Postul de "40 de zile"
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Postul. Primele sclipiri ale Cunoaşterii Adevărului
Ispitirea lui Isus Hristos
(Matei 4.1-11)
“Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavol.”
În aceste momente, transformarea spirituală (Duhul) ajunge în punctul în care trebuie ca singuri să mergem unde nu a mai fost nimeni înaintea noastră (în pustia subconştientului nostru necercetat) pentru a ne confrunta direct, pentru a cerceta şi corecta (a fi ispitiţi şi a depăşi ispita) modurile greşite de gândire, prejudecăţile, iluziile, “păcatele” (“diavolul”) întâlnite aici.
Această cercetare o facem prin autoobservare şi autoanaliză zilnică.
Trebuie să ne obişnuim să ne observăm gândirea, să ne întrebăm de ce gândim cum gândim şi ce e greşit în modul nostru de gândire, de percepţie a Realităţii, a ceea ce este. Doar astfel putem să percepem şi să înţelegem integrându-ne mişcării, schimbării, transformării generate de Dumnezeu, îndreptată spre Evoluţie, Organizare, Armonie (Bine şi Adevăr).
Această transformare este Duhul lui Dumnezeu, răsuflarea, respiraţia Absolutului, a Realităţii: prin inspiraţie e preluat noul (virtutea), ea se confruntă în noi cu răul (păcatul) şi îl transformă (îl corectează), iar prin expiraţie ne lepădăm de deşeuri, de orice mod greşit de gândire şi acţiune din psihicul nostru.
Această transformare are loc în primul rând în interiorul nostru şi abia apoi se manifestă de la sine în exterior. Nu se poate invers.
“Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.”
A posti înseamnă ruperea unor automatisme, a unor prejudecăţi; oprirea temporară din efectuarea unor acţiuni pentru a le studia şi înţelege mai bine atât pe aceste acţiuni pe care le efectuam cât şi multe altele legate de ele.
De exemplu, putem ţine un post de mâncare pentru o perioadă. În acest fel vom conştientiza mai bine rolul acţiunii de a mânca, dar totodată, mult mai important poate, este faptul că prin acest post ne întărim voinţa, puterea de concentrare, ne observăm tendinţele de maşină, de automat, pe care le avem formate; ispitim lăcomia, lenea, mânia din noi care pot găsi în acţiunea noastră (de a posti) prilej spre a se manifesta, spre a-şi arăta faţa. Astfel, dacă suntem atenţi, dacă în această perioadă de post suntem atenţi, le putem observa şi analiza, înţelegând anumite aspecte ale acestor greşeli de gândire (păcate) şi prin aceasta distrugându-le (prin corectare).
Putem ţine, de asemenea, de exemplu post de grabă, oprindu-ne din graba noastră zilnică şi întrebându-ne: “unde ne grăbim ?, cine suntem şi ce vrem de fapt ?”, această acţiune ajutându-ne să conştientizăm mult mai bine anumite aspecte legate de voinţă, de sens, de motivaţie a acţiunii.
Postul de gândire este o formă de meditaţie: doar privim gândurile care trec prin mintea noastră fără însă a le analiza, fără a le dezvolta, fără a încerca să le înţelegem sau să le dăm un sens; doar le privim şi atât. Această meditaţie se poate face cu ochii închişi, static fiind, sau în acţiune, dinamic fiind. Ceea ce este comun acestor două forme, este contemplarea simplă, fără a încerca să înţelegem ceea ce percepem. Trebuie să fim atenţi însă cu contemplarea în acţiune fiind; să nu facem acţiuni complicate, să nu lucrăm atunci cu unelte care ne solicită la maxim atenţia: ne putem accidenta pentru că prin acest exerciţiu ni se reduce atenţia la ceea ce percepem (lumea formelor). Tocmai acesta este scopul acestei meditaţii: a ajunge la esenţă, la ceea ce este dincolo de lumea formelor, la Adevăr…
Meditaţia isihastă, repetarea continuă în mod neîntrerupt a frazei: “Doamne Isus Hristoase, Fiul lui Dumnezei, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” (cu varianta prescurtată: “Doamne Isuse, miluieşte-mă!”, sau doar repetarea continuă şi ritmică (pe ritmul respiraţiei) a numelui “Isus”) este şi ea o formă a acestei meditaţii contemplative (post de gândire): oprim gândirea, oprim lanţul neîntrerupt al gândurilor prin concentrarea exclusivă a gândirii pe fraza sus menţionată şi astfel doar privim, doar contemplăm, la un moment dat, Ceea ce Este, Realitatea, Existenţa, Absolutul, Adevărul…
Iată deci, câte forme de post putem ţine (şi mai sunt şi altele), precum şi o parte din efectele obţinute prin aceste posturi. Pe calea noastră spirituală trebuie să ţinem măcar posturile menţionate mai sus.
