubirii ca forţă capabilă să impună şi să menţină respectarea legii în univers.
Andrei, după cum am văzut, arată latura de implicare în creaţie, este acţiunea îndreptată spre bine (iubirea), provenită din cunoaşterea legilor naturii.
Degeaba cunoaştem legile naturii (pe “Petru”), dacă nu căutăm să ne integrăm lor prin iubire (prin “Andrei”).
De aceea, Petru şi Andrei sunt fraţi, sunt nedespărţiţi: cunoaşterea legii şi iubirea menită a menţine această lege merg mână în mână.
A iubi înseamnă a ajuta, a vrea binele nostru şi al celor din jur, înseamnă a acţiona ferm pentru realizarea Binelui, pentru menţinerea Armoniei.
Această iubire, această dorinţă îndreptată spre Bine, spre Armonie presupune de la sine, existenţa şi respectarea Legii care este absolut necesară, pe de o parte existenţei în sine a universului, şi pe de altă parte organizării armonioase a Ceea ce Există (a creaţiei).
3. Cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomenele manifestate, prin intermediul Raţiunii.
Această cunoaştere a legăturilor dintre părţile componente ale Creaţiei este simbolizată de Iacov, fiul lui Zebedei.
Ea ne este absolut necesară pentru a ne integra armonios în manifestare.
4. Cunoaşterea compasiunii (milei), a dăruirii, a iubirii menită a armoniza, a coborî în noi şi în afara noastră pacea şi liniştea armoniei venită din Cunoaştere şi manifestată prin iubire, cunoscută prin Raţiune şi realizată prin Compasiune.
Ioan (“Iahve a avut milă”), în interiorul nostru, reprezintă, deci, compasiunea, forţa iubirii menită a echilibra şi completa Raţiunea.
5. Cunoaşterea în profunzime a tainelor naturii, iniţierea.
Numele Filip provine din grecescul Philippos şi înseamnă “iubitor de cai” (phil - iubitor, hippos - cal).
Calul a fost întotdeauna un simbol al libertăţii, al forţei, a curajului, al statorniciei şi prin toate aceste calităţi, pentru multe culturi, el a fost un simbol al iniţierii, al acelui proces de cunoaştere menit să ducă la cunoaşterea profundă a naturii (interioare şi exterioare) şi astfel, la stăpânirea ei cu rezultatele sus menţionate: libertate, forţă, curaj, putere…
În acest context, Filip simbolizează iubirea, căutarea, apropierea de cunoaşterea iniţiatică, de cunoaşterea profundă a psihicului propriu şi a ceea ce ne înconjoară: starea de veghe, starea de vis, starea de somn, cu diferitele lor elemente: spaţiu, timp, percepţie, mişcare…
Filip reprezintă şi Cunoaşterea de Esenţă, cunoaşterea ce transcende Forma şi Numele.
6. Cunoaşterea formelor de manifestare ale creaţiei.
Există în om tendinţa căderii la extreme, există tentaţia de a preamării astfel doar forma, manifestarea, creaţia sau dimpotrivă doar esenţa, nemanifestarea, absolutul. Dar ambele extreme fac parte din acelaşi fenomen, acela al existenţei şi inexistenţei, deci trebuie cunoscute deopotrivă şi echilibrate.
Filip (cunoaşterea de esenţă, de dincolo de formă, cunoaşterea iniţiatică mistică) trebuie să nu uite de Bartolomeu (cunoaşterea formelor manifestării). Aceştia doi, trebuie să se completeze reciproc.
Numele de Bartolomeu provine din forma grecească Bartholomaios, a unui nume persan de origine arameană, Bartolomay, ceea ce înseamnă “fiul lui Talmay”, sau “fiul colinei din apă” (tel-colină, me-apă).
Apele primordiale, în multe culturi ale pământului, sunt cele din care se naşte universul, reprezentând, deci, nemanifestatul, Absolutul.
Din acestea, cum spuneam, se naşte manifestarea (pământul - colina).
Fiul acestei manifestări, a acestei “coline din apă” este forma, aceasta e cea care se naşte când manifestarea prinde viaţă.
