Naşterea - Magii - Irod
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Începutul Miracolului şi al înfruntării cu răul din noi
Naşterea - Magii - Irod
(Matei 2.1-12; Luca 2.7)
“… S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea … căci iată a fost scris prin prorocul: şi tu Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu, Israel”.
Betleemul este cetatea unde s-a născut şi David.
David simbolizează luptătorul spiritual, la fel ca Hercule la greci sau Arjuna la hinduşi. El este un simbol pentru bătălia interioară care are loc în orice om ce tinde spre desăvârşire, bătălie care se dă împotriva păcatului şi a ignoranţei (minciunii) din noi simbolizate de Goliat. Indiferent cât de mare este acesta în interiorul nostru, cu o “mică pietricică”, aceea a cunoaşterii, a înţelegerii profunde a legilor de manifestare ale naturii interioare şi exterioare el poate fi doborât la pământ şi alungat din noi.
Vedem deci că tot în Betleem se naşte şi Isus: Betleemul, ca simbol, reprezintă locul (condiţiile) naşterii în noi a Păstorului, a conducătorului spiritual (a virtuţilor) menit să guverneze fiinţa noastră.
Condiţiile sunt precizate de apelativul pe care îl are Betleemul: “ţara lui Iuda” adică să existe în noi o “ţară în care este lăudat Dumnezeu”, lăudat cu vorba şi intenţia pentru început, pentru ca apoi Dumnezeu să fie cinstit prin acţiunile şi manifestările noastre generate de Virtute şi Înţelepciune. Valorile spirituale înalte (Luptătorul spiritual - acerba căutare - David; Binele şi Adevărul - Isus) se nasc deci în Betleemul din interiorul nostru, se nasc din sămânţa de Bine şi Adevăr, din sămânţa spirituală mai mare sau mai mică, mai slabă sau mai puternică cu care fiecare om se naşte (orice om matur are un minim discernământ, putând diferenţia binele de rău şi apreciind cel puţin teoretic necesitatea Binelui şi Adevărului, a virtuţii pentru a ajunge la linişte, pace, mulţumire).
“şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi
L-a culcat într-o iesle.” (Luca 2.7)
[Păstorii de pe câmp înştiinţaţi de îngeri vin şi se închină pruncului care e menit să le devină Mântuitor şi Domn (vezi Luca 2.8-20).]
Fiul omului, virtuţile, se nasc printre animale, simbol evident al ignoranţei, instinctelor şi pasiunilor animalice scăpate de sub control, al automatismelor mentale prezente în noi, care ne limitează manifestarea, care ne împiedică să ne dobândim liniştea şi pacea.
Binele (Virtutea) se naşte alături de Rău (Isus se naşte alături de animale) şi aceasta deoarece binele fără rău nu există. Dar Binele e menit să învingă şi să coordoneze întreaga manifestare. Binele este Armonia, Ordinea, Comuniunea.
Păstorul e simbol pentru conducătorul unei mulţimi. Sunt mulţi conducători: unii peste mulţimi mai mari şi alţii peste mulţimi mai mici şi toţi aceşti “păstori” au la rândul lor un conducător care îi ghidează.
Pentru fiecare părticică din noi, pentru fiecare mod de manifestare avem un păstor, un conducător, o virtute care să ne ghideze acţiunea, cum sunt: Bunăvoinţa, Răbdarea, Perseverenţa, Iubirea, Puritatea, Curajul, Cumpătarea, Dăruirea, … dar toate aceste virtuţi au ca şi unic conducător, ca şi unic ghid Binele şi Adevărul (Isus). Lui I se închină şi pe el îl ascultă.
“După ce s-a născut Isus în Betleemul din Iudea în zilele împăratului Irod iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim.”
Răsăritul simbolizează începutul: astfel, odată cu naşterea în noi a lui “Isus” (a Binelui şi Adevărului), începe să se deschidă pentru noi încet, încet lumea minunilor, a miracolului, a cunoaşterii şi înţelegerii care ne permit să ne stăpânim propria natură interioară precum şi natura exterioară, lucru care pentru cei ignoranţi pare minune, miracol, magie.
Dar totul se bazează pe cunoaştere şi înţelegere.
Ierusalimul este capitala Israelului. Israelul interior este personalitatea noastră (totalitatea structurilor noastre psihico-emoţionale - norodul, poporul). Ierusalimul este capitala, centrul de greutate în jurul căruia se învârte această personalitate, valorile pe care acesta le preamăreşte şi le cultivă.
La timpul naşterii Binelui şi Adevărului în noi, acest centru de greutate este centrat încă în jurul “păcatelor” (orgoliu, mânie, lăcomie, lene, desfrâu, frică, tristeţe…), în jurul ignoranţei şi iluziilor, a prejudecăţilor. Acest “Ierusalim” însă va fi distrus cu timpul de Fiul omului, de Binele şi Adevărul care treptat, treptat se întăresc în noi pe parcursul transformării noastre interioare şi în locul lui va coborî un nou Ierusalim, un nou centru de greutate, centrat în jurul virtuţilor, al cunoaşterii Adevărului.
“… şi au întrebat: “ Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă i-am văzul steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.”
Când a auzit împăratul Irod acest lucru s-a tulburat mult; şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.
A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să se nască Hristosul. În Betleemul din Iudeea i-au răspuns ei, căci iată ce a fost scris prin prorocul:
“ Şi tu Betleeme, ţara lui Iuda… din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului mei Israel.””
Steaua Binelui şi Adevărului începe să strălucească în noi (apare la Răsărit) şi, deşi abia născută, ea este stăpâna, ea este cea căreia i se închină, cea care conduce întreaga transformare “magică” din interiorul nostru, menită a coborî Împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul nostru.
La contactul direct, conştient cu primele manifestări reale ale Binelui şi Adevărului, conducătorul vechii personalităţi (Irod-păcatul, ignoranţa, prejudecăţile) se tulbură, încearcă să riposteze, este o perioadă de şoc, de confuzie: vechiul centru de greutate al vieţii noastre (Ierusalimul vechi - păcatul) se tulbură, îşi pierde din vigoare, din siguranţă, începem să punem sub semnul întrebării vechile valori care până atunci ne guvernau viaţa (diverse dogme religioase sau ştiinţifice, şi păcate ca orgoliul, mânia, lăcomia, frica…).
După ce-şi revine din tulburare, din şocul confruntării directe cu primele manifestări ale Binelui, personalitatea dominată de păcate şi ignoranţă caută să distrugă acest Bine care îi ameninţă domnia.
Prorocul cum am mai menţionat reprezintă legea naturii, prorocirile sale sunt de fapt legile naturii şi ele trebuie să se împlinească, nu se poate altfel.
Există legi fizice, psihice, emoţionale şi ele nu pot fi încălcate. E o lege ca din bine să se nască bine, ca din sămânţă să crească (însă doar încet, cu răbdare) un copac, ca din sămânţa minimului discernământ cu care omul se naşte să se dezvolte în condiţii prielnice (prin voinţa conştientă a omului) discernământul maxim care să permită manifestarea neîngrădită în noi a virtuţilor: a cunoaşterii şi iubirii.
Aşa cum am văzut mai înainte, “ţara lui Iuda” poate fi partea din personalitate care discerne binele şi îl pune la loc de cinste, dar simbolismul lui Iuda este mai complex.
Vedem astfel că în evanghelii, Iuda este privit ca un Trădător, ca cineva prin intermediul căruia este posibilă confruntarea directă dintre Bine şi Adevăr (Isus) şi vechile prejudecăţi, iluzii, păcate, dogme, fanatisme (cărturari, preoţi, farisei, regi, dregători).
El este un trădător dar, din punct de vedere al transformării interioare, el este un trădător al răului, al păcatului deoarece prin intermediul lui, prin intermediul acestui discernământ cu care este înzestrat omul, prin intermediul acestei voci a conştiinţei, căutătorul spiritual însetat de adevăr, poate conştientiza contradicţiile din psihicul său, contradicţiile dintre diferitele părţi ale minţii sale (de exemplu dintre păcate şi virtuţi), conştientizând astfel foarte clar distincţia dintre ele şi locul pe care fiecare dintre ele trebuie să-l ocupe în sistemul psihicului său: se creează astfel premisa unei organizări superioare a minţii sale.
Trădătorul personalităţii, ca de altfel trădătorul oricărui sistem (social, filozofic, psihic, emoţional) sunt tocmai contradicţiile din el însuşi. Aceste contradicţii îl vor distruge mai devreme sau mai târziu.
