Cauzalitatea integratoare

Cauzalitatea integratoare.
Multiplele forme de manifestare ale unei extreme
Despre înviere (Matei 22.23-33)
 

“În aceeaşi zi, au venit la Isus Saducheii, care zic că nu este înviere. [Şapte fraţi se căsătoresc, pe rând, cu aceeaşi femeie:] “La înviere, nevasta căruia din cei şapte, va fi ea?”
… La înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu. Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?” Dumnezeu nu este un Dumnezeu ale celor morţi ci al celor vii.”
 

Termenul de înviere presupune ciclicitatea, presupune întrepătrunderea şi generarea la infinit, între ele, a elementelor unui sistem.
În societatea actuală (mai ales în cea occidentală) există, puternic înrădăcinată, o mentalitate “saducheie”: aşa numita mentalitate liniară, care vrea să găsească, pentru orice fenomen, o cauzalitate liniară, pe când realitatea demonstrează clar (vezi şi descoperirile fizicii cuantice) că absolut orice există, interacţionează, mai mult sau mai puţin, cu întregul, într-o infinită reţea de cauze şi efecte. O anumită linie cauză-efect, înregistrată pentru evoluţia unui fenomen oarecare, există doar ca tendinţă, nu însă ca realitate de netăgăduit.

Orice fenomen şi orice existenţă are timpul ei de naştere, de creştere şi de distrugere, după care va urma o nouă naştere - creştere - distrugere.
Să luăm de exemplu ceea ce în general se numeşte viaţă: trupul nostru fizic moare şi învie la fiecare şapte ani (interval în care toate celulele sale sunt schimbate). Şi acest lucru se vede “de la o poştă”: pentru a exista tânărul de optsprezece ani, pruncul de optsprezece luni “a murit”.
Să luăm şi psihicul cu modurile sale de gândire: vedem că schimbările intervenite în timp sunt evidente şi, nu de puţine ori, uriaşe: mintea noastră moare şi învie tot timpul, pentru o idee sau pentru alta, şi pe ansamblul său.

Moartea şi învierea merg mână în mână. Toată lumea ştie (asta nu înseamnă că toţi conştientizează) că, în univers, nu există distrugere ci doar transformare, astfel că tot timpul, pe măsură ce o formă de manifestare a unui fenomen moare, o altă formă a aceluiaşi fenomen (societate, religie, mentalitate, filozofie…) învie.
Cei şapte fraţi sunt manifestări diferite a uneia şi aceleiaşi extreme (“cea pozitivă”, a unui fenomen. Ele, toate şapte, sunt intim legate de extrema lor “negativă” (nevasta lor).
Şapte este simbolul organizării, al armonizării manifestării. Bineînţeles că, pentru orice extremă a unui fenomen, există mai multe forme de manifestare, toate concurând împreună, pentru cine ştie să le studieze, la o mai bună înţelegere a extremei respective.

De exemplu, pentru fenomenul cu extremele fericire-suferinţă:
- extrema de suferinţă are ca forme de manifestare: suferinţa fizică, sentimentele de nelinişte, agitaţie, nesiguranţă, stres, angoasă, tulburare etc.
- extrema fericire are ca forme de manifestare: liniştea, mulţumirea, calmul, pacea, plăcerea, extazul, beatitudinea etc.
Însurătorile (nunţile), potrivirile stabilite între extremele unui sistem, nu se schimbă, la schimbarea (moartea şi învierea) unor forme de manifestare a acestor extreme (şi a fenomenului însuşi).

Ele există din eternitate, pentru totdeauna “ca îngerii lui Dumnezeu în Cer”, fiind legi ce guvernează lumea încă de la începuturile ei.
Deci, moartea şi viaţa (moartea şi învierea) sunt întrepătrunse şi intercondiţionate, generându-se reciproc. E de subliniat, încă o dată, că moartea nu este distrugere (cum se înţelege greşit prin acest termen, de obicei), ci doar transformare a vieţii (schimbare a formelor ei de manifestare) astfel că, în acest sens de distrugere absolută, moartea nu există şi nu există, astfel, nici un Dumnezeu (un creator) pentru ea.
Viaţa există însă şi este peste tot într-un continuu proces de transformare a formelor sale infinite de manifestare.

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru