Căinţa şi moartea lui Iuda
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
În Cunoaşterea de Esenţă contradicţiile dispar
(Matei 27.3-10)
“Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor şi a zis:
“Am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat.” “Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. “Treaba ta.” Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a spânzurat.”
Acţiunea lui “Iuda” este întotdeauna sinucigaşă: acţiunea lui se produce pe tărâmul confruntării dintre dualităţi, al contradicţiei dintre rădăcinile extremelor (bine-rău, suferinţă-fericire, cunoaştere-ignoranţă...) şi duce întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, la transcenderea dualităţilor şi a contradicţiilor.
Aprofundarea dualităţilor duce la moartea acestora.
Conştientizarea contradicţiilor din personalitatea noastră (simbolizate de Iuda) are rolul de a pune binele şi răul faţă în faţă (de a expune “păcatul” analizei conştiente).
În urma acestei confruntări directe, înţelegem esenţa acestor dualităţi, înţelegem, de asemenea, importanţa Binelui şi Adevărului şi astfel, în interiorul nostru, acestuia nu i se mai poate opune nimeni: contradicţiile, deci, mor în noi (nu mai există) şi, deci, nu mai e nevoie nici de conştientizarea lor (deoarece nu mai sunt) - “Iuda moare în noi”.
A vărsa “sânge nevinovat” se poate doar pe tărâmul contradicţiilor, deoarece aici, datorită confuziei care apare, facem legături (simbolizate de sânge) neîntemeiate (vărsăm sângele), atribuim un efect unei cauze false din greşeală.
O astfel de legătură greşită este şi extinderea dualităţii (vânzarea-schimbul, cerere-ofertă) până în Absolut, în Realitatea Ultimă.
Ne putem vedea aceasta greşeală doar atunci când ajungem în profunzimea fenomenelor, atunci când cunoaştem în profunzime extremele acestora: atunci percepem direct Unitatea Întregului.
După această viziune, dualitatea (căderea la extreme) dispare din noi: se naşte tendinţa naturală de echilibrare spontană a manifestărilor existenţei.
(Matei 27.3-10)
“Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor şi a zis:
“Am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat.” “Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. “Treaba ta.” Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a spânzurat.”
Acţiunea lui “Iuda” este întotdeauna sinucigaşă: acţiunea lui se produce pe tărâmul confruntării dintre dualităţi, al contradicţiei dintre rădăcinile extremelor (bine-rău, suferinţă-fericire, cunoaştere-ignoranţă...) şi duce întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, la transcenderea dualităţilor şi a contradicţiilor.
Aprofundarea dualităţilor duce la moartea acestora.
Conştientizarea contradicţiilor din personalitatea noastră (simbolizate de Iuda) are rolul de a pune binele şi răul faţă în faţă (de a expune “păcatul” analizei conştiente).
În urma acestei confruntări directe, înţelegem esenţa acestor dualităţi, înţelegem, de asemenea, importanţa Binelui şi Adevărului şi astfel, în interiorul nostru, acestuia nu i se mai poate opune nimeni: contradicţiile, deci, mor în noi (nu mai există) şi, deci, nu mai e nevoie nici de conştientizarea lor (deoarece nu mai sunt) - “Iuda moare în noi”.
A vărsa “sânge nevinovat” se poate doar pe tărâmul contradicţiilor, deoarece aici, datorită confuziei care apare, facem legături (simbolizate de sânge) neîntemeiate (vărsăm sângele), atribuim un efect unei cauze false din greşeală.
O astfel de legătură greşită este şi extinderea dualităţii (vânzarea-schimbul, cerere-ofertă) până în Absolut, în Realitatea Ultimă.
Ne putem vedea aceasta greşeală doar atunci când ajungem în profunzimea fenomenelor, atunci când cunoaştem în profunzime extremele acestora: atunci percepem direct Unitatea Întregului.
După această viziune, dualitatea (căderea la extreme) dispare din noi: se naşte tendinţa naturală de echilibrare spontană a manifestărilor existenţei.