Urmarea posturilor (pe care trebuie să le ţinem), un alt efect demn de reţinut, este acela că, conştientizând, înţelegând acţiunile pe care le facem (a mânca, a vorbi, a gândi, a acţiona într-o anumită direcţie), conştientizăm şi limitele acestor acţiuni pentru a le stăpâni şi a nu le depăşi generând astfel distrugere prin forţarea în sus (vrem să facem prea mult, mai mult decât e posibil într-o anumită direcţie), sau prin forţarea în jos (facem prea puţin într-o direcţie pentru a ne aştepta şi la efecte).
“A postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.”
Cifra patru simbolizează mişcarea, transformarea, acţiunea, adaptabilitatea la continua schimbare, singura capabilă să ne asigure stabilitate (avem 4 membre - simbol al acţiunii, există 4 anotimpuri - simbol al mişcării ciclice capabile să menţină manifestarea).
Zece este cifra perfecţiunii, este cifra îmbinării optime între acţiune şi non-acţiune, între manifestare şi nemanifestare (între 1 şi 0), este echilibrul perfect în cadrul mişcării.
Cifra patruzeci (4 x 10), deci simbolizează acţiunea (4) menită a atinge perfecţiunea (10), acţiunea îndreptată spre atingerea echilibrului, a stăpânirii manifestării unui fenomen.
Acest fenomen poate fi postul (de gândire, de vorbă, de mâncare, de grabă…). A-l ţine pe acesta 40 de zile înseamnă a face o acţiune menită a duce la stăpânirea perfectă a gândului, a vorbei, a faptei, a necesităţilor. A posti şi ziua şi noaptea înseamnă că, pentru atingerea acestei perfecte stăpâniri a aspectelor pomenite mai înainte, acţiunea de “post” trebuie să ne fie concentrată, ferm susţinută şi neîntreruptă o perioadă de timp (zi şi noapte), suficientă pentru a atinge rezultatele urmărite prin post.
“la urmă a flămânzit.”
În timp ce ţinem un post oarecare (de gând, vorbă, acţiune, mâncare…) apare ispita, apare tentaţia de a-l întrerupe chiar dacă nu ne-am atins scopurile propuse a fi atinse prin post. Mintea poate găsi tot felul de scuze care par a fi justificate dar la urmă se dovedesc a fi doar moduri greşite de gândire (“păcate”) şi astfel întrerupem acest post pentru ca pe urmă să realizăm că trebuie să o luăm de la capăt până obţinem rezultatele căutate prin post.
Ideal este să nu cedăm ispitei niciodată, să fim răbdători şi să ne stabilim de la început perioada de post (pentru început mai scurtă, apoi treptat, mai lungă) şi să o respectăm.
Pe de altă parte, prin diferitele tipuri de posturi menţionate mai înainte, ajungem să ne cunoaştem mai bine, ajungem să ne cunoaştem limitele, ajungem să cunoaştem Realitatea şi astfel să conştientizăm profund ceea ce vrem (foamea noastră - dorinţa noastră profundă), să conştientizăm sensul nostru (specific pentru fiecare în parte) în lume şi astfel să-l îndeplinim.
“Ispititorul s-a apropiat de el şi i-a zis:”
Dacă respingem ispitele la care suntem supuşi în aceste momente de revelaţie, ne dovedim clar că ştim ce vrem şi că suntem ferm stabiliţi pe calea spirituală, că în noi s-a produs o transformare profundă.
Dacă nu putem respinge ispitele, să nu deznădăjduim şi să încercăm în continuare până vom ajunge la Înţelegerea Senină care ne va ajuta să trecem senini peste aceste ispite. Pe drumul spiritual (pe calea cea strâmtă) e necesară Perseverenţa şi Răbdarea.
“Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.
Drept răspuns, Isus i-a zis: Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
“Piatra” este fixitatea, imuabilitatea, nemanifestarea, potenţialitatea, temelia, baza, fundaţia întregii creaţii, este esenţa, ceea ce este dincolo de dualitate. Pâinea, pe de altă parte, simbolizează manifestarea, viaţa, mişcarea, schimbarea.
Miracolul Lumii (acţiunea lui Dumnezeu) constă tocmai în transformarea a ceea ce este nemanifestat (potenţial), în ceea ce este manifestat, real, existent dar dincolo de această transformare aparentă pe care o percepem cu toţii, totuşi, ceea ce este nemanifestat, fix, imuabil, esenţial rămâne neschimbat iar ceea ce este manifestat, schimbător, aparent rămâne schimbător.