Iată deci, că, cunoaşterea formelor de manifestare ale creaţiei este o necesitate pentru cel ce vrea să înţeleagă integral (integrator), Ceea ce Este (Realitatea, Existenţa, Viaţa,…).
7. Cunoaşterea ştiinţifică simbolizată prin Toma “necredinciosul”.
La o analiză atentă, putem identifica trei surse pentru cunoaştere:
- percepţia directă
- raţiunea
- mărturia
Bineînţeles că, singura în măsură să ne ofere o cunoaştere certă în cea mai mare măsură este percepţia directă. Celelalte două surse ale cunoaşterii şi anume raţiunea şi mărturia, trebuie şi ele luate în considerare, dar ele nu ne pot furniza decât o cunoaştere mai mult sau mai puţin probabilă a fi adevărată.
Certitudinea nu poate să apară decât prin percepţie directă (Toma nu a crezut, până nu a văzut şi el).
Trebuie să cercetăm tot ce ne înconjoară, dar să nu construim edificii pe baza unor teorii, idei, concepte, dogme, credinţe, care nu pot fi verificate, sau care nu au fost verificate de noi. Acestea nu vor fi însă ignorate, ci vor fi luate doar ca ceea ce sunt: nişte ghizi care să ne conducă spre cunoaşterea provenită din percepţie directă, singura pe care merită să ne construim edificiul cunoaşterii, deoarece ea este foarte stabilă şi reprezintă o bază solidă pentru cercetările noastre.
Toma înseamnă “geamăn”, ceea ce ne duce cu gândul la multiplicare, la xeroxare, la copiere, la nişte elemente asemănătoare într-o foarte mare măsură, dar nu identice (gemenii).
Pentru că seamănă foarte mult unele cu altele, aceste elemente pot fi confundate, ceea ce nu este bine.
Astfel, oamenii au prostul obicei de a confunda ceea ce cred despre realitate (cunoaşterea provenită din mărturie şi raţiune), cu ceea ce este în realitate (cunoaşterea venită prin percepţie directă).
Ei confundă teoriile, ideile, conceptele, dogmele lor despre diferite noţiuni ca: păcat, mântuire, viaţă după moarte, divinitate, absolut…, cu realităţile desemnate de aceste noţiuni.
Majoritatea oamenilor, prin instinct de turmă, doar au copiat, au xeroxat gândirea, opinia, părerea societăţii în care s-au născut despre diferite aspecte ale vieţii (politice, economice, religioase, filozofice…), fără a le analiza atent spre a vedea dacă sunt bune şi astfel, în psihicul lor este foarte multă confuzie, deoarece au foarte multe edificii construite pe nisip: pe idei, teorii, concepte, dogme, pe care nu le-au verificat niciodată, cărora nu le-au stabilit niciodată valoarea de adevăr prin percepţie directă, nemijlocită.
Astfel, prin copiere automată, oamenii din societatea actuală au preluat foarte multe moduri greşite de gândire de la aceasta: orgoliu, mânie, frică, lăcomie, lene, desfrâu, tristeţe… şi aceasta deoarece nu le-au verificat şi nu verifică corectitudinea acestora.
Societatea le spune că modurile de gândire menţionate sunt bune, dar la o privire atentă vedem că toate acestea nu provoacă decât suferinţă, deci nu sunt bune pentru noi.
E absolut necesar, deci, să verificăm tot ce primim de la societate. Pentru că deşi aceasta este bine intenţionată, datorită propriei confuzii şi ignoranţe, nu poate să ne transmită decât confuzii şi ignoranţă, care inevitabil va duce la suferinţă.
Iată dar, ce însemnă Toma Necredinciosul: o copiere, o preluare “necredincioasă” a informaţiilor din societate, adică o preluare sceptică a acestora, acordându-le însă prezumţia de nevinovăţie: vor fi considerate adevărate până la proba contrarie şi această probă va fi căutată de noi (nu vom aştepta “să pice din cer”), adică, cu alte cuvinte, vom verifica toate informaţiile primite de la societate şi le vom lua de bune doar pe cele verificate de noi înşine, prin percepţie directă.