Deci Binele şi Adevărul se nasc în Ţara lui Iuda, în micul teren al contradicţiilor conştientizate din interiorul psihicului nostru (exemplu: contradicţia dintre a fi mânios şi a fi calm, sau dintre a fi orgolios şi a iubi, sau a fi lacom şi a te simţi bine, liniştit, fericit), se nasc pe tărâmul discernământului minim dintre bine şi rău, pe tărâmul înţelegerii binelui şi răului şi a locului pe care fiecare dintre acestea îl are în ordinea creaţiei, se nasc în “ţara în care Domnul este lăudat”, în Betleem, Ţara lui Iuda.
Sunt două tipuri de contradicţii interioare pe care un om care-şi caută liniştea şi pacea trebuie să le conştientizeze:
- acelea dintre “păcate” (orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu) şi virtuţi (iubire, calm, curaj, bucurie, acţiune, cumpătare, castitate): el trebuie să conştientizeze că nu poate fi în acelaşi timp şi mânios şi calm, şi trist şi bucuros, şi orgolios şi liniştit şi în pace…. şi astfel să aleagă pe care din aceste extreme îi este util să o manifeste, care dintre ele odată lăsată să se manifeste prin el îi aduce cu adevărat liniştea, pacea, fericirea.
- contradicţia (confuzia) dintre ceea ce crede el că cunoaşte (chiar dacă el nu a experimentat direct acel fenomen) şi ceea ce cunoaşte cu adevărat (ceea ce a perceput direct prin sine însuşi): el trebuie să conştientizeze că adevărat e doar ceea ce el experimentează prin sine însuşi (prin propria percepţie), restul teoriilor, conceptelor, dogmelor pe care el nu le-a verificat prin percepţie directă sunt doar mai mult sau mai puţin probabil de a fi adevărate. El trebuie să înveţe să nu mai facă confuzie între ceea ce este şi ceea ce crede el că este…
Trădătorul, această conştientizare a contradicţiilor, această Voce a Conştiinţei, trădează întotdeauna cu un sărut, adică permite cu bunăvoinţă confruntarea contradicţiilor din sistemul nostru psihic pentru ca, după eliminarea acestor contradicţii, acest sistem să se regăsească în Armonie.
[Irod vrea să păcălească magii că vrea să se închine pruncului:]
“Duceţi-vă şi cercetaţi cu deamănuntul despre Prunc: şi când îl veţi găsi daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui.” … magii au plecat. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua n-au mai putut de bucurie. Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria”
Doar partea din noi care vrea să se transforme şi care poate face acest lucru (magii) poate să vadă şi să gândească Binele şi Adevărul.
Vechea personalitate ignorantă şi plină de păcate (Irod), chiar dacă l-ar vedea, datorită ignoranţei şi confuziei mentale care o caracterizează, nu l-ar recunoaşte.
Gândirea greşită (“păcatul”) nu poate înţelege binele şi adevărul şi nici nu I se închină niciodată. La contactul dintre aceste aspecte: gândirea greşită (Irod) şi gândirea corectă (Isus), prima este distrusă, este dezintegrată, dezorganizată în mari chinuri, până la distrugerea totală.
Transformarea spirituală, deschiderea spre tărâmul magiei şi miracolelor este ghidată de o stea: de idealul atingerii şi închinării în faţa Binelui şi Adevărului (Pruncului).
Primele viziuni, primele sclipiri ale Adevărului entuziasmează, umplu de bucurie fiinţa ce le caută cu însufleţire, dar în acest moment al Drumului Interior Binele şi Adevărul din noi este încă inocent, necopt, în potenţă (e Prunc).
“şi I s-au închinat; apoi şi-au deschis visteriile şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie.”
Darurile primite reprezintă cunoaşterea necesară “pruncului” pentru ca acesta să se dezvolte, reprezintă primele idei corecte, concrete cu care se intră în contact şi care trebuie dezvoltate:
- idei conducătoare, solide, pe care se poate oricând conta şi care coordonează întreaga mişcare a personalităţii noastre: cunoaşterea binelui, a fericirii, a păcii. Cunoaşterea cu adevărat a ceea ce înseamnă Binele şi Fericirea reprezintă adevărata şi singura noastră avere cu adevărat valoroasă. Ea este “aurul” nostru. Această cunoaştere este fundamentul (aurul este solid şi e produsul pământului) pe care se vor dezvolta apoi toate virtuţile.
