Iertarea greşelilor
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Cauzele profunde ale “păcatelor”: aşteptările false şi ataşamentele neîntemeiate
Iertarea greşelilor
(Matei 18.15-20)
“Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă ai câştigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.
Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş.”
Pe plan interior, pe planul minţii, gândul care analizează, care vrea să elimine modurile greşite de gândire din psihic e frate (are o natură similară), cu aceste moduri greşite de gândire ce trebuie corectate.
Astfel, prin gândul discriminator prin care analizăm psihicul nostru, putem descoperii la un moment dat (în urma autoanalizei psihice) un mod greşit de gândire în noi (un frate care a păcătuit), ca de exemplu: orgoliu, mânie, frică, tristeţe…
În acel moment, trebuie să încercăm să înţelegem în profunzime de ce e greşit acel mod de gândire, pentru a-l corecta (a-l câştiga pe acel frate) şi pentru aceasta îl analizăm (mustrăm), prima dată prin motivaţia care ne-a îndemnat să facem acea corectare: “tu (orgoliu, mânie, tristeţe…) nu eşti bun (util) pentru mine deoarece îmi provoci suferinţă”.
Dacă acel defect de gândire este puternic (adânc) înrădăcinat în psihicul nostru, această motivaţie nu va fi suficientă pentru ca el să renunţe a se manifesta. Atunci vom întări înţelegerea noastră asupra inutilităţii şi dezavantajului pe care ni-l provoacă acel defect psihologic, aducând la lumina conştiinţei (spunând în gând sau cu voce tare şi conştientizând cât mai bine) alte motive (fraţi) pentru care nu e bun. Şi facem acest lucru intrând în detalii, ca de exemplu în cazul mâniei:
- “această mânie provoacă în interiorul meu o stare de nelinişte, stres, agitaţie, care îmi perturbă armonia interioară iar în exterior, de asemenea, ea provoacă rea-voinţă faţă de ceilalţi, care apoi se întoarce înapoi împotriva mea, provoacă violenţă şi alte acţiuni necugetate, care distrug armonia mea exterioară şi astfel, mă vor face să sufăr.
Trebuie doar să conştientizez bine acest lucru: de pe urma mâniei nu am nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Prin ea câştig doar suferinţă (interioară şi exterioară), dar de asemenea câştig nu am nevoie…”
- “întotdeauna când sunt calm, liniştit, stăpân pe mine şi răspund mâniei şi orgoliului celor din jur cu iubire (ajutor binevoitor discriminativ), mă simt bine şi în cele din urmă şi cei care “mă atacă” se liniştesc.
În schimb, dacă răspund la mânia lor cu mânia mea, se creează un cerc vicios (care porneşte de cele mai multe ori de la lucruri nesemnificative), care “se îngroaşă” dacă nici unul din noi nu-l întrerupe (prin schimbarea atitudinii de mânie în calm şi bunăvoinţă) şi duce, astfel, la apariţia unor situaţii conflictuale, încordate, angoasante pe perioade lungi de timp, perioade în care, datorită întreţinerii mâniei în mine (acum poate transformată în furie sau chiar ură), armonia mea interioară (liniştea, pacea) sunt aproape total distruse, fiind înlocuite de suferinţă.
De aceea, nu trebuie să susţin şi să menţin în mine nici o clipă mânia. Ea nu-mi este utilă şi avantajoasă”.
- “situaţia aceasta pentru care m-am mâniat (cineva nu a făcut ceva ce eu am vrut, sau s-a comportat urât, sau nu mi-a reuşit ceva) este nesemnificativă dacă extinzându-mi sfera de cuprindere a conştiinţei o compar cu problemele a milioane de oameni care mor în războaie, sau de foame (care strigă în van şi nu-i ascultă nimeni), sau comparativ cu infinitatea universului, cu imensitatea acestuia”.
- “ştiu că mânia este un păcat (un defect psihologic) şi că manifestarea ei este împotriva Armoniei, a Divinului, iar eu nu vreau să mă ridic împotriva acestora, eu vreau să le las pe aceste să se manifeste prin mine (Divinul, Iubirea)”.
Toate aceste justificări cât de cât mai amănunţite (aceşti martori) sunt încercări de a motiva şi de a înţelege din ce în ce mai profund de ce aceste moduri de gândire (păcate) sunt greşite, şi ele, de cele mai multe ori, reuşesc să tempereze, să reducă manifestarea acestor păcate.