Acest mod de raportare la valorile pe care ni le propune o societate sau alta pe plan religios, economic, psihologic, filozofic… ne va scuti de multe confuzii şi suferinţe inutile.
Să copiem, să preluăm dar, necredincios, informaţiile primite şi să le verificăm pe toate pe cât posibil prin noi înşine, afirmându-le şi susţinându-le ca adevărate (şi astfel construind pe ele), doar pe acelea pe care noi înşine le-am verificat prin percepţie directă.
8. Cunoaşterea distincţiei dintre bine şi rău.
Trebuie să ne dezvoltăm, pe cât posibil, discernământul pentru a identifica ceea ce este cu adevărat util şi avantajos (ceea ce este un bine) pentru noi. Pentru aceasta, e nevoie de o analiză profundă a efectelor generate de acţiunile noastre spre a vedea dacă sunt sau ne vor fi favorabile (pomul după roade se cunoaşte).
Printr-o astfel de analiză, putem vedea clar că cele şapte “păcate capitale” nu sunt bune pentru noi: orgoliul, mânia, lenea, lăcomia, frica, tristeţea şi desfrâul, toate provoacă în interiorul nostru nemulţumire, nelinişte, stres, suferinţă psihică şi în exterior distrugerea armoniei prin violenţă (distrugere necontrolată).
De asemenea, nu ne este util să confundăm ceea ce credem noi despre realitate (teorii, idei, concepte, dogme), cu ceea ce este în realitate şi care poate fi văzut doar prin percepţie directă.
Binele, dacă este făcut, generează întotdeauna Armonie interioară şi exterioară şi drept urmare ne simţim mulţumiţi, liniştiţi, în pace şi fericire.
Aceasta este cheia prin care ştim dacă facem sau nu un bine: căutăm la roadele lui şi ele trebuie să fie neapărat liniştea şi mulţumirea.
Dacă nu sunt acestea roadele, indiferent de ce credem noi despre acţiunea noastră (că e bună sau rea), putem şti cu siguranţă că acea acţiune este un rău şi trebuie să căutăm a o îndrepta imediat, dacă vrem să ne recăpătăm fericirea, cât mai curând posibil.
Matei înseamnă “darul lui Iahve”, cum am mai precizat, iar apelativul de vameş face evident referire directă la această capacitate de triere, de vămuire, de discriminare între ceea ce ne este sau nu cu adevărat util şi avantajos.
Matei Vameşul desemnează, deci, dăruirea cu discriminare. Pentru realizarea armoniei, pentru coborârea în noi a păcii şi liniştii, este esenţial să iubim, să dăruim, să-i ajutăm pe toţi, dar să facem acest lucru cu discernământ, să dăruim numai după ce ne-am încredinţat, printr-o analiză cât mai profundă, că darul nostru va produce, în cei care-l vor primi, un bine, o întărire a cunoaşterii şi iubirii lor, o întărire a Armoniei lor interioare şi o întărire pe ansamblu a Armoniei Întregului.
9. Cunoaşterea Raţiunii Creatoare, a Creativităţii, a Inventivităţii, a Imaginaţiei.
Iacov înseamnă “cel ce ţine de călcâi” şi am văzut că simbolizează raţiunea.
Numele de Alfeu este posibil să vină de la Alfa, prima literă a alfabetului grec şi astfel să simbolizeze Începutul creaţiei.
Deci, “Iacov, fiul lui Alfeu” poate simboliza, în interiorul nostru, raţiunea care se naşte imediat după Începutul creaţiei şi anume Raţiunea Creatoare, Inventivitatea, Imaginaţia, Creativitatea. Manifestarea exterioară a acestei Raţiuni este cea care permite să se nască toată această infinită diversitate de forme ce caracterizează manifestarea, creaţia.
Această cunoaştere, născută şi dezvoltată în interiorul nostru, ne permite să participăm şi noi, pe cât ne este posibil, la realizarea operei Creatorului.
10. Cunoaşterea mistică, intuitivă; cunoaşterea imensităţii, a infinitului, a misterului, percepţia directă a Ceea ce Este.