- idei pătrunzătoare, cu “miros” pătruzător (ca al “smirnei”) care ne permit înţelegerea esenţelor şi dobândirea unei mari maleabilităţi şi adaptabilităţi (ca a apei) la schimbarea înconjurătoare, ne permit atingerea detaşării, a nepătimirii. Cunoscând esenţa din spatele fenomenelor, a formelor, a manifestării ajungem la Cunoaşterea Adevărului. Cunoaşterea esenţei Realităţii e o cunoaştere pătrunzătoare, adâncă, abisală… şi e singura care ne poate permite să atingem Nepătimirea.
- idei înălţătoare, care ard în noi transformându-se într-o perpetuă chemare spre divin, spre cer, spre Dumnezeu, spre Mântuire, spre Iubire. Tămâia înaltă exaltă, naşte beatitudine. Ea este continua chemare misterioasă spre Înalt, Ideal, Sublim, Dumnezeu.
“În urmă, au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis, să nu mai dea pe la Irod şi s-au întors în ţara lor pe alt drum.”
Binele şi Adevărul de abia s-au născut în noi, ele încă nu sunt destul de puternice să dea piept făţiş cu “păcatele”, egourile (Irod), aşa că deocamdată îl ocolesc.
Conştiinţa imposibilităţii victoriei într-o confruntare directă cu răul, în acest moment este mai mult o intuiţie (vis) decât o conştientizare precisă.
Ocolul este o amânare (“trăieşte să lupţi în altă zi când şansele îţi sunt favorabile”) pentru a lăsa timp sămânţei de Bine din noi să asimileze încet, încet ideile (virtuţile, cunoaşterea spirituală) cu care începe să vină în contact.
[Isus este dus de părinţii lui şi închinat Domnului la Templu (vezi Luca 2.21-24)]
Binele şi Adevărul nu pot să se închine decât Nemanifestatului, Omniprezentului, Eternului, lui Dumnezeu.
Contactul cu acesta se poate face doar în prezenţa infinitului, în ziua a 8-a, în ziua reluării eterne a unui nou ciclu de organizare (de şapte zile).
Naşterea - Magii - Irod
(Matei 2.1-12; Luca 2.7)
“… S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea … căci iată a fost scris prin prorocul: şi tu Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu, Israel”.
Betleemul este cetatea unde s-a născut şi David.
David simbolizează luptătorul spiritual, la fel ca Hercule la greci sau Arjuna la hinduşi. El este un simbol pentru bătălia interioară care are loc în orice om ce tinde spre desăvârşire, bătălie care se dă împotriva păcatului şi a ignoranţei (minciunii) din noi simbolizate de Goliat. Indiferent cât de mare este acesta în interiorul nostru, cu o “mică pietricică”, aceea a cunoaşterii, a înţelegerii profunde a legilor de manifestare ale naturii interioare şi exterioare el poate fi doborât la pământ şi alungat din noi.
Vedem deci că tot în Betleem se naşte şi Isus: Betleemul, ca simbol, reprezintă locul (condiţiile) naşterii în noi a Păstorului, a conducătorului spiritual (a virtuţilor) menit să guverneze fiinţa noastră.
Condiţiile sunt precizate de apelativul pe care îl are Betleemul: “ţara lui Iuda” adică să existe în noi o “ţară în care este lăudat Dumnezeu”, lăudat cu vorba şi intenţia pentru început, pentru ca apoi Dumnezeu să fie cinstit prin acţiunile şi manifestările noastre generate de Virtute şi Înţelepciune. Valorile spirituale înalte (Luptătorul spiritual - acerba căutare - David; Binele şi Adevărul - Isus) se nasc deci în Betleemul din interiorul nostru, se nasc din sămânţa de Bine şi Adevăr, din sămânţa spirituală mai mare sau mai mică, mai slabă sau mai puternică cu care fiecare om se naşte (orice om matur are un minim discernământ, putând diferenţia binele de rău şi apreciind cel puţin teoretic necesitatea Binelui şi Adevărului, a virtuţii pentru a ajunge la linişte, pace, mulţumire).
“şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi
L-a culcat într-o iesle.” (Luca 2.7)
[Păstorii de pe câmp înştiinţaţi de îngeri vin şi se închină pruncului care e menit să le devină Mântuitor şi Domn (vezi Luca 2.8-20).]