Totuşi, instanţa finală care ne convinge în întregime de faptul că aceste moduri greşite de gândire sunt greşite (păgâne) este cunoaşterea profundă a legilor de manifestare a naturii (aceasta e piatra pe care e construită Biserica - împărăţia Armoniei interioare şi exterioare).
Astfel, în urma unor analize profunde a acestor “păcate” (a acestor moduri de gândire eronate), identificăm precis greşeala de gândire ce le caracterizează: întotdeauna, ele (păcatele) sunt nişte:
a) aşteptări false: ne aşteptăm să se realizeze lucruri imposibile: ca toată lumea să ne facă pe plac, ca toate lucrurile să meargă după cum vrem noi (neluând astfel în calcul rezistenţele), ca lumea să se transforme sau să se comporte aşa cum credem noi că ar trebui să se comporte (lucru evident imposibil). Lumea se comportă aşa cum se comportă. Noi nu o controlăm şi nici nu o vom putea controla vreodată (nu ne putem controla nici gândurile în mod corespunzător, cum atunci vom controla exteriorul?).
Ea se manifestă aşa cum se manifestă. Noi trebuie (dacă vrem să fim mereu fericiţi, mulţumiţi, în pace) să ne adaptăm imediat cu bunăvoinţă şi cunoaştere la Schimbarea care caracterizează în mod fundamental lumea şi să încercăm, pe cât posibil, a direcţiona (nu a controla!) această schimbare spre Bine, spre Armonie (atât în interiorul nostru, cât şi în afara noastră).
Conştientizând că, de fapt, atunci când am fost (sau suntem) orgolioşi, mânioşi, furioşi, trişti, lacomi… ne-am aşteptat “să culegem pere din prun”, adică, ne-am aşteptat să se întâmple lucruri care nu se vor întâmpla niciodată, datorită legilor naturii (ca, de exemplu: ca toţi să ne facă pe plac şi să se comporte şi să gândească exact ca noi), aceste greşeli de gândire dispar instantaneu.
Odată ce un om conştientizează că “prunul face doar prune” şi că niciodată nu s-a întâmplat altfel, el renunţă să se mai revolte, să se mai mânie, sau să se mai întristeze “că de ce nu face prunul pere?”
La fel, când un om conştientizează (înţelege profund) că lucrurile sunt aşa cum sunt: nu toată lumea ne face pe plac, nu toţi gândesc ca şi noi, nu toate lucrurile sunt aşa cum vrem noi să fie, el renunţă cu seninătate să se mai revolte, să se mai mânie sau întristeze că de ce “nu-i face cutare pe plac”, sau de ce nu sunt lucrurile aşa cum vrem noi să fie.
El, aşadar, constată senin că lucrurile sunt aşa cum sunt şi dacă este convins că nu sunt bune (în armonie), încearcă să le facă bune, conştientizând însă faptul că s-ar putea să nu reuşească (datorită rezistenţelor ce apar pe parcurs) şi acceptând senin eşecul dacă, acesta are loc. Oricum, el încearcă din nou, până ce la urmă reuşeşte (dacă acţiunea lui e posibilă a se realiza conform legilor naturii).
Este, deci, util să privim realitatea aşa cum este (nu cum vrem noi să fie) şi să ne adaptăm senini ei, căutând a reface armonia (interioară şi exterioară), atunci când aceasta este distrusă.
b) sau ataşamente neîntemeiate, adică nişte legături imposibile (în timp sau în spaţiu): ne aşteptăm ca legăturile pe care le dezvoltăm cu anumite obiecte (haine, cărţi, case) sau persoane, să dureze o veşnicie, ori legea naturii spune că toate legăturile se rup mai devreme sau mai târziu datorită Schimbării Perpetue, care domneşte în Lume.
Şi astfel, atunci când legăturile (pe care le consideram în mod greşit veşnice) ajung la un sfârşit (“pierdem” obiectele sau persoanele), ne revoltăm sau ne întristăm inutil, suferim ca “proştii” datorită faptului că susţinem în psihicul nostru o aşteptare falsă (imposibilă a se realiza), refuzând a accepta realitatea.