Legea naturală nu poate fi schimbată, ceea ce este fix este fix, ceea ce este schimbător este schimbător.
Trebuie să conştientizăm Aparenţa şi Esenţa, schimbarea şi Ceea Ce Este Dincolo de Ea şi nu poate fi numit…
Legea naturii (Ce este scris) este imuabilă: omul trăieşte în manifestare (mănâncă pâine) dar nu numai aici, deopotrivă, el trăieşte şi în Absolut, în Adevăr, în Dumnezeu, în Esenţă chiar dacă nu-şi dă seama de aceasta.
Echilibrul dintre aparenţă şi esenţă putem să-l realizăm doar dacă cunoaştem această esenţă, dacă cunoaştem ceea ce este neschimbător, dacă cunoaştem “Cuvântul lui Dumnezeu”: Adevărul, Eternitatea, Absolutul…
“Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streşina templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos căci este scris: “El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta, ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.”
“De asemenea este scris” a zis Isus: “Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.””
Ispita următoare se realizează în Sfânta Cetate, în cetatea de conducere din noi, adică pe tărâmul Minţii, al Raţiunii, al centrului conducător din noi.
Aici suntem mânaţi de curiozitatea şi de dorinţa noastră de cunoaştere, spre Marginea Minţii (streaşina Templului). Ajungem să ne confruntăm cu limitele propriei raţiuni, cu limitele cunoaşterii umane, cu limitele logicii, a raţiunii organizate şi suntem ispitiţi a păşi dincolo de aceste margini (să ne aruncăm jos), în abis, în vid, în ceea ce este dincolo de minte, dincolo de dualitatea raţiunii, purtând însă cu noi extremele unor fenomene.
Chiar dacă aceste extreme sunt bune, sunt îngeri (virtuţi, idealuri, îndreptate spre Bine şi Adevăr), care ne ajută, ne feresc de suferinţă (de a ne lovi pietrele) dacă le urmăm în acţiunile pe care le facem, ele nu ne pot însoţi, nu ne pot urma, nu ne pot susţine când ajungem la percepţia a Ceea ce Există, a ceea ce este FIX, IMANENT, NECREAT, ETERN, a ceea ce este dincolo de aparenţe (esenţa) şi dincolo de DUALITATE, dincolo de lupta contrariilor (rău-bine, urât-frumos, dezordine-ordine, suferinţă-fericire…).
Este scris deci în legile naturii că Absolutul, Misterul, Realitatea, Tao, Vidul… (Dumnezeu) nu trebuie ispitit, nu ne putem raporta la el, nu putem să-l vedem cu adevărat, purtând încă în noi reziduri de dualitate, nu putem să-l percepem dacă nu renunţăm a ne agăţa mintea de orice extremă (bună sau rea).
Absolutul (Dumnezeu), Ceea Ce Există nu poate fi ispitit la fel cum facem cu tot ceea ce este manifestat: profitând de circumstanţe favorabile (ispite) care scot la iveală anumite aspecte ale fenomenelor pe care le cercetăm ajungem să le înţelegem şi să le stăpânim în profunzime.
În faţa Absolutului, a Adevărului Ultim, dualitatea dispare; distincţia dintre Cunoscător şi obiectul cunoaşterii, dintre Interior şi Exterior, dintre Cunoaştere şi Ignoranţă, nu mai are sens, nu mai are susţinere.
Atunci se percepe Ceea ce Este… Orice încercare de a descrie acest lucru este sortită eşecului dar e de menţionat că cel care ajunge la această Viziune, nu mai ispiteşte nimic, nu mai ispiteşte pe nimeni…
“Diavolul l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis:
“Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.”
Pleacă Satano, i-a răspuns Isus. Căci este scris: ”Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-i slujeşti.”
Diavolul reprezintă modurile greşite de gândire din noi, păcatele, iluziile, prejudecăţile lumii pe care sunt construite împărăţiile acesteia şi care stăpânesc aceste împărăţii (orgoliul, lăcomia, mânia, frica, tristeţea, desfrâul, lenea…).
Toate aceste împărăţii definite de suferinţă, nedreptate, nelinişte, “fugă după vânt”, devin ale noastre dacă lăsăm să ne stăpânească orgoliul, lăcomia, mânia…, dacă ne lăsăm să cădem la extremele fenomenelor, dacă nu transcendem dualitatea, dacă nu vedem Ceea ce Este, aşa cum este.
La stadiul de transformare spirituală în care ne aflăm acum, hotărârea îndreptării ferme spre Bine şi Adevăr e bine stabilită în noi, aşa că zvâcnirile modurilor noastre greşite de gândire, a iluziilor şi prejudecăţilor noastre sunt respinse cu fermitate.