Fiul omului, virtuţile, se nasc printre animale, simbol evident al ignoranţei, instinctelor şi pasiunilor animalice scăpate de sub control, al automatismelor mentale prezente în noi, care ne limitează manifestarea, care ne împiedică să ne dobândim liniştea şi pacea.
Binele (Virtutea) se naşte alături de Rău (Isus se naşte alături de animale) şi aceasta deoarece binele fără rău nu există. Dar Binele e menit să învingă şi să coordoneze întreaga manifestare. Binele este Armonia, Ordinea, Comuniunea.
Păstorul e simbol pentru conducătorul unei mulţimi. Sunt mulţi conducători: unii peste mulţimi mai mari şi alţii peste mulţimi mai mici şi toţi aceşti “păstori” au la rândul lor un conducător care îi ghidează.
Pentru fiecare părticică din noi, pentru fiecare mod de manifestare avem un păstor, un conducător, o virtute care să ne ghideze acţiunea, cum sunt: Bunăvoinţa, Răbdarea, Perseverenţa, Iubirea, Puritatea, Curajul, Cumpătarea, Dăruirea, … dar toate aceste virtuţi au ca şi unic conducător, ca şi unic ghid Binele şi Adevărul (Isus). Lui I se închină şi pe el îl ascultă.
“După ce s-a născut Isus în Betleemul din Iudea în zilele împăratului Irod iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim.”
Răsăritul simbolizează începutul: astfel, odată cu naşterea în noi a lui “Isus” (a Binelui şi Adevărului), începe să se deschidă pentru noi încet, încet lumea minunilor, a miracolului, a cunoaşterii şi înţelegerii care ne permit să ne stăpânim propria natură interioară precum şi natura exterioară, lucru care pentru cei ignoranţi pare minune, miracol, magie.
Dar totul se bazează pe cunoaştere şi înţelegere.
Ierusalimul este capitala Israelului. Israelul interior este personalitatea noastră (totalitatea structurilor noastre psihico-emoţionale - norodul, poporul). Ierusalimul este capitala, centrul de greutate în jurul căruia se învârte această personalitate, valorile pe care acesta le preamăreşte şi le cultivă.
La timpul naşterii Binelui şi Adevărului în noi, acest centru de greutate este centrat încă în jurul “păcatelor” (orgoliu, mânie, lăcomie, lene, desfrâu, frică, tristeţe…), în jurul ignoranţei şi iluziilor, a prejudecăţilor. Acest “Ierusalim” însă va fi distrus cu timpul de Fiul omului, de Binele şi Adevărul care treptat, treptat se întăresc în noi pe parcursul transformării noastre interioare şi în locul lui va coborî un nou Ierusalim, un nou centru de greutate, centrat în jurul virtuţilor, al cunoaşterii Adevărului.
“… şi au întrebat: “ Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă i-am văzul steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.”
Când a auzit împăratul Irod acest lucru s-a tulburat mult; şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.
A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să se nască Hristosul. În Betleemul din Iudeea i-au răspuns ei, căci iată ce a fost scris prin prorocul:
“ Şi tu Betleeme, ţara lui Iuda… din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului mei Israel.””
Steaua Binelui şi Adevărului începe să strălucească în noi (apare la Răsărit) şi, deşi abia născută, ea este stăpâna, ea este cea căreia i se închină, cea care conduce întreaga transformare “magică” din interiorul nostru, menită a coborî Împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul nostru.
La contactul direct, conştient cu primele manifestări reale ale Binelui şi Adevărului, conducătorul vechii personalităţi (Irod-păcatul, ignoranţa, prejudecăţile) se tulbură, încearcă să riposteze, este o perioadă de şoc, de confuzie: vechiul centru de greutate al vieţii noastre (Ierusalimul vechi - păcatul) se tulbură, îşi pierde din vigoare, din siguranţă, începem să punem sub semnul întrebării vechile valori care până atunci ne guvernau viaţa (diverse dogme religioase sau ştiinţifice, şi păcate ca orgoliul, mânia, lăcomia, frica…).
După ce-şi revine din tulburare, din şocul confruntării directe cu primele manifestări ale Binelui, personalitatea dominată de păcate şi ignoranţă caută să distrugă acest Bine care îi ameninţă domnia.