Conştientizând însă profund că toate legăturile (ataşamentele) au un sfârşit atunci când acesta este atins, îl acceptăm senini, cu mulţumire în suflet şi mergem mai departe, fără a permite suferinţei să se manifeste: ea e un semnal care apare doar dacă nu păstrăm Armonia prin cunoaşterea şi adaptarea optimă în Ansamblul Universului, prin cunoaşterea legilor lui de manifestare imuabile, din care una spune că orice legătură are un sfârşit, iar sfârşitul unei legături este începutul alteia.
Noi suntem legaţi de ansamblul universului şi de fiecare element al său, printr-o infinitate de legături care se modifică tot timpul.
În anumite momente de timp şi într-un anumit spaţiu, suntem mai puternic legaţi (ataşaţi) de anumite elemente (obiecte, persoane, fiinţe, idei), în alte momente, de alte elemente. Şi tot aşa, VIAŢA MERGE ÎNAINTE şi noi alături de ea, pentru că, în mod esenţial, în profunzime suntem puternic legaţi de întreg universul. Şi această legătură cu Întregul (mai puternică prin anumite elemente ale lui decât prin altele) este veşnică atâta timp cât Lumea există.
“Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”
Căderea la extreme (cer, pământ) nu este calea celui care vrea să transceandă dualitatea şi să înţeleagă manifestarea, în integralitatea ei.
Dacă vrem să înţelegem cu adevărat o extremă a unui fenomen (bine-rău, frumos-urât, jos-sus, lumină-întuneric, suferinţă-fericire, cer-pământ), trebuie să înţelegem că ea este profund legată de cealaltă, depinzând de ea, născându-se din ea: cerul este legat de pământ, binele de rău, suferinţa de fericire… Elementul de legătură îl reprezintă esenţa fenomenului, a căror extreme le analizăm.
Când înţelegem o extremă, o putem folosi construind (legând), pe ea şi pe cealaltă deopotrivă, Armonia Întregului Nondual.
Extremele sunt doar aparente şi în esenţă nu sunt contradictorii şi nici nu se exclud reciproc; ele sunt complementare şi se întregesc unele pe celelalte. De fapt, sunt doar părţi componente ale unuia şi aceluiaşi fenomen, care este esenţial, Indivizibil şi Etern, purtând nume ca: Nenumitul, Viaţă, Absolut, Dumnezeu, Vid, Realitate, Adevăr…
“Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.
Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”
Dacă în conştiinţa noastră (pe pământ) unim contrariile, concentrându-le (învoindu-le) pe amândouă să ceară acelaşi lucru, adică cunoaşterea Esenţei ce le-a dat naştere la amândouă (cunoaşterea Esenţei Realităţii), aceasta va coborî negreşit în noi (din sânul Fiinţei - a Tatălui, ca manifestare a ei).
Astfel, dacă nu mai “alergăm unilateral”, încercând în van a realiza (şi astfel pentru aceasta, a înţelege) doar una din extremele fenomenelor ignorând-o pe cealaltă (de exemplu vrem binele, fără a înţelege răul, vrem fericirea, fără a înţelege ce este suferinţa…) şi ne unim forţele minţii pentru a înţelege deopotrivă ambele extreme ale unui fenomen (în legătura lor strânsă) atunci putem în urma unui efort susţinut de concentrare asupra unui fenomen (viaţă, spaţiu, existenţă, senzaţie…) să realizăm Ceea ce Este, Absolutul!
Adevărul, Realitatea, Absolutul coboară întotdeauna pentru a fi punct de sprijin (a sta la mijloc) pentru cei ce îl caută cercetându-i (“adunându-se” pentru a-i înţelege) formele de manifestare (Numele Său), cercetare care porneşte din dorinţa lor de a transcende dualitatea (doiul), înţelegând astfel esenţa, sau din dorinţa lor de a crea (prin legea treiului) în ei însuşi Cunoaşterea Absolutului prin distrugerea din interiorul lor a oricărei urme de Ignoranţă şi Iluzie (manifestate ca şi confuzie între Ceea ce Este şi ceea ce credem despre Ceea ce Este).
Când interpretările noastre mentale (semnificaţiile, ideile, conceptele ataşate obiectelor şi numelor date acestora) nu se mai suprapun peste obiectele (realităţile) percepute (adică atunci când “mintea tace”), atunci vedem, percepem direct Ceea ce Este…
Iertarea greşelilor
(Matei 18.15-20)
“Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă ai câştigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.
Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş.”
Pe plan interior, pe planul minţii, gândul care analizează, care vrea să elimine modurile greşite de gândire din psihic e frate (are o natură similară), cu aceste moduri greşite de gândire ce trebuie corectate.
Astfel, prin gândul discriminator prin care analizăm psihicul nostru, putem descoperii la un moment dat (în urma autoanalizei psihice) un mod greşit de gândire în noi (un frate care a păcătuit), ca de exemplu: orgoliu, mânie, frică, tristeţe…
În acel moment, trebuie să încercăm să înţelegem în profunzime de ce e greşit acel mod de gândire, pentru a-l corecta (a-l câştiga pe acel frate) şi pentru aceasta îl analizăm (mustrăm), prima dată prin motivaţia care ne-a îndemnat să facem acea corectare: “tu (orgoliu, mânie, tristeţe…) nu eşti bun (util) pentru mine deoarece îmi provoci suferinţă”.
Dacă acel defect de gândire este puternic (adânc) înrădăcinat în psihicul nostru, această motivaţie nu va fi suficientă pentru ca el să renunţe a se manifesta. Atunci vom întări înţelegerea noastră asupra inutilităţii şi dezavantajului pe care ni-l provoacă acel defect psihologic, aducând la lumina conştiinţei (spunând în gând sau cu voce tare şi conştientizând cât mai bine) alte motive (fraţi) pentru care nu e bun. Şi facem acest lucru intrând în detalii, ca de exemplu în cazul mâniei:
- “această mânie provoacă în interiorul meu o stare de nelinişte, stres, agitaţie, care îmi perturbă armonia interioară iar în exterior, de asemenea, ea provoacă rea-voinţă faţă de ceilalţi, care apoi se întoarce înapoi împotriva mea, provoacă violenţă şi alte acţiuni necugetate, care distrug armonia mea exterioară şi astfel, mă vor face să sufăr.
Trebuie doar să conştientizez bine acest lucru: de pe urma mâniei nu am nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Prin ea câştig doar suferinţă (interioară şi exterioară), dar de asemenea câştig nu am nevoie…”
- “întotdeauna când sunt calm, liniştit, stăpân pe mine şi răspund mâniei şi orgoliului celor din jur cu iubire (ajutor binevoitor discriminativ), mă simt bine şi în cele din urmă şi cei care “mă atacă” se liniştesc.
În schimb, dacă răspund la mânia lor cu mânia mea, se creează un cerc vicios (care porneşte de cele mai multe ori de la lucruri nesemnificative), care “se îngroaşă” dacă nici unul din noi nu-l întrerupe (prin schimbarea atitudinii de mânie în calm şi bunăvoinţă) şi duce, astfel, la apariţia unor situaţii conflictuale, încordate, angoasante pe perioade lungi de timp, perioade în care, datorită întreţinerii mâniei în mine (acum poate transformată în furie sau chiar ură), armonia mea interioară (liniştea, pacea) sunt aproape total distruse, fiind înlocuite de suferinţă.
De aceea, nu trebuie să susţin şi să menţin în mine nici o clipă mânia. Ea nu-mi este utilă şi avantajoasă”.
- “situaţia aceasta pentru care m-am mâniat (cineva nu a făcut ceva ce eu am vrut, sau s-a comportat urât, sau nu mi-a reuşit ceva) este nesemnificativă dacă extinzându-mi sfera de cuprindere a conştiinţei o compar cu problemele a milioane de oameni care mor în războaie, sau de foame (care strigă în van şi nu-i ascultă nimeni), sau comparativ cu infinitatea universului, cu imensitatea acestuia”.
- “ştiu că mânia este un păcat (un defect psihologic) şi că manifestarea ei este împotriva Armoniei, a Divinului, iar eu nu vreau să mă ridic împotriva acestora, eu vreau să le las pe aceste să se manifeste prin mine (Divinul, Iubirea)”.
Toate aceste justificări cât de cât mai amănunţite (aceşti martori) sunt încercări de a motiva şi de a înţelege din ce în ce mai profund de ce aceste moduri de gândire (păcate) sunt greşite, şi ele, de cele mai multe ori, reuşesc să tempereze, să reducă manifestarea acestor păcate.