Ea este simbolizată de Levi, care înseamnă “alipire”, ceea ce ne duce imediat cu gândul la uniune, contopire, întrepătrundere, unire strânsă cu realitatea transcendentală, unire strânsă cu tot ce ne înconjoară, contopire cu Întregul.
Nu întâmplător “preoţii lui Israel”, adică cei care sunt meniţi să facă legătura cu divinitatea în interiorul ţării noastre psihologice, provin din “neamul lui Levii” şi se numesc “Leviţi”, adică alipiţi, contopiţi cu divinul, deoarece doar această cunoaştere a misterului, a infinitului, a eternităţii, a imanentului, a transcendentului… ne poate pune în legătură cu Ceea ce Este şi nu poate fi numit…
Această trăire, această experienţă este religia, este trăirea religioasă, deoarece termenul religie provine de la grecescul “religare” şi înseamnă reunire, întoarcerea la o legătură strânsă.
Doar un om care cunoaşte Ceea ce Este, imensitatea, infinitul…, care cunoaşte şi simte Întregul în integralitatea lui, devenind o parte armonioasă a lui, poate fi numit religios…
11. Cunoaşterea mecanismelor dorinţei şi transcenderea lor, cunoaşterea a ceea ce înseamnă detaşare şi nepătimire.
Simon înseamnă “ascultare” iar apelativul de Cananit îşi trage rădăcinile bineînţeles de la Canan “ţara unde curge lapte şi miere “ (vezi Exodul 3.8) şi simbolizează, aşadar, un loc unde toate dorinţele sunt împlinite.
O minimă cunoaştere a mecanismelor psihologice ne arată că întotdeauna, atâta timp cât existăm, vom avea dorinţe neîmplinite, aşadar această împlinire a tuturor dorinţelor ar părea o utopie, un lucru imposibil de realizat.
Şi într-un fel aşa este dar, pe de altă parte, o aprofundare a mecanismelor şi motivaţiilor care generează orice dorinţă, ne duce la cunoaşterea faptului că absolut orice motivaţie am avea pentru dorinţele noastre, ea este pur subiectivă, neavând un caracter obiectiv. Vreau să spun prin aceasta că, indiferent ce acţiune am face (pentru a îndeplini o dorinţă), putem găsi cel puţin zece motivaţii diferite şi distincte pentru zece oameni care fac acea acţiune sau chiar pentru acelaşi om (dacă acţiunea este efectuată în momente de timp diferite).
De exemplu, dorinţa de a te ruga, respectiv acţiunea de a te ruga, poate avea ca motivaţie: o cerere, o mulţumire, o comunicare cu divinul, o datorie, o obligaţie…
Această cunoaştere a caracterului pur subiectiv al motivaţiilor şi dorinţei, combinată cu cunoaşterea şi simţirea deopotrivă a Misterului, a infinitului, a imensităţii, a eternităţii… poate genera în noi o lipsă de dorinţă sau, mai bine zis, o transcendere a ei.
În acest caz, se poate spune că ne-am îndeplinit toate dorinţele, deoarece acum cunoaştem şi transcendem noţiunea de dorinţă şi mecanismul ei.
E la fel ca şi cu noţiunea de cunoaştere. Atâta timp cât nu pătrundem în profunzimea acestui fenomen pentru a-i cunoaşte esenţa, avem impresia că putem cunoaşte orice şi avem o sete de nestăvilit de noi şi noi lucruri (obiecte) de cunoscut, apoi dacă pătrundem şi înţelegem în profunzime cunoaşterea cu strânsa ei corelare de fenomenul percepţiei, toată căutarea noastră cade, toate frământările noastre dispar, deoarece ajungem să ştim, să simţim (pe lângă faptul că înţelegem) că în esenţă nimic nu poate fi cunoscut cu adevărat.
Doar formele pot fi cunoscute şi ele sunt trecătoare.
