Creştinismul Simbolic

Nesfârşite sunt formele de manifestare ale Adevărului, şi fiecare îl percepe în funcţie de sfera de cuprindere pe care o are: unii îl văd ca pe o poveste, ca pe o pildă de viaţă bună sau rea, alţii, care îi înţeleg manifestarea prin simboluri, îl văd ca o sursă de cunoaştere nemărginită...
Pildele sunt create pentru a fi înţelese, pentru a transmite un mesaj. Care este însă acesta, depinde doar de înţelegerea noastră.
Deşi par simple şi de la sine înţelese, s-ar putea ca, măcar că vedem să nu vedem, măcar că auzim să nu auzim şi nici să înţelegem (Vezi Matei 13.13)

Adevărul este peste tot... Cine îl vede însă?

 
Viziune şi Acţiune. Necesitatea acţiunii
Casa zidită pe stâncă
(Matei 7.21-29)
 
“Nu orişicine-Mi zice “Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri... de aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale mele şi nu le face, va fi asemuit cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea: ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare.” 

Dacă îi cercetezi pe oameni, toţi sunt de acord că au păcate, că au moduri greşite de gândire în psihic etc., dar când e vorba de acţiune, de a face ceva concret pentru a înlătura din interiorul lor aceste păcate, toţi dau înapoi. De abia împinşi serios de la spate, dacă încep să facă ceva. Prin aceasta se poate vedea diferenţa care există între cunoaşterea de suprafaţă şi conştientizare (cunoaştere aprofundată): când avem cu adevărat o cunoaştere adâncă a ce sunt păcatele şi de ce nu sunt ele bune a le face, acţiunea pentru înlăturarea lor din interiorul nostru vine de la sine.

Dar pentru a dobândi această cunoaştere, trebuie să ACŢIONĂM în direcţia obţinerii ei. Nu vom obţine nimic dacă doar suntem de acord cu o teorie sau cu alta, cu o dogmă sau cu alta, cu o credinţă sau cu alta, fără a încerca să cunoaştem în profunzime şi să punem în practică virtuţile.

Doar acţionând concret pentru a înţelege “păcatele” (prin observare, analiză, meditaţie etc.) şi pentru a pune în practică virtuţile (a ne mări cunoaşterea, a ne manifesta iubirea, bunăvoinţa, curajul etc.) putem construi o temelie solidă pentru transformarea noastră spirituală, formată din cunoaşterea directă (din experienţa directă) a faptului că virtutea e net superioară păcatului.

Dacă, însă, doar vorbim de Virtute, fără a o pune în practică, nu vom putea construi acea temelie care să ne permită să rezistăm intemperiilor (probelor, ispitelor, interacţiunii cu răul) şi atunci ne vom prăbuşi cu toate teoriile noastre în braţele păcatelor şi suferinţei aduse de acestea. Deci, practica e necesară. Dar în ce să constea ea?
 
O practică solidă constă, de exemplu, în a ne deschide un caiet destinat analizei cu deamănuntul a fiecăruia din cele şapte păcate capitale, a fiecăruia din cele şapte moduri greşite de gândire principale, şi anume: orgoliul, mânia, frica, lenea, lăcomia, tristeţea şi desfrâul.
Ne vom aminti şi vom scrie în acest caiet evenimentele concrete când aceste păcate s-au manifestat în noi şi vom încerca să înţelegem de ce s-au manifestat, care sunt cauzele, de ce sunt greşite modurile de gândire ce l-au susţinut manifestarea. Concluziile la care ajungem le trecem în caiet spre a le putea aprofunda pe parcursul timpului.

Când vor apare noi manifestări, le vom trece imediat (de preferinţă pe parcursul aceleiaşi zile când s-au manifestat) în caiet şi le vom diseca, le vom analiza profund, până vom ajunge să înţelegem în profunzime fiecare din aceste moduri greşite de gândire şi astfel să le putem elimina din psihicul nostru cu seninătatea dată de înţelegere.