Totuşi, instanţa finală care ne convinge în întregime de faptul că aceste moduri greşite de gândire sunt greşite (păgâne) este cunoaşterea profundă a legilor de manifestare a naturii (aceasta e piatra pe care e construită Biserica - împărăţia Armoniei interioare şi exterioare).
Astfel, în urma unor analize profunde a acestor “păcate” (a acestor moduri de gândire eronate), identificăm precis greşeala de gândire ce le caracterizează: întotdeauna, ele (păcatele) sunt nişte:
a) aşteptări false: ne aşteptăm să se realizeze lucruri imposibile: ca toată lumea să ne facă pe plac, ca toate lucrurile să meargă după cum vrem noi (neluând astfel în calcul rezistenţele), ca lumea să se transforme sau să se comporte aşa cum credem noi că ar trebui să se comporte (lucru evident imposibil). Lumea se comportă aşa cum se comportă. Noi nu o controlăm şi nici nu o vom putea controla vreodată (nu ne putem controla nici gândurile în mod corespunzător, cum atunci vom controla exteriorul?).
Ea se manifestă aşa cum se manifestă. Noi trebuie (dacă vrem să fim mereu fericiţi, mulţumiţi, în pace) să ne adaptăm imediat cu bunăvoinţă şi cunoaştere la Schimbarea care caracterizează în mod fundamental lumea şi să încercăm, pe cât posibil, a direcţiona (nu a controla!) această schimbare spre Bine, spre Armonie (atât în interiorul nostru, cât şi în afara noastră).
Conştientizând că, de fapt, atunci când am fost (sau suntem) orgolioşi, mânioşi, furioşi, trişti, lacomi… ne-am aşteptat “să culegem pere din prun”, adică, ne-am aşteptat să se întâmple lucruri care nu se vor întâmpla niciodată, datorită legilor naturii (ca, de exemplu: ca toţi să ne facă pe plac şi să se comporte şi să gândească exact ca noi), aceste greşeli de gândire dispar instantaneu.
Odată ce un om conştientizează că “prunul face doar prune” şi că niciodată nu s-a întâmplat altfel, el renunţă să se mai revolte, să se mai mânie, sau să se mai întristeze “că de ce nu face prunul pere?”
La fel, când un om conştientizează (înţelege profund) că lucrurile sunt aşa cum sunt: nu toată lumea ne face pe plac, nu toţi gândesc ca şi noi, nu toate lucrurile sunt aşa cum vrem noi să fie, el renunţă cu seninătate să se mai revolte, să se mai mânie sau întristeze că de ce “nu-i face cutare pe plac”, sau de ce nu sunt lucrurile aşa cum vrem noi să fie.
El, aşadar, constată senin că lucrurile sunt aşa cum sunt şi dacă este convins că nu sunt bune (în armonie), încearcă să le facă bune, conştientizând însă faptul că s-ar putea să nu reuşească (datorită rezistenţelor ce apar pe parcurs) şi acceptând senin eşecul dacă, acesta are loc. Oricum, el încearcă din nou, până ce la urmă reuşeşte (dacă acţiunea lui e posibilă a se realiza conform legilor naturii).
Este, deci, util să privim realitatea aşa cum este (nu cum vrem noi să fie) şi să ne adaptăm senini ei, căutând a reface armonia (interioară şi exterioară), atunci când aceasta este distrusă.
b) sau ataşamente neîntemeiate, adică nişte legături imposibile (în timp sau în spaţiu): ne aşteptăm ca legăturile pe care le dezvoltăm cu anumite obiecte (haine, cărţi, case) sau persoane, să dureze o veşnicie, ori legea naturii spune că toate legăturile se rup mai devreme sau mai târziu datorită Schimbării Perpetue, care domneşte în Lume.
Şi astfel, atunci când legăturile (pe care le consideram în mod greşit veşnice) ajung la un sfârşit (“pierdem” obiectele sau persoanele), ne revoltăm sau ne întristăm inutil, suferim ca “proştii” datorită faptului că susţinem în psihicul nostru o aşteptare falsă (imposibilă a se realiza), refuzând a accepta realitatea.