În acel moment, putem spune că am cunoscut totul, deoarece atunci cunoaştem esenţa, cunoaştem însăşi substratul noţiunii de cunoaştere…
Când cunoaştem esenţa unor fenomene cum sunt dorinţa, cunoaşterea, percepţia, atunci putem simţi că nu mai este nimic de dorit sau de nedorit, nimic de cunoscut sau de necunoscut, percepţia de esenţă a realităţii ne ajută să transcendem dualitatea contrariilor, dându-ne posibilitatea de a ne transpune simultan în dorinţă şi în lipsa ei, în cunoaşterea unui fenomen şi lipsa acestei cunoaşteri. Este o stare integratoare, ce uneşte totul, uneşte toate extremele într-o unitate profund interrelaţionată, într-un TOT, într-un Întreg.
Astfel de transcendere a dualităţilor ne transpune într-o stare de Detaşare şi de Nepătimire. Suntem detaşaţi, deoarece ne desprindem de extreme şi nu ne mai lăsăm a cădea când în una când în cealaltă. Acum stăm uniţi la egală distanţă de toate dualităţile: manifestare-nemanifestare, bine-rău, lumină-întuneric, dorinţă şi lipsa ei, cunoaştere şi necunoaştere…
Acum stăm în punctul care uneşte orice extreme, suntem în centru, suntem integraţi Existenţei pe deplin şi astfel nepătimirea (lipsa căderii în patimi, în extremele fenomenelor, în dualităţi) se aşează în noi de la sine…
La această cunoaştere de esenţă se ajunge simplu: trebuie doar să ne orientăm atenţia şi toată puterea noastră de concentrare, un timp suficient de lung (până atingem rezultate), în mod continuu şi neîntrerupt, asupra înţelegerii fenomenelor care ne înconjoară: percepţie, cunoaştere, dorinţă, motivaţie, spaţiu, timp, viaţă…
Astfel, o simplă întrebare (Ce este Viaţa ?, Ce este motivaţia ?, Ce este percepţia?…), la care ne încăpăţânăm să răspundem pentru că simţim în noi o sete infinită de Adevăr, ne poate duce la transcenderea dualităţii, la percepţia directă a Ceea ce Este. Trebuie doar să nu ne mulţumim cu răspunsuri superficiale, de aparenţă, răspunsuri care definesc o noţiune (un cuvânt) prin alte noţiuni (alte cuvinte) nedefinite sau definite la rândul lor prin noţiunea pe care o definesc (de exemplu: X este Y şi Y este X, emoţia este un sentiment şi sentimentul este o emoţie, gândirea este un raţionament şi raţionamentul este o gândire…).
De fapt, nu trebuie să ne mulţumim cu nici un răspuns, indiferent cât de bun ni se pare a fi. Adevăratul răspuns este lipsa răspunsului, este TĂCEREA…
Cunoaşterea de esenţă însă nu o neagă pe cea aparentă, Tăcerea nu neagă Vorbirea, ele se întrepătrund şi se determină reciproc formând un echilibru dinamic, dar pentru aceasta e nevoie mai întâi de a le cunoaşte pe amândouă…
Aşadar, Simon Cananitul poate desemna “ascultarea, supunerea faţă de ţara unde toate dorinţele se împlinesc” sau, cu alte cuvinte, prin prisma a ceea ce am prezentat anterior, supunerea personalităţii noastre în faţa a ceea ce transcende toate dualităţile, în faţa Unităţii, a Întregului.
Astfel de supunere ne poate fi dată doar de cunoaşterea mecanismelor dorinţei şi transcenderea lor şi generează negreşit în noi detaşarea şi nepătimirea ca stări de unire intimă şi nespusă cu TOTUL…
12. Cunoaşterea contradicţiilor interioare, a contradicţiilor din propriul psihic, cunoaşterea deosebirii dintre bine şi rău (discernământul).
Iuda Iscarioteanul, zis şi Trădătorul, reprezintă, aşa cum am mai arătat, acea parte din psihicul nostru care deosebeşte binele de rău, utilul de neutil, favorabilul de nefavorabil. Acest minim discernământ, numit şi voce a conştiinţei, care ne arată că păcatele (orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu) nu ne sunt utile, că ne produc doar suferinţă, există în fiecare dintre noi şi, la un moment dat, din el se va dezvolta o întreagă cunoaştere, care va alunga păcatul din noi. În acel moment, răul din noi este trădat şi numele Domnului este lăudat (Iuda înseamnă “lăudat fie Domnul” – vezi Geneza 29.35).