Acum cunoaştem legile naturii (ceea ce este scris) destul de bine ca să înţelegem că singura slujire care ne este favorabilă (ne poată aduce liniştea, fericirea, mulţumire) este aceea îndreptată spre Bine, Armonie, Organizare.
Ştim acum că ancorarea fermă în Absolut, în Întreg, în Realitate, în ceea ce există (în slujirea lui Dumnezeu) şi adaptarea optimă la acestea este singura în măsură să ne aducă Fericirea. Aceasta e legea naturii.
“Atunci Diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-L slujească.”
Voinţa fermă de împotrivire faţă de păcate, iluzii, prejudecăţi (“pleacă Satano!”) duce la alungarea acestora din psihicul nostru şi astfel în locul lor pot să se manifeste în noi modurile corecte de percepţie a realităţii, virtuţile (îngerii), care pot sluji mult, mult mai bine fiinţei noastre.
Începutul cercetării atente şi metodice a psihicului
Isus la Capernaum
(Matei 4.12-17)
“Când a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galileea. A părăsit Nazaretul şi a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice:
“Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea Neamurilor,
Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina.”
Ioan am văzut că reprezintă primele manifestări ale Binelui şi Adevărului din noi, manifestări mai brutale, mai stângace, lipsite de armonie, specifice începutului.
În momentul când realizăm în interiorul nostru o maturizare, o înţelegere mai profundă a Binelui şi Adevărului în urma unor acţiuni susţinute (“retragerea în deşert timp de 40 de zile”), în momentul când realizăm o echilibrare a Absolutului, Nemanifestatului, a lui Dumnezeu - Adevărul, cu creaţia, manifestarea, cu Dumnezeu - Binele, în acest moment, stângăciile (Ioan) nu mai propovăduiesc şi lasă locul adevăratului mesaj, care este acum complet: pe de o parte, chemarea Binelui care trebuie realizat în manifestare, pe cealaltă, chemarea Adevărului ce duce la percepţia a Ceea ce Există…
În acest moment, se poate începe serios misiunea de transmitere a acestui mesaj (înţeles în nivelurile conştientului), în cele mai adânci, în cele mai umbroase zone ale subconştientului, pentru ca la un moment dat, ea să poată vibra la maxim în întreaga noastră fiinţă.
Marea cu abisurile şi adâncurile ei necercetate reprezintă, în acest context, subconştientul.
Acesta trebuie cercetat pornind de la conştiinţă (de lângă mare) şi în cadrul acesteia, din ţinutul în care dualităţile locuiesc împreună şi nu sunt privite separat, nu sunt separate artificial (ţinutul lui Zabulon (locuinţă): “De data aceasta, bărbatul meu va locui cu mine… Geneza 30.20) şi din ţinutul în care “luptăm alături de Dumnezeu” (Neftali - “luptele lui Dumnezeu”, vezi Geneza 30.8), adică de la acea pornire lăuntrică, ferm îndreptată spre întronarea în noi, prin luptă a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Este scris, deci, în legile naturii (este prorocit) că cercetând subconştientul, profunzimea modurilor noastre de gândire, cu hotărâre şi cu convingere, descoperim că între extremele fenomenelor este o strânsă legătură. Pornind deci din “ţinutul lui Neftali şi a lui Zabulon”, le putem transforma pe acestea (gândurile subconştiente, automatismele mentale) în zone conştientizate, vizibile, armonizate, putând să scoatem la iveală din subconştient modurile greşite de gândire şi înţelegându-le, să vedem, să întrevedem ce este claritatea, ordinea, armonia (lumina), chiar dacă acum încă nu o asimilăm complet.
Descoperim în aceste momente, în noi, potenţele latente ale binelui (rădăcinile virtuţilor) care până acum au stat în umbră distruse şi minimizate de ignoranţa noastră, de necunoaşterea noastră privind legile universului şi astfel, peste vechea noastră personalitate care zăcea în umbra morţii (în ţinutul distrugerii necontrolate ce duce la suferinţă) răsare acum lumina virtuţii, lumina ce aduce în noi liniştea, pacea şi armonia.
“De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!”
Începem, dar, să cercetăm serios propriul nostru mod de gândire şi să analizăm în amănunt fiecare gând în parte, pentru a determina dacă, şi unde, este greşit şi astfel a-l corecta (“pocăi”).
Ne apropiem prin acest proces încet, încet de întronarea în noi a Împărăţiei Cerurilor: aceasta acum este aproape, trebuie doar să perseverăm în distrugerea din noi a “păcatelor”, a prejudecăţilor, a iluziilor, a modurilor greşite de gândire şi de percepţie a realităţii.