Conştientizând însă profund că toate legăturile (ataşamentele) au un sfârşit atunci când acesta este atins, îl acceptăm senini, cu mulţumire în suflet şi mergem mai departe, fără a permite suferinţei să se manifeste: ea e un semnal care apare doar dacă nu păstrăm Armonia prin cunoaşterea şi adaptarea optimă în Ansamblul Universului, prin cunoaşterea legilor lui de manifestare imuabile, din care una spune că orice legătură are un sfârşit, iar sfârşitul unei legături este începutul alteia.
Noi suntem legaţi de ansamblul universului şi de fiecare element al său, printr-o infinitate de legături care se modifică tot timpul.
În anumite momente de timp şi într-un anumit spaţiu, suntem mai puternic legaţi (ataşaţi) de anumite elemente (obiecte, persoane, fiinţe, idei), în alte momente, de alte elemente. Şi tot aşa, VIAŢA MERGE ÎNAINTE şi noi alături de ea, pentru că, în mod esenţial, în profunzime suntem puternic legaţi de întreg universul. Şi această legătură cu Întregul (mai puternică prin anumite elemente ale lui decât prin altele) este veşnică atâta timp cât Lumea există.
“Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”
Căderea la extreme (cer, pământ) nu este calea celui care vrea să transceandă dualitatea şi să înţeleagă manifestarea, în integralitatea ei.
Dacă vrem să înţelegem cu adevărat o extremă a unui fenomen (bine-rău, frumos-urât, jos-sus, lumină-întuneric, suferinţă-fericire, cer-pământ), trebuie să înţelegem că ea este profund legată de cealaltă, depinzând de ea, născându-se din ea: cerul este legat de pământ, binele de rău, suferinţa de fericire… Elementul de legătură îl reprezintă esenţa fenomenului, a căror extreme le analizăm.
Când înţelegem o extremă, o putem folosi construind (legând), pe ea şi pe cealaltă deopotrivă, Armonia Întregului Nondual.
Extremele sunt doar aparente şi în esenţă nu sunt contradictorii şi nici nu se exclud reciproc; ele sunt complementare şi se întregesc unele pe celelalte. De fapt, sunt doar părţi componente ale unuia şi aceluiaşi fenomen, care este esenţial, Indivizibil şi Etern, purtând nume ca: Nenumitul, Viaţă, Absolut, Dumnezeu, Vid, Realitate, Adevăr…
“Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.
Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”
Dacă în conştiinţa noastră (pe pământ) unim contrariile, concentrându-le (învoindu-le) pe amândouă să ceară acelaşi lucru, adică cunoaşterea Esenţei ce le-a dat naştere la amândouă (cunoaşterea Esenţei Realităţii), aceasta va coborî negreşit în noi (din sânul Fiinţei - a Tatălui, ca manifestare a ei).
Astfel, dacă nu mai “alergăm unilateral”, încercând în van a realiza (şi astfel pentru aceasta, a înţelege) doar una din extremele fenomenelor ignorând-o pe cealaltă (de exemplu vrem binele, fără a înţelege răul, vrem fericirea, fără a înţelege ce este suferinţa…) şi ne unim forţele minţii pentru a înţelege deopotrivă ambele extreme ale unui fenomen (în legătura lor strânsă) atunci putem în urma unui efort susţinut de concentrare asupra unui fenomen (viaţă, spaţiu, existenţă, senzaţie…) să realizăm Ceea ce Este, Absolutul!
Adevărul, Realitatea, Absolutul coboară întotdeauna pentru a fi punct de sprijin (a sta la mijloc) pentru cei ce îl caută cercetându-i (“adunându-se” pentru a-i înţelege) formele de manifestare (Numele Său), cercetare care porneşte din dorinţa lor de a transcende dualitatea (doiul), înţelegând astfel esenţa, sau din dorinţa lor de a crea (prin legea treiului) în ei însuşi Cunoaşterea Absolutului prin distrugerea din interiorul lor a oricărei urme de Ignoranţă şi Iluzie (manifestate ca şi confuzie între Ceea ce Este şi ceea ce credem despre Ceea ce Este).
Când interpretările noastre mentale (semnificaţiile, ideile, conceptele ataşate obiectelor şi numelor date acestora) nu se mai suprapun peste obiectele (realităţile) percepute (adică atunci când “mintea tace”), atunci vedem, percepem direct Ceea ce Este…