De la acest minim discernământ, începe transformarea noastră spirituală înspre Bine şi Adevăr şi încet, încet, pe parcursul desăvârşirii noastre, discernământul nostru creşte şi începem să conştientizăm, să înţelegem raţional spusele vocii conştiinţei, care la început erau mai mult intuitive.
Aşadar, trădătorul personalităţii noastre vechi sunt tocmai contradicţiile din aceasta: contradicţiile între păcate şi virtuţi, dintre sinceritatea absolută şi minciună, dintre ceea ce credem şi ceea ce este etc.
Odată conştientizate aceste contradicţii, odată ce conştientizăm că păcatul este opus virtuţii, căutăm a ne comporta doar virtuos (cu calm, linişte, pace, iubire, compasiune, smerenie, curaj…) pentru că acum ştim că doar acest comportament ne este util cu adevărat, putând să aducă în noi liniştea, pacea, fericirea şi mulţumirea interioară.
Aceste douăsprezece forme ale cunoaşterii reprezintă, deci, manifestări concrete ale ideii de Bine şi Adevăr.
Pe de altă parte, având în vedere legătura strânsă dintre Iubire şi Cunoaştere şi determinarea lor reciprocă, cei doisprăzece ucenici grupaţi câte doi, după cum vedem în înşiruirea din evanghelie (Simon şi Andrei, Iacov şi Ioan…), pot reprezenta şase forme distincte ale cunoaşterii grupate fiecare din ele cu câte o formă a Iubirii, pentru a obţine un echilibru perfect în interiorul nostru.
Putem vorbi astfel de şase forme de manifestare ale Iubirii:
1. Iubirea ca Acţiune, îndreptată spre manifestarea în creaţie a Binelui (reprezentată de Andrei), iubire aflată în echilibru cu cunoaşterea legilor naturii (simbolizată de Petru).
2. Iubirea ca şi Compasiune ca şi trăire interioară sensibilă, prin care îi simţim pe toţi cei din jurul nostru aproape de noi, ca fraţi şi surori ale noastre pe care suntem gata oricând să-i Înţelegem şi să-i Ajutăm (simbolizată de Ioan).
Cunoaşterea cauzalităţii dintre fenomenele manifestate (Iacov, fiul lui Zebedei), ne ajută să purtăm în noi această iubire, deoarece ea ne face să descoperim Armonia întregii creaţii şi profunda legătură care leagă totul cu totul.
3. Iubirea de Adevăr şi Cunoaştere, ca şi chemare lăuntrică sinceră şi profundă, îndreptată spre cunoaşterea tainelor naturii.
Ea e simbolizată de Filip şi îşi găseşte echilibrul alături de “Bartolomeu” - Cunoaşterea formelor de manifestare ale creaţiei.
Această cunoaştere astâmpără setea pe care o simţim dacă suntem cuprinşi de iubirea de Adevăr şi Cunoaştere.
4. Iubirea ca Dăruire, făcută însă cu atenţie şi cu discriminare, bazată pe Cunoaşterea ştiinţifică, verificată, a consecinţelor, a efectelor faptelor noastre.
Vedem astfel cum se completează în interiorul nostru “Matei” (ca formă a Iubirii) cu “Toma Necredinciosul” (ca formă a Cunoaşterii).
5. Iubirea ca Unire strânsă şi intimă cu Întregul, simbolizată de Levii, completată cu cunoaşterea Raţiunii Creatoare, a impulsului creator care ne îndeamnă să fim părtaşi continuei activităţi creatoare realizată de Întreg.
6. Iubirea ca şi Dorinţă de Viaţă, cu tot ce presupune aceasta, simbolizată de Simon Cananitul, urmată îndeaproape, echilibrată şi ajustată astfel încât să ne putem bucura la maxim de ea, de Cunoaşterea şi alungarea din noi a contradicţiilor, prin înţelegerea lor, prin conştientizarea lor (simbolizată de Iuda Trădătorul).
Vedem astfel cum Iubirea şi Cunoaşterea merg mână în mână, completându-se şi generându-se una pe cealaltă.