Ispitirea lui Isus Hristos
(Matei 4.1-11)
“Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavol.”
În aceste momente, transformarea spirituală (Duhul) ajunge în punctul în care trebuie ca singuri să mergem unde nu a mai fost nimeni înaintea noastră (în pustia subconştientului nostru necercetat) pentru a ne confrunta direct, pentru a cerceta şi corecta (a fi ispitiţi şi a depăşi ispita) modurile greşite de gândire, prejudecăţile, iluziile, “păcatele” (“diavolul”) întâlnite aici.
Această cercetare o facem prin autoobservare şi autoanaliză zilnică.
Trebuie să ne obişnuim să ne observăm gândirea, să ne întrebăm de ce gândim cum gândim şi ce e greşit în modul nostru de gândire, de percepţie a Realităţii, a ceea ce este. Doar astfel putem să percepem şi să înţelegem integrându-ne mişcării, schimbării, transformării generate de Dumnezeu, îndreptată spre Evoluţie, Organizare, Armonie (Bine şi Adevăr).
Această transformare este Duhul lui Dumnezeu, răsuflarea, respiraţia Absolutului, a Realităţii: prin inspiraţie e preluat noul (virtutea), ea se confruntă în noi cu răul (păcatul) şi îl transformă (îl corectează), iar prin expiraţie ne lepădăm de deşeuri, de orice mod greşit de gândire şi acţiune din psihicul nostru.
Această transformare are loc în primul rând în interiorul nostru şi abia apoi se manifestă de la sine în exterior. Nu se poate invers.
“Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.”
A posti înseamnă ruperea unor automatisme, a unor prejudecăţi; oprirea temporară din efectuarea unor acţiuni pentru a le studia şi înţelege mai bine atât pe aceste acţiuni pe care le efectuam cât şi multe altele legate de ele.
De exemplu, putem ţine un post de mâncare pentru o perioadă. În acest fel vom conştientiza mai bine rolul acţiunii de a mânca, dar totodată, mult mai important poate, este faptul că prin acest post ne întărim voinţa, puterea de concentrare, ne observăm tendinţele de maşină, de automat, pe care le avem formate; ispitim lăcomia, lenea, mânia din noi care pot găsi în acţiunea noastră (de a posti) prilej spre a se manifesta, spre a-şi arăta faţa. Astfel, dacă suntem atenţi, dacă în această perioadă de post suntem atenţi, le putem observa şi analiza, înţelegând anumite aspecte ale acestor greşeli de gândire (păcate) şi prin aceasta distrugându-le (prin corectare).
Putem ţine, de asemenea, de exemplu post de grabă, oprindu-ne din graba noastră zilnică şi întrebându-ne: “unde ne grăbim ?, cine suntem şi ce vrem de fapt ?”, această acţiune ajutându-ne să conştientizăm mult mai bine anumite aspecte legate de voinţă, de sens, de motivaţie a acţiunii.
Postul de gândire este o formă de meditaţie: doar privim gândurile care trec prin mintea noastră fără însă a le analiza, fără a le dezvolta, fără a încerca să le înţelegem sau să le dăm un sens; doar le privim şi atât. Această meditaţie se poate face cu ochii închişi, static fiind, sau în acţiune, dinamic fiind. Ceea ce este comun acestor două forme, este contemplarea simplă, fără a încerca să înţelegem ceea ce percepem. Trebuie să fim atenţi însă cu contemplarea în acţiune fiind; să nu facem acţiuni complicate, să nu lucrăm atunci cu unelte care ne solicită la maxim atenţia: ne putem accidenta pentru că prin acest exerciţiu ni se reduce atenţia la ceea ce percepem (lumea formelor). Tocmai acesta este scopul acestei meditaţii: a ajunge la esenţă, la ceea ce este dincolo de lumea formelor, la Adevăr…
Meditaţia isihastă, repetarea continuă în mod neîntrerupt a frazei: “Doamne Isus Hristoase, Fiul lui Dumnezei, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” (cu varianta prescurtată: “Doamne Isuse, miluieşte-mă!”, sau doar repetarea continuă şi ritmică (pe ritmul respiraţiei) a numelui “Isus”) este şi ea o formă a acestei meditaţii contemplative (post de gândire): oprim gândirea, oprim lanţul neîntrerupt al gândurilor prin concentrarea exclusivă a gândirii pe fraza sus menţionată şi astfel doar privim, doar contemplăm, la un moment dat, Ceea ce Este, Realitatea, Existenţa, Absolutul, Adevărul…
Iată deci, câte forme de post putem ţine (şi mai sunt şi altele), precum şi o parte din efectele obţinute prin aceste posturi. Pe calea noastră spirituală trebuie să ţinem măcar posturile menţionate mai sus.
