Necesitatea coordonării eforturilor de transformare
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Isus înştiinţează pe ucenicii săi
(Matei 26.30-35)
…”În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: “Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite.”
… Petru a luat cuvântul şi I-a zis: “Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.
“Adevărat îţi spun” i-a zis Isus, “că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.””
Este o lege a naturii (este scris) că fără coordonare, fără conducere centralizată, dată de o motivaţie puternică, bine înrădăcinată în psihicul nostru, nici o acţiune (turmă) nu poate da rezultate (deoarece se risipeşte înainte de a prinde forţă).
Motivaţia care ne poate strânge forţele pentru a urma Calea Transformării este:
- dorinţa armoniei, a fericirii, a mulţumirii - aceasta strânge în noi (dacă e un “păstor puternic” - cu “toiag de fier”) Virtutea (Binele);
- chemarea indefinită, profundă ce nu cunoaşte hotare, spre Cunoaştere, spre a şti, spre a înţelege, care ne trage după ea neobosită, până îşi găseşte odihna în Infinit, în eternitate, în Adevăr…
Aceştia sunt păstorii ce pot duce turma gândurilor noastre spre Bine şi Adevăr. E necesar un efort susţinut şi o grijă deosebită (din partea păstorului), pentru a nu risipi turma: a nu ne risipi (pierde) în gânduri, fără a aprofunda pe nici unul.
Punctul de stabilitate, cunoaşterea profundă este la rădăcina gândurilor: o vom descoperi printr-un efort susţinut (neîncetat o anumită perioadă de timp: o zi, o săptămână etc.) de concentrare asupra unui singur gând (pentru Bine pe: orgoliu, sau mânie, sau frică, sau tristeţe…; pentru Adevăr pe: unul din următoarele: viaţă, existenţă, spaţiu, cunoaştere, gând, percepţie, fiinţă etc.).
“Păstorul turmei” (interioare şi exterioare) este, deci, Binele şi Adevărul. Din acestea purced toate legile naturii (simbolizate de Petru) nu invers: mai întâi e ideea de Bine, Armonie (organizare) şi apoi vine organizarea şi legile care să o susţină, legi care “nu găsesc nici o pricină de poticnire” în Bine.
Totuşi în existenţă este manifestarea şi nemanifestarea, acţiunea şi non-acţiunea, mişcarea şi repausul (odihna), Binele şi Adevărul.
Acestea există concomitent, totuşi, la un anumit moment, una din ele este mai pregnantă: când avem o acţiune făcută de trei ori, înseamnă că ne raportăm la modificarea a ceva din creaţie, din manifestare, când însă, dimpotrivă, realizăm “o lepădare de trei ori” avem de-a face cu o lepădare de legea creaţiei (creaţie, menţinere, distrugere), avem de-a face cu suportul imuabil (neschimbat, etern al manifestării: privim acum Adevărul, Ceea ce Este, Realitatea în sine însăşi).
Aici, în nemanifestare (în noapte, “înainte să cânte cocoşul”), în Esenţă, legile naturii create (Petru) “găsesc pricină de poticnire”: Increatul e dincolo de Lege, dincolo de gânduri, dincolo de dualităţi, el transcende acestea…
În sânul lui nici măcar noţiunile de Bine şi Adevăr nu-şi mai găsesc ecou, deşi aici le este rădăcina.
Ne lepădăm, deci, de toate dualităţile (bine-rău, cunoaştere-necunoaştere, existenţă-nonexistenţă, viaţă-moarte, interior-exterior, trecut-viitor, aici-acolo, realitate-iluzie…) pe care se sprijină legile creaţiei (legea treiului), pentru că, dincolo de gânduri (în tăcerea acestora), dincolo de teorii, idei şi concepte despre El, stă Ceea ce Este Fără de Nume…
Este necesar a găsi însă echilibrul între Bine şi Adevăr, între Noapte şi Zi, între manifestare (schimbare, transformare, mişcare) şi nemanifestare (eternitate, atemporalitate, aspaţialitate), între aparenţe (forme) şi esenţă (obiectul din spatele formelor); trebuie să le integrăm deopotrivă (în acelaşi timp) pe acestea două: legea creaţiei şi lepădarea de ea.
Această integrare o putem face doar dacă suntem naturali, spontani, dacă acţionăm contemplând, dacă lăsăm gândurile (teoriile, conceptele, ideile, “frământările filozofice”) să tacă şi percepţia (contemplarea necomentată, simţirea pură) să vorbească.
Cel natural nu se mai ştie “ca fiind” dar este… Nu mai “cunoaşte că există” dar simte aceasta, nu se mai gândeşte la esenţă (la rost, la viaţă, la existenţă), o percepe direct, o vede, o aude, o pipăie dar nu o comentează: evidenţa poate fi schimbată, dar nu poate fi comentată (pusă la îndoială): ea este…
Cum anume? Percepem.
Că s-ar putea să fie altfel (altcândva decât acum), e adevărat: schimbarea e posibilă dacă cunoaştem mecanismele schimbării (mecanisme fizice, energetice, psihice…). Oricum ea e o constantă a universului…
(Matei 26.30-35)
…”În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: “Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite.”