Să persistăm în notarea şi analiza noastră cu ajutorul caietului până vom atinge această înţelegere şi să fim convinşi că acest lucru ne va lua ceva timp (cel puţin câţiva ani) pentru motivul că “păcatele” sunt puternic înrădăcinate în noi şi nu ne lasă să le vedem uşor, apoi, pe măsură ce trece timpul, formele lor de manifestare se subtilizează, fiind greu de identificat şi înţeles în profunzime.
Cu răbdare şi cu perseverenţă însă, vom progresa şi rezultate vizibile de control al păcatelor vor apărea imediat (la câteva săptămână sau luni) după ce începem să analizăm şi să notăm “păcatele” în caiet. Caietul acesta arată seriozitatea noastră în ce priveşte dorinţa de a elimina păcatele din noi.
Paralel cu ţinerea lui, trebuie să fim într-o permanentă autoobservare a psihicului propriu, pentru a observa “păcatul” imediat ce el se manifestă şi a-l analiza “la faţa locului”.
La serviciu, acasă, la plimbare, când discutăm cu cineva etc. să ne menţinem atenţia vigilentă.
Circumstanţele exterioare vor face ca aceste păcate să iasă la iveală vrând să se manifeste: dacă suntem atenţi le vom vedea imediat intenţia şi le-o vom împiedeca.
Oamenii se identifică cu păcatele, de aceea nu le pot vedea. Imediat însă ce le definim, ce le delimităm, ele cad în vizorul atenţiei şi când se manifestă nu ne vom mai identifica cu ele ci, desprinzându-ne de ele, le vom privi oarecum din exterior, judecându-le şi condamnându-le.

Când ne întoarcem atenţia spre interior spre a găsi aici adevăratele cauze ale suferinţei noastre (cauze care se află în menţinerea şi manifestarea în noi a “păcatelor”), “păcatul” cade rănit mortal - lui i este luată aproape toată forţa care îi venea mai ales din faptul că ne identificam cu el. Bineînţeles că se va mai zvârcoli ca orice animal rănit, pentru că încă la început fiind, nu cunoaştem exact de ce este greşit dar, când această cunoaştere apare (prin analiza lui atentă) şi apoi se întăreşte prin conştientizare şi aprofundare, aceste zvârcoliri se răresc, devin mai slabe pentru ca, în cele din urmă, “păcatul” să-şi dea duhul. “Să-i fie ţărâna uşoară!”, iar în ceea ce ne priveşte, să ne păstrăm vigilenţa (ştim doar că “morţii pot învia”).

Începând această practică zilnică de observare, notare şi analiză a “păcatelor”, putem vedea că uneori pot trece ore întregi de la manifestarea “păcatului” (de exemplu, a mâniei) şi până când ne dăm seama de acest lucru (până atunci am fost identificaţi cu “păcatul”), dar pe măsură ce practica noastră devine tot mai asiduă, orele devin minute, minutele devin secunde şi în cele din urmă conştientizăm apariţia “păcatului” în noi chiar când apare (îl recunoaştem negreşit prin neliniştea, tulburarea, suferinţa care îl însoţeşte mereu).

Atenţie însă! Această activitate de observare a “păcatului” din noi, nu trebuie să se transforme într-o activitate de urmărire şi de “arătare cu degetul” a “păcatelor” celorlalţi.
În prima fază, când oamenii conştientizează că orgoliul, mânia, lenea, lăcomia, desfrâul... sunt “păcate capitate”, încep să le “vadă” “imediat ce apar” peste tot în jurul lor (în ceilalţi oameni) mai puţin însă în ei.
Să ne amintim, însă, că atunci când arătătorul de la mână indică spre ceilalţi (în exterior), trei degete de la aceeaşi mână indică spre noi.

Aşadar, dacă perseverăm în practica zilnică de observare şi analiză a manifestărilor “păcatelor”, cu timpul le vom înţelege, din ce în ce mai profund, în manifestările lor cele mai subtile şi astfel le vom putea elimina senini din noi.
Prin această practică nu forţăm nimic: conştientizăm doar treptat, din ce în ce mai profund, că “păcatul” produce suferinţă, nelinişte, agitaţie în noi şi în afara noastră şi deci nu ne este util să-l manifestăm.

E ca şi când am înţelege că focul arde şi că nu are nici un rost să băgăm mâna în el (decât dacă vrem să suferim): la fel e şi cu “păcatul”.