Prorocul cum am mai menţionat reprezintă legea naturii, prorocirile sale sunt de fapt legile naturii şi ele trebuie să se împlinească, nu se poate altfel.
Există legi fizice, psihice, emoţionale şi ele nu pot fi încălcate. E o lege ca din bine să se nască bine, ca din sămânţă să crească (însă doar încet, cu răbdare) un copac, ca din sămânţa minimului discernământ cu care omul se naşte să se dezvolte în condiţii prielnice (prin voinţa conştientă a omului) discernământul maxim care să permită manifestarea neîngrădită în noi a virtuţilor: a cunoaşterii şi iubirii.
Aşa cum am văzut mai înainte, “ţara lui Iuda” poate fi partea din personalitate care discerne binele şi îl pune la loc de cinste, dar simbolismul lui Iuda este mai complex.
Vedem astfel că în evanghelii, Iuda este privit ca un Trădător, ca cineva prin intermediul căruia este posibilă confruntarea directă dintre Bine şi Adevăr (Isus) şi vechile prejudecăţi, iluzii, păcate, dogme, fanatisme (cărturari, preoţi, farisei, regi, dregători).
El este un trădător dar, din punct de vedere al transformării interioare, el este un trădător al răului, al păcatului deoarece prin intermediul lui, prin intermediul acestui discernământ cu care este înzestrat omul, prin intermediul acestei voci a conştiinţei, căutătorul spiritual însetat de adevăr, poate conştientiza contradicţiile din psihicul său, contradicţiile dintre diferitele părţi ale minţii sale (de exemplu dintre păcate şi virtuţi), conştientizând astfel foarte clar distincţia dintre ele şi locul pe care fiecare dintre ele trebuie să-l ocupe în sistemul psihicului său: se creează astfel premisa unei organizări superioare a minţii sale.
Trădătorul personalităţii, ca de altfel trădătorul oricărui sistem (social, filozofic, psihic, emoţional) sunt tocmai contradicţiile din el însuşi. Aceste contradicţii îl vor distruge mai devreme sau mai târziu.
Deci Binele şi Adevărul se nasc în Ţara lui Iuda, în micul teren al contradicţiilor conştientizate din interiorul psihicului nostru (exemplu: contradicţia dintre a fi mânios şi a fi calm, sau dintre a fi orgolios şi a iubi, sau a fi lacom şi a te simţi bine, liniştit, fericit), se nasc pe tărâmul discernământului minim dintre bine şi rău, pe tărâmul înţelegerii binelui şi răului şi a locului pe care fiecare dintre acestea îl are în ordinea creaţiei, se nasc în “ţara în care Domnul este lăudat”, în Betleem, Ţara lui Iuda.
Sunt două tipuri de contradicţii interioare pe care un om care-şi caută liniştea şi pacea trebuie să le conştientizeze:
- acelea dintre “păcate” (orgoliu, mânie, frică, tristeţe, lene, lăcomie, desfrâu) şi virtuţi (iubire, calm, curaj, bucurie, acţiune, cumpătare, castitate): el trebuie să conştientizeze că nu poate fi în acelaşi timp şi mânios şi calm, şi trist şi bucuros, şi orgolios şi liniştit şi în pace…. şi astfel să aleagă pe care din aceste extreme îi este util să o manifeste, care dintre ele odată lăsată să se manifeste prin el îi aduce cu adevărat liniştea, pacea, fericirea.
- contradicţia (confuzia) dintre ceea ce crede el că cunoaşte (chiar dacă el nu a experimentat direct acel fenomen) şi ceea ce cunoaşte cu adevărat (ceea ce a perceput direct prin sine însuşi): el trebuie să conştientizeze că adevărat e doar ceea ce el experimentează prin sine însuşi (prin propria percepţie), restul teoriilor, conceptelor, dogmelor pe care el nu le-a verificat prin percepţie directă sunt doar mai mult sau mai puţin probabil de a fi adevărate. El trebuie să înveţe să nu mai facă confuzie între ceea ce este şi ceea ce crede el că este…
Trădătorul, această conştientizare a contradicţiilor, această Voce a Conştiinţei, trădează întotdeauna cu un sărut, adică permite cu bunăvoinţă confruntarea contradicţiilor din sistemul nostru psihic pentru ca, după eliminarea acestor contradicţii, acest sistem să se regăsească în Armonie.