… Petru a luat cuvântul şi I-a zis: “Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.
“Adevărat îţi spun” i-a zis Isus, “că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.””
Este o lege a naturii (este scris) că fără coordonare, fără conducere centralizată, dată de o motivaţie puternică, bine înrădăcinată în psihicul nostru, nici o acţiune (turmă) nu poate da rezultate (deoarece se risipeşte înainte de a prinde forţă).
Motivaţia care ne poate strânge forţele pentru a urma Calea Transformării este:
- dorinţa armoniei, a fericirii, a mulţumirii - aceasta strânge în noi (dacă e un “păstor puternic” - cu “toiag de fier”) Virtutea (Binele);
- chemarea indefinită, profundă ce nu cunoaşte hotare, spre Cunoaştere, spre a şti, spre a înţelege, care ne trage după ea neobosită, până îşi găseşte odihna în Infinit, în eternitate, în Adevăr…
Aceştia sunt păstorii ce pot duce turma gândurilor noastre spre Bine şi Adevăr. E necesar un efort susţinut şi o grijă deosebită (din partea păstorului), pentru a nu risipi turma: a nu ne risipi (pierde) în gânduri, fără a aprofunda pe nici unul.
Punctul de stabilitate, cunoaşterea profundă este la rădăcina gândurilor: o vom descoperi printr-un efort susţinut (neîncetat o anumită perioadă de timp: o zi, o săptămână etc.) de concentrare asupra unui singur gând (pentru Bine pe: orgoliu, sau mânie, sau frică, sau tristeţe…; pentru Adevăr pe: unul din următoarele: viaţă, existenţă, spaţiu, cunoaştere, gând, percepţie, fiinţă etc.).
“Păstorul turmei” (interioare şi exterioare) este, deci, Binele şi Adevărul. Din acestea purced toate legile naturii (simbolizate de Petru) nu invers: mai întâi e ideea de Bine, Armonie (organizare) şi apoi vine organizarea şi legile care să o susţină, legi care “nu găsesc nici o pricină de poticnire” în Bine.
Totuşi în existenţă este manifestarea şi nemanifestarea, acţiunea şi non-acţiunea, mişcarea şi repausul (odihna), Binele şi Adevărul.
Acestea există concomitent, totuşi, la un anumit moment, una din ele este mai pregnantă: când avem o acţiune făcută de trei ori, înseamnă că ne raportăm la modificarea a ceva din creaţie, din manifestare, când însă, dimpotrivă, realizăm “o lepădare de trei ori” avem de-a face cu o lepădare de legea creaţiei (creaţie, menţinere, distrugere), avem de-a face cu suportul imuabil (neschimbat, etern al manifestării: privim acum Adevărul, Ceea ce Este, Realitatea în sine însăşi).
Aici, în nemanifestare (în noapte, “înainte să cânte cocoşul”), în Esenţă, legile naturii create (Petru) “găsesc pricină de poticnire”: Increatul e dincolo de Lege, dincolo de gânduri, dincolo de dualităţi, el transcende acestea…
În sânul lui nici măcar noţiunile de Bine şi Adevăr nu-şi mai găsesc ecou, deşi aici le este rădăcina.
Ne lepădăm, deci, de toate dualităţile (bine-rău, cunoaştere-necunoaştere, existenţă-nonexistenţă, viaţă-moarte, interior-exterior, trecut-viitor, aici-acolo, realitate-iluzie…) pe care se sprijină legile creaţiei (legea treiului), pentru că, dincolo de gânduri (în tăcerea acestora), dincolo de teorii, idei şi concepte despre El, stă Ceea ce Este Fără de Nume…
Este necesar a găsi însă echilibrul între Bine şi Adevăr, între Noapte şi Zi, între manifestare (schimbare, transformare, mişcare) şi nemanifestare (eternitate, atemporalitate, aspaţialitate), între aparenţe (forme) şi esenţă (obiectul din spatele formelor); trebuie să le integrăm deopotrivă (în acelaşi timp) pe acestea două: legea creaţiei şi lepădarea de ea.
Această integrare o putem face doar dacă suntem naturali, spontani, dacă acţionăm contemplând, dacă lăsăm gândurile (teoriile, conceptele, ideile, “frământările filozofice”) să tacă şi percepţia (contemplarea necomentată, simţirea pură) să vorbească.
Cel natural nu se mai ştie “ca fiind” dar este… Nu mai “cunoaşte că există” dar simte aceasta, nu se mai gândeşte la esenţă (la rost, la viaţă, la existenţă), o percepe direct, o vede, o aude, o pipăie dar nu o comentează: evidenţa poate fi schimbată, dar nu poate fi comentată (pusă la îndoială): ea este…
Cum anume? Percepem.
Că s-ar putea să fie altfel (altcândva decât acum), e adevărat: schimbarea e posibilă dacă cunoaştem mecanismele schimbării (mecanisme fizice, energetice, psihice…). Oricum ea e o constantă a universului…