Urmarea posturilor (pe care trebuie să le ţinem), un alt efect demn de reţinut, este acela că, conştientizând, înţelegând acţiunile pe care le facem (a mânca, a vorbi, a gândi, a acţiona într-o anumită direcţie), conştientizăm şi limitele acestor acţiuni pentru a le stăpâni şi a nu le depăşi generând astfel distrugere prin forţarea în sus (vrem să facem prea mult, mai mult decât e posibil într-o anumită direcţie), sau prin forţarea în jos (facem prea puţin într-o direcţie pentru a ne aştepta şi la efecte).
“A postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.”
Cifra patru simbolizează mişcarea, transformarea, acţiunea, adaptabilitatea la continua schimbare, singura capabilă să ne asigure stabilitate (avem 4 membre - simbol al acţiunii, există 4 anotimpuri - simbol al mişcării ciclice capabile să menţină manifestarea).
Zece este cifra perfecţiunii, este cifra îmbinării optime între acţiune şi non-acţiune, între manifestare şi nemanifestare (între 1 şi 0), este echilibrul perfect în cadrul mişcării.
Cifra patruzeci (4 x 10), deci simbolizează acţiunea (4) menită a atinge perfecţiunea (10), acţiunea îndreptată spre atingerea echilibrului, a stăpânirii manifestării unui fenomen.
Acest fenomen poate fi postul (de gândire, de vorbă, de mâncare, de grabă…). A-l ţine pe acesta 40 de zile înseamnă a face o acţiune menită a duce la stăpânirea perfectă a gândului, a vorbei, a faptei, a necesităţilor. A posti şi ziua şi noaptea înseamnă că, pentru atingerea acestei perfecte stăpâniri a aspectelor pomenite mai înainte, acţiunea de “post” trebuie să ne fie concentrată, ferm susţinută şi neîntreruptă o perioadă de timp (zi şi noapte), suficientă pentru a atinge rezultatele urmărite prin post.
“la urmă a flămânzit.”
În timp ce ţinem un post oarecare (de gând, vorbă, acţiune, mâncare…) apare ispita, apare tentaţia de a-l întrerupe chiar dacă nu ne-am atins scopurile propuse a fi atinse prin post. Mintea poate găsi tot felul de scuze care par a fi justificate dar la urmă se dovedesc a fi doar moduri greşite de gândire (“păcate”) şi astfel întrerupem acest post pentru ca pe urmă să realizăm că trebuie să o luăm de la capăt până obţinem rezultatele căutate prin post.
Ideal este să nu cedăm ispitei niciodată, să fim răbdători şi să ne stabilim de la început perioada de post (pentru început mai scurtă, apoi treptat, mai lungă) şi să o respectăm.
Pe de altă parte, prin diferitele tipuri de posturi menţionate mai înainte, ajungem să ne cunoaştem mai bine, ajungem să ne cunoaştem limitele, ajungem să cunoaştem Realitatea şi astfel să conştientizăm profund ceea ce vrem (foamea noastră - dorinţa noastră profundă), să conştientizăm sensul nostru (specific pentru fiecare în parte) în lume şi astfel să-l îndeplinim.
“Ispititorul s-a apropiat de el şi i-a zis:”
Dacă respingem ispitele la care suntem supuşi în aceste momente de revelaţie, ne dovedim clar că ştim ce vrem şi că suntem ferm stabiliţi pe calea spirituală, că în noi s-a produs o transformare profundă.
Dacă nu putem respinge ispitele, să nu deznădăjduim şi să încercăm în continuare până vom ajunge la Înţelegerea Senină care ne va ajuta să trecem senini peste aceste ispite. Pe drumul spiritual (pe calea cea strâmtă) e necesară Perseverenţa şi Răbdarea.
“Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.
Drept răspuns, Isus i-a zis: Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
“Piatra” este fixitatea, imuabilitatea, nemanifestarea, potenţialitatea, temelia, baza, fundaţia întregii creaţii, este esenţa, ceea ce este dincolo de dualitate. Pâinea, pe de altă parte, simbolizează manifestarea, viaţa, mişcarea, schimbarea.
Miracolul Lumii (acţiunea lui Dumnezeu) constă tocmai în transformarea a ceea ce este nemanifestat (potenţial), în ceea ce este manifestat, real, existent dar dincolo de această transformare aparentă pe care o percepem cu toţii, totuşi, ceea ce este nemanifestat, fix, imuabil, esenţial rămâne neschimbat iar ceea ce este manifestat, schimbător, aparent rămâne schimbător.