[Irod vrea să păcălească magii că vrea să se închine pruncului:]
“Duceţi-vă şi cercetaţi cu deamănuntul despre Prunc: şi când îl veţi găsi daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui.” … magii au plecat. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua n-au mai putut de bucurie. Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria”
Doar partea din noi care vrea să se transforme şi care poate face acest lucru (magii) poate să vadă şi să gândească Binele şi Adevărul.
Vechea personalitate ignorantă şi plină de păcate (Irod), chiar dacă l-ar vedea, datorită ignoranţei şi confuziei mentale care o caracterizează, nu l-ar recunoaşte.
Gândirea greşită (“păcatul”) nu poate înţelege binele şi adevărul şi nici nu I se închină niciodată. La contactul dintre aceste aspecte: gândirea greşită (Irod) şi gândirea corectă (Isus), prima este distrusă, este dezintegrată, dezorganizată în mari chinuri, până la distrugerea totală.
Transformarea spirituală, deschiderea spre tărâmul magiei şi miracolelor este ghidată de o stea: de idealul atingerii şi închinării în faţa Binelui şi Adevărului (Pruncului).
Primele viziuni, primele sclipiri ale Adevărului entuziasmează, umplu de bucurie fiinţa ce le caută cu însufleţire, dar în acest moment al Drumului Interior Binele şi Adevărul din noi este încă inocent, necopt, în potenţă (e Prunc).
“şi I s-au închinat; apoi şi-au deschis visteriile şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie.”
Darurile primite reprezintă cunoaşterea necesară “pruncului” pentru ca acesta să se dezvolte, reprezintă primele idei corecte, concrete cu care se intră în contact şi care trebuie dezvoltate:
- idei conducătoare, solide, pe care se poate oricând conta şi care coordonează întreaga mişcare a personalităţii noastre: cunoaşterea binelui, a fericirii, a păcii. Cunoaşterea cu adevărat a ceea ce înseamnă Binele şi Fericirea reprezintă adevărata şi singura noastră avere cu adevărat valoroasă. Ea este “aurul” nostru. Această cunoaştere este fundamentul (aurul este solid şi e produsul pământului) pe care se vor dezvolta apoi toate virtuţile.
- idei pătrunzătoare, cu “miros” pătruzător (ca al “smirnei”) care ne permit înţelegerea esenţelor şi dobândirea unei mari maleabilităţi şi adaptabilităţi (ca a apei) la schimbarea înconjurătoare, ne permit atingerea detaşării, a nepătimirii. Cunoscând esenţa din spatele fenomenelor, a formelor, a manifestării ajungem la Cunoaşterea Adevărului. Cunoaşterea esenţei Realităţii e o cunoaştere pătrunzătoare, adâncă, abisală… şi e singura care ne poate permite să atingem Nepătimirea.
- idei înălţătoare, care ard în noi transformându-se într-o perpetuă chemare spre divin, spre cer, spre Dumnezeu, spre Mântuire, spre Iubire. Tămâia înaltă exaltă, naşte beatitudine. Ea este continua chemare misterioasă spre Înalt, Ideal, Sublim, Dumnezeu.
“În urmă, au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis, să nu mai dea pe la Irod şi s-au întors în ţara lor pe alt drum.”
Binele şi Adevărul de abia s-au născut în noi, ele încă nu sunt destul de puternice să dea piept făţiş cu “păcatele”, egourile (Irod), aşa că deocamdată îl ocolesc.
Conştiinţa imposibilităţii victoriei într-o confruntare directă cu răul, în acest moment este mai mult o intuiţie (vis) decât o conştientizare precisă.
Ocolul este o amânare (“trăieşte să lupţi în altă zi când şansele îţi sunt favorabile”) pentru a lăsa timp sămânţei de Bine din noi să asimileze încet, încet ideile (virtuţile, cunoaşterea spirituală) cu care începe să vină în contact.
[Isus este dus de părinţii lui şi închinat Domnului la Templu (vezi Luca 2.21-24)]
Binele şi Adevărul nu pot să se închine decât Nemanifestatului, Omniprezentului, Eternului, lui Dumnezeu.
Contactul cu acesta se poate face doar în prezenţa infinitului, în ziua a 8-a, în ziua reluării eterne a unui nou ciclu de organizare (de şapte zile).
