Rolul Viziunii Nemijlocite
25 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Femeia Cananeancă
(Matei 15.21-28)
... “Şi iată că o femeie cananeancă... a început să strige către El: “Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.”
El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: “Dă-i drumul, căci strigă după noi.” Drept răspuns El a zis: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.”
Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: “Doamne, ajută-mi!” Drept răspuns, El i-a zis: “Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!”
“Da, Doamne” a zis ea, “dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.”
Atunci Isus i-a zis: “O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”
Cananul este tărâmul unde curge lapte şi miere, este tărâmul fericirii, al armoniei; femeia este simbolul evident al emoţiei, al simţirii; deci femeia cananeancă desemnează acele emoţii care, menţinute în noi, ne aduc fericirea, armonia. Este vorba, evident, de bucurie, calm, linişte, iubire, compasiune, curaj etc.
Trebuie, însă, să fim atenţi pentru ca aceste emoţii să fie echilibrate de cunoaştere, de discernământ. Altfel, ele pot scăpa de sub control şi pot produce, astfel, manifestări (fiice) neplăcute pentru noi (“muncite de drac”): calmul poate degenera în nepăsare, iubirea în toleranţa răului, curajul în bravadă, bucuria (optimismul) în refuzul de a vedea răul (“totul e perfect, nu trebuie schimbat nimic”) etc.
Toate acestea produc apoi dizarmonie şi suferinţă datorită incapacităţii de adaptare la schimbare, pe care o generează de obicei.
Iată, deci, că pe drumul spiritual (pe drumul lui David), trebuie să ne păzim a cădea în extreme, în a confunda extremele fenomenelor, fiind astfel incapabili de a le echilibra (iubirea trebuie echilibrată cu dreptatea, calmul cu acţiunea justă, curajul cu prevederea, optimismul cu privirea obiectivă a realităţii etc.).
Echilibrul perfect între extreme şi dualităţi poate fi realizat doar atunci când cunoaştem direct Binele şi Adevărul. Când înţelegerea profundă, a Esenţei, a realităţii se lasă în noi, apare spontan, în interiorul nostru, Tăcerea (lipsa cuvintelor).
Emoţiile superioare, chiar dacă produc în noi Armonia, Binele (astfel aducându-ne fericirea), trebuie transcense şi ele dacă vrem să cunoaştem Realitatea direct (şi nu prin intermediul emoţiilor, a gândurilor, al cuvintelor).
Cuvintele nu pot transmite adevărul despre realitate, despre Ceea ce Este, despre ceea ce transcende dualitatea (mentală şi emoţională). Ele sunt bune doar pentru a pune ordine în psihic: a cerceta “oile pierdute” (gândurile greşite din acesta) şi astfel a genera în noi Armonia.
Totuşi, Adevărul poate fi transmis. Şi chiar dacă aceasta se face prin cuvinte, el transcende cuvintele (nu ele îl transmit).
Când mintea (care generează emoţia) trece dincolo de dualitate (de exemplu, de dualităţile: stăpân - sclav, domn - slugă, păcătos (câine) - virtuos (copil), de aceeaşi religie cu noi - de alte religii, noi şi restul lumii etc.), trece dincolo de contradicţiile aparente, cunoscând Esenţa, înţelegând rolul fiecărei extreme şi generarea reciprocă dintre ele; când e depăşită opoziţia aparentă suferinţă - fericire, tristeţe - bucurie, durere - plăcere, atunci se găseşte echilibrul.
Dincolo de dualitate, dincolo de extreme se întinde Realitatea, Ceea ce Este…
Dualitatea, confuzia generată de ea, contradicţiile generate de căderea la extreme sunt o “boală” de care ne tămăduim doar când reuşim să transcendem dualitatea, să transcendem gândurile şi cuvintele prin Viziunea Nemijlocită a Ceea ce Există...
(Matei 15.21-28)
... “Şi iată că o femeie cananeancă... a început să strige către El: “Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.”
El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: “Dă-i drumul, căci strigă după noi.” Drept răspuns El a zis: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.”
Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: “Doamne, ajută-mi!” Drept răspuns, El i-a zis: “Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!”
“Da, Doamne” a zis ea, “dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.”
Atunci Isus i-a zis: “O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”
Cananul este tărâmul unde curge lapte şi miere, este tărâmul fericirii, al armoniei; femeia este simbolul evident al emoţiei, al simţirii; deci femeia cananeancă desemnează acele emoţii care, menţinute în noi, ne aduc fericirea, armonia. Este vorba, evident, de bucurie, calm, linişte, iubire, compasiune, curaj etc.
Trebuie, însă, să fim atenţi pentru ca aceste emoţii să fie echilibrate de cunoaştere, de discernământ. Altfel, ele pot scăpa de sub control şi pot produce, astfel, manifestări (fiice) neplăcute pentru noi (“muncite de drac”): calmul poate degenera în nepăsare, iubirea în toleranţa răului, curajul în bravadă, bucuria (optimismul) în refuzul de a vedea răul (“totul e perfect, nu trebuie schimbat nimic”) etc.
Toate acestea produc apoi dizarmonie şi suferinţă datorită incapacităţii de adaptare la schimbare, pe care o generează de obicei.
Iată, deci, că pe drumul spiritual (pe drumul lui David), trebuie să ne păzim a cădea în extreme, în a confunda extremele fenomenelor, fiind astfel incapabili de a le echilibra (iubirea trebuie echilibrată cu dreptatea, calmul cu acţiunea justă, curajul cu prevederea, optimismul cu privirea obiectivă a realităţii etc.).
Echilibrul perfect între extreme şi dualităţi poate fi realizat doar atunci când cunoaştem direct Binele şi Adevărul. Când înţelegerea profundă, a Esenţei, a realităţii se lasă în noi, apare spontan, în interiorul nostru, Tăcerea (lipsa cuvintelor).
Emoţiile superioare, chiar dacă produc în noi Armonia, Binele (astfel aducându-ne fericirea), trebuie transcense şi ele dacă vrem să cunoaştem Realitatea direct (şi nu prin intermediul emoţiilor, a gândurilor, al cuvintelor).
Cuvintele nu pot transmite adevărul despre realitate, despre Ceea ce Este, despre ceea ce transcende dualitatea (mentală şi emoţională). Ele sunt bune doar pentru a pune ordine în psihic: a cerceta “oile pierdute” (gândurile greşite din acesta) şi astfel a genera în noi Armonia.
Totuşi, Adevărul poate fi transmis. Şi chiar dacă aceasta se face prin cuvinte, el transcende cuvintele (nu ele îl transmit).
Când mintea (care generează emoţia) trece dincolo de dualitate (de exemplu, de dualităţile: stăpân - sclav, domn - slugă, păcătos (câine) - virtuos (copil), de aceeaşi religie cu noi - de alte religii, noi şi restul lumii etc.), trece dincolo de contradicţiile aparente, cunoscând Esenţa, înţelegând rolul fiecărei extreme şi generarea reciprocă dintre ele; când e depăşită opoziţia aparentă suferinţă - fericire, tristeţe - bucurie, durere - plăcere, atunci se găseşte echilibrul.
Dincolo de dualitate, dincolo de extreme se întinde Realitatea, Ceea ce Este…
Dualitatea, confuzia generată de ea, contradicţiile generate de căderea la extreme sunt o “boală” de care ne tămăduim doar când reuşim să transcendem dualitatea, să transcendem gândurile şi cuvintele prin Viziunea Nemijlocită a Ceea ce Există...