Legea naturală nu poate fi schimbată, ceea ce este fix este fix, ceea ce este schimbător este schimbător.
Trebuie să conştientizăm Aparenţa şi Esenţa, schimbarea şi Ceea Ce Este Dincolo de Ea şi nu poate fi numit…
Legea naturii (Ce este scris) este imuabilă: omul trăieşte în manifestare (mănâncă pâine) dar nu numai aici, deopotrivă, el trăieşte şi în Absolut, în Adevăr, în Dumnezeu, în Esenţă chiar dacă nu-şi dă seama de aceasta.
Echilibrul dintre aparenţă şi esenţă putem să-l realizăm doar dacă cunoaştem această esenţă, dacă cunoaştem ceea ce este neschimbător, dacă cunoaştem “Cuvântul lui Dumnezeu”: Adevărul, Eternitatea, Absolutul…
“Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streşina templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos căci este scris: “El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta, ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.”
“De asemenea este scris” a zis Isus: “Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.””
Ispita următoare se realizează în Sfânta Cetate, în cetatea de conducere din noi, adică pe tărâmul Minţii, al Raţiunii, al centrului conducător din noi.
Aici suntem mânaţi de curiozitatea şi de dorinţa noastră de cunoaştere, spre Marginea Minţii (streaşina Templului). Ajungem să ne confruntăm cu limitele propriei raţiuni, cu limitele cunoaşterii umane, cu limitele logicii, a raţiunii organizate şi suntem ispitiţi a păşi dincolo de aceste margini (să ne aruncăm jos), în abis, în vid, în ceea ce este dincolo de minte, dincolo de dualitatea raţiunii, purtând însă cu noi extremele unor fenomene.
Chiar dacă aceste extreme sunt bune, sunt îngeri (virtuţi, idealuri, îndreptate spre Bine şi Adevăr), care ne ajută, ne feresc de suferinţă (de a ne lovi pietrele) dacă le urmăm în acţiunile pe care le facem, ele nu ne pot însoţi, nu ne pot urma, nu ne pot susţine când ajungem la percepţia a Ceea ce Există, a ceea ce este FIX, IMANENT, NECREAT, ETERN, a ceea ce este dincolo de aparenţe (esenţa) şi dincolo de DUALITATE, dincolo de lupta contrariilor (rău-bine, urât-frumos, dezordine-ordine, suferinţă-fericire…).
Este scris deci în legile naturii că Absolutul, Misterul, Realitatea, Tao, Vidul… (Dumnezeu) nu trebuie ispitit, nu ne putem raporta la el, nu putem să-l vedem cu adevărat, purtând încă în noi reziduri de dualitate, nu putem să-l percepem dacă nu renunţăm a ne agăţa mintea de orice extremă (bună sau rea).
Absolutul (Dumnezeu), Ceea Ce Există nu poate fi ispitit la fel cum facem cu tot ceea ce este manifestat: profitând de circumstanţe favorabile (ispite) care scot la iveală anumite aspecte ale fenomenelor pe care le cercetăm ajungem să le înţelegem şi să le stăpânim în profunzime.
În faţa Absolutului, a Adevărului Ultim, dualitatea dispare; distincţia dintre Cunoscător şi obiectul cunoaşterii, dintre Interior şi Exterior, dintre Cunoaştere şi Ignoranţă, nu mai are sens, nu mai are susţinere.
Atunci se percepe Ceea ce Este… Orice încercare de a descrie acest lucru este sortită eşecului dar e de menţionat că cel care ajunge la această Viziune, nu mai ispiteşte nimic, nu mai ispiteşte pe nimeni…
“Diavolul l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis:
“Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.”
Pleacă Satano, i-a răspuns Isus. Căci este scris: ”Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-i slujeşti.”
Diavolul reprezintă modurile greşite de gândire din noi, păcatele, iluziile, prejudecăţile lumii pe care sunt construite împărăţiile acesteia şi care stăpânesc aceste împărăţii (orgoliul, lăcomia, mânia, frica, tristeţea, desfrâul, lenea…).
Toate aceste împărăţii definite de suferinţă, nedreptate, nelinişte, “fugă după vânt”, devin ale noastre dacă lăsăm să ne stăpânească orgoliul, lăcomia, mânia…, dacă ne lăsăm să cădem la extremele fenomenelor, dacă nu transcendem dualitatea, dacă nu vedem Ceea ce Este, aşa cum este.
La stadiul de transformare spirituală în care ne aflăm acum, hotărârea îndreptării ferme spre Bine şi Adevăr e bine stabilită în noi, aşa că zvâcnirile modurilor noastre greşite de gândire, a iluziilor şi prejudecăţilor noastre sunt respinse cu fermitate.
