Partea Cezarului
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Transcenderea extremelor existenţă-vid, manifestare-nemanifestare
Birul (Matei 22.15-22)
“… Se cade să plătim bir Cezarului sau nu? … ”Arătaţi-Mi banul birului”. Şi ei I-au adus un ban. El i-a întrebat: “Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” “Ale Cezarului” I-au răspuns ei.
Atunci El le-a zis: “Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”
Cezarul, în acest context, simbolizează lumea, manifestarea cu tot ce presupune ea, cu toate acţiunile şi consecinţele fireşti care decurg din întrepătrunderea elementelor întregului (sistemului): intercondiţionarea prin intermediul necesităţilor şi dorinţelor a tot ceea ce există.
Lumea, manifestarea are legile ei care trebuie cunoscute şi respectate. Aceste legi (sociabilitatea, supravieţuirea…) nu trebuie ignorate.
Există în oameni tendinţa de a aluneca repede la extreme: devin “lumeşti, atei, oameni de ştiinţă” sau, dimpotrivă “dogmatici, fanatici, credincioşi, mistici”; se retrag din lume refuzând orice le oferă acesta sau, dimpotrivă, se pierd în lume, îmbrăţişând, fără discriminare, tot ce le oferă aceasta.
Se cufundă în meditaţii metafizice asupra spaţiului, timpului, percepţiei, - asupra lui Dumnezeu… uitând şi ignorând complet lumea “lumească” cu micile ei preocupări, cu rolul ei bine stabilit în Întreg; sau, dimpotrivă, cufundaţi în “lume” (în “lumesc”), nu-şi pun nicicând o întrebare mai profundă decât “ce mănânc mâine?” sau “cum să fac bani?”.
Echilibrul între aceste extreme e cel mai dificil, dar şi cel mai bun: el e singurul capabil să ne aducă liniştea şi mulţumirea.
Dacă am numi pe oamenii lumeşti “muncitori”, “întreprinzători”, “administratori” etc. şi pe ceilalţi “teologi”, “filozofi”, “iluminaţi” etc., echilibrul îl atingem când realizăm simultan, în interiorul nostru, ceea ce
s-ar pute numi “muncitor-teolog”, “filozof-întreprinzător” sau “administrator-iluminat” etc.
Trebuie să dăm “Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, trebuie să echilibrăm manifestarea cu nemanifestarea, pământul cu cerul, lumea exterioară cu cea interioară, lumescul cu filozofia, cunoaşterea cu necunoaşterea, existenţa cotidiană cu mistica…
Căderea la oricare dintre extreme nu poate fi decât dezastruoasă.
E bine, deci, să fim atenţi, tot timpul, să păstrăm echilibrul, să fim echidistanţi.
Dacă constatăm că am căzut într-o extremă sau alta, indiferent de justificările pe care le-am avea pentru o atare cădere, să ştim clar că aceste justificări sunt greşite.
Când nu stăpânim extremele, când nu le transcendem (bine-rău, cunoaştere-necunoaştere, fericire-suferinţă, necesitate-dorinţă…) să ne fie clar că gândim greşit, că undeva greşim în aprecierile noastre faţă de mediu (vedem aceasta prin faptul că suferim).
Rămâne doar să căutăm, să descoperim şi să eliminăm această greşeală.
Să fim dar echilibraţi: să cunoaştem manifestarea şi nemanifestare, existenţa şi vidul, acţiunea şi repausul… şi să le stăpânim pe amândouă, trecând dincolo de dualitate, de opoziţia aparentă a extremelor menţionate şi identificând Unitatea Întregului, prezentă peste tot.
Birul (Matei 22.15-22)
“… Se cade să plătim bir Cezarului sau nu? … ”Arătaţi-Mi banul birului”. Şi ei I-au adus un ban. El i-a întrebat: “Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” “Ale Cezarului” I-au răspuns ei.
Atunci El le-a zis: “Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”
Cezarul, în acest context, simbolizează lumea, manifestarea cu tot ce presupune ea, cu toate acţiunile şi consecinţele fireşti care decurg din întrepătrunderea elementelor întregului (sistemului): intercondiţionarea prin intermediul necesităţilor şi dorinţelor a tot ceea ce există.
Lumea, manifestarea are legile ei care trebuie cunoscute şi respectate. Aceste legi (sociabilitatea, supravieţuirea…) nu trebuie ignorate.
Există în oameni tendinţa de a aluneca repede la extreme: devin “lumeşti, atei, oameni de ştiinţă” sau, dimpotrivă “dogmatici, fanatici, credincioşi, mistici”; se retrag din lume refuzând orice le oferă acesta sau, dimpotrivă, se pierd în lume, îmbrăţişând, fără discriminare, tot ce le oferă aceasta.
Se cufundă în meditaţii metafizice asupra spaţiului, timpului, percepţiei, - asupra lui Dumnezeu… uitând şi ignorând complet lumea “lumească” cu micile ei preocupări, cu rolul ei bine stabilit în Întreg; sau, dimpotrivă, cufundaţi în “lume” (în “lumesc”), nu-şi pun nicicând o întrebare mai profundă decât “ce mănânc mâine?” sau “cum să fac bani?”.
Echilibrul între aceste extreme e cel mai dificil, dar şi cel mai bun: el e singurul capabil să ne aducă liniştea şi mulţumirea.
Dacă am numi pe oamenii lumeşti “muncitori”, “întreprinzători”, “administratori” etc. şi pe ceilalţi “teologi”, “filozofi”, “iluminaţi” etc., echilibrul îl atingem când realizăm simultan, în interiorul nostru, ceea ce
s-ar pute numi “muncitor-teolog”, “filozof-întreprinzător” sau “administrator-iluminat” etc.
Trebuie să dăm “Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, trebuie să echilibrăm manifestarea cu nemanifestarea, pământul cu cerul, lumea exterioară cu cea interioară, lumescul cu filozofia, cunoaşterea cu necunoaşterea, existenţa cotidiană cu mistica…
Căderea la oricare dintre extreme nu poate fi decât dezastruoasă.
E bine, deci, să fim atenţi, tot timpul, să păstrăm echilibrul, să fim echidistanţi.
Dacă constatăm că am căzut într-o extremă sau alta, indiferent de justificările pe care le-am avea pentru o atare cădere, să ştim clar că aceste justificări sunt greşite.
Când nu stăpânim extremele, când nu le transcendem (bine-rău, cunoaştere-necunoaştere, fericire-suferinţă, necesitate-dorinţă…) să ne fie clar că gândim greşit, că undeva greşim în aprecierile noastre faţă de mediu (vedem aceasta prin faptul că suferim).
Rămâne doar să căutăm, să descoperim şi să eliminăm această greşeală.
Să fim dar echilibraţi: să cunoaştem manifestarea şi nemanifestare, existenţa şi vidul, acţiunea şi repausul… şi să le stăpânim pe amândouă, trecând dincolo de dualitate, de opoziţia aparentă a extremelor menţionate şi identificând Unitatea Întregului, prezentă peste tot.