Acum cunoaştem legile naturii (ceea ce este scris) destul de bine ca să înţelegem că singura slujire care ne este favorabilă (ne poată aduce liniştea, fericirea, mulţumire) este aceea îndreptată spre Bine, Armonie, Organizare.
Ştim acum că ancorarea fermă în Absolut, în Întreg, în Realitate, în ceea ce există (în slujirea lui Dumnezeu) şi adaptarea optimă la acestea este singura în măsură să ne aducă Fericirea. Aceasta e legea naturii.
“Atunci Diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-L slujească.”
Voinţa fermă de împotrivire faţă de păcate, iluzii, prejudecăţi (“pleacă Satano!”) duce la alungarea acestora din psihicul nostru şi astfel în locul lor pot să se manifeste în noi modurile corecte de percepţie a realităţii, virtuţile (îngerii), care pot sluji mult, mult mai bine fiinţei noastre.
Începutul cercetării atente şi metodice a psihicului
Isus la Capernaum
(Matei 4.12-17)
“Când a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galileea. A părăsit Nazaretul şi a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice:
“Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea Neamurilor,
Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina.”
Ioan am văzut că reprezintă primele manifestări ale Binelui şi Adevărului din noi, manifestări mai brutale, mai stângace, lipsite de armonie, specifice începutului.
În momentul când realizăm în interiorul nostru o maturizare, o înţelegere mai profundă a Binelui şi Adevărului în urma unor acţiuni susţinute (“retragerea în deşert timp de 40 de zile”), în momentul când realizăm o echilibrare a Absolutului, Nemanifestatului, a lui Dumnezeu - Adevărul, cu creaţia, manifestarea, cu Dumnezeu - Binele, în acest moment, stângăciile (Ioan) nu mai propovăduiesc şi lasă locul adevăratului mesaj, care este acum complet: pe de o parte, chemarea Binelui care trebuie realizat în manifestare, pe cealaltă, chemarea Adevărului ce duce la percepţia a Ceea ce Există…
În acest moment, se poate începe serios misiunea de transmitere a acestui mesaj (înţeles în nivelurile conştientului), în cele mai adânci, în cele mai umbroase zone ale subconştientului, pentru ca la un moment dat, ea să poată vibra la maxim în întreaga noastră fiinţă.
Marea cu abisurile şi adâncurile ei necercetate reprezintă, în acest context, subconştientul.
Acesta trebuie cercetat pornind de la conştiinţă (de lângă mare) şi în cadrul acesteia, din ţinutul în care dualităţile locuiesc împreună şi nu sunt privite separat, nu sunt separate artificial (ţinutul lui Zabulon (locuinţă): “De data aceasta, bărbatul meu va locui cu mine… Geneza 30.20) şi din ţinutul în care “luptăm alături de Dumnezeu” (Neftali - “luptele lui Dumnezeu”, vezi Geneza 30.8), adică de la acea pornire lăuntrică, ferm îndreptată spre întronarea în noi, prin luptă a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Este scris, deci, în legile naturii (este prorocit) că cercetând subconştientul, profunzimea modurilor noastre de gândire, cu hotărâre şi cu convingere, descoperim că între extremele fenomenelor este o strânsă legătură. Pornind deci din “ţinutul lui Neftali şi a lui Zabulon”, le putem transforma pe acestea (gândurile subconştiente, automatismele mentale) în zone conştientizate, vizibile, armonizate, putând să scoatem la iveală din subconştient modurile greşite de gândire şi înţelegându-le, să vedem, să întrevedem ce este claritatea, ordinea, armonia (lumina), chiar dacă acum încă nu o asimilăm complet.
Descoperim în aceste momente, în noi, potenţele latente ale binelui (rădăcinile virtuţilor) care până acum au stat în umbră distruse şi minimizate de ignoranţa noastră, de necunoaşterea noastră privind legile universului şi astfel, peste vechea noastră personalitate care zăcea în umbra morţii (în ţinutul distrugerii necontrolate ce duce la suferinţă) răsare acum lumina virtuţii, lumina ce aduce în noi liniştea, pacea şi armonia.
“De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!”
Începem, dar, să cercetăm serios propriul nostru mod de gândire şi să analizăm în amănunt fiecare gând în parte, pentru a determina dacă, şi unde, este greşit şi astfel a-l corecta (“pocăi”).
Ne apropiem prin acest proces încet, încet de întronarea în noi a Împărăţiei Cerurilor: aceasta acum este aproape, trebuie doar să perseverăm în distrugerea din noi a “păcatelor”, a prejudecăţilor, a iluziilor, a modurilor greşite de gândire şi de percepţie a realităţii.